4.8 C
Campulung Muscel
03/03/2024

Au trecut nouă ani

Iunie 2016, şi luna, şi anul alegerilor locale coincid, în mod nefericit pentru conştiinţa câmpulungenilor şi muscelenilor decepţionaţi de viaţa de după ARO, cu împlinirea unui deceniu de la intrarea oficială în faliment a uzinei. 15 iunie 2006. Cum s-au dus nouă ani de când, într-o sală rece de judecată, s-a hotărât să se pună punct, după 62 de ani de existenţă a fabricii denumite Întreprinderea Metalurgică de Stat, Întreprinderea sau Uzina Mecanică Muscel, apoi Întreprinderea ARO Câmpulung. În 2006, când ARO a intrat în faliment, făcea maşini de 49 de ani. Măcar astfel de referinţe ar putea să încarce memoria excesiv de odihnită a generaţiei tinere, care ridică tâmp din umeri când aude numele ce umezeşte ochii îmbătrâniţi ai părinţilor şi bunicilor lor. Să ţină minte că 22 mai 1944 a fost prima zi a muncă a celor 19 veniţi de la Braşov la secţia care avea să devină, 13 ani mai târziu, uzină constructoare de maşini, graţie lui IMS 57. Măcar atât să ştie. Ce coincidenţă bizară! Începutul şi sfârşitul uzinei gravitează în jurul unui „6” nefast, repetat atât în data primei zile de activitate a uzinei (de fapt, a reluării activităţii, după 15 ani de pauză, după falimentul fabricii de hârtie), cât şi în data ultimei zile. 
Imaginea frumoasei, puternicei, întinsei ARO nu mai există decât în înregistrări. Sau când închizi ochii şi zbori cu gândul la întinderea plină de hale care vibrau de sunet şi mişcare. Îi deschizi când lacrimile sparg barajul pleoapelor care se luptă să rămână lipite, pentru ca posesorul lor să mai zăbovească puţin în secţia în care a muncit 30-40 de ani. Graţie iniţiatorului şi „administratorului” Muzeului Automobilului Românesc, care a procurat mai multe filme şi înregistrări din colecţia întreprinderii şi care le-a făcut publice, postându-le în spaţiul virtual, îţi ostoieşti „sevrajul” de ARO, dându-i inimii şi minţii „calmantul” cu efect de scurtă durată.             
Cât de sfâşietor sună naiul lui Gheorghe Zamfir, a cărui piesă, „Einsamer Hirte” („Oierul singuratic”), una dintre cele mai frumoase din discografia internaţională, însoţeşte plimbarea imaginară a telespectatorului prin curtea fabricii, pe aleile pline de trandafiri, prin halele pline de muncitori, prin biroul lui Naghi, pe lângă ţarcul cu căprioare hrănite cu propria-i mână de directorul care plănuia viitorul Câmpulungului, nu doar viitorul fabricii. „Oierul singuratic”, ajuns la Câmpulung în ’57, pe când avea 37 de ani, ca să conducă o „turmă” de tăietori de lemne şi ciobani – nu există povestitor, la serialul nostru, care să nu-l imite pe Naghi când spunea: „Bă, ciobane!”, „Bravo, bă, ciobanilor!” – voia să facă din Câmpulung staţiunea turistică la care aleşii nici nu îndrăznesc să viseze. Cel puţin, nu mai îndrăznesc după ce s-au înecat ca proştii spoind două amărâte de parcuri. Ce-ar fi fost de capul lor dacă trebuiau să le construiască! Cei care au condus acum o sută de ani au putut, ăştia nu pot nici să le „făţuiască”. De ce? Fiindcă trăim nişte vremuri ciudate rău, cu butoiul fondurilor publice veşnic ciuruit, iar jeturile ţâşnind prin fisurile deloc întâmplătoare sunt îndreptate către buzunare flămânde… şi de aia nu se poate nimic astăzi. 
Naghi voia, dacă n-ar fi fost alungat de la conducerea uzinei, să facă pentru „ciobanii” de la Câmpulung o amenajare de vis din Râul Târgului, ca în străinătate, cu ambarcaţiuni, cu poduri, cu maluri aranjate, dichisite, cu spaţii de relaxare. Şi fiţi siguri că o făcea! Nu că ne amăgim cu nostalgia a ceea ce putea să fie, dar mare lucru în afară de a visa cu ochii deschişi nu ne-a mai rămas nouă, celor responsabili „să stingem lumina” la Câmpulung.                
Păcat! O mare durere, care va dispărea odată cu cei rămaşi nemângâiaţi din pricina nedreptăţii de a li se fi furat prezentul şi viitorul. Nouă vieţi să fi avut hoţii viitorului nostru şi în toate să fi putrezit în cele mai negre temniţe şi tot n-ar fi fost de ajuns ca să plătească pentru ARO!      
La anul, nu uitaţi, zece ani de la faliment. Puţin probabil ca momentul apăsător încă pentru destui dintre oamenii acestor locuri să mai influenţeze politicul. Invers, cum se întâmpla odinioară, când politicul avea influenţă şi decizie în cazul ARO, de aia a şi ajuns „cenuşă”, nu mai este posibil. Dar, dacă vă răscoleşte dorul de ARO, nu ezitaţi să ne anunţaţi, ca să scoatem din arhivă nişte înregistrări mai mult decât interesante cu declaraţiile politicienilor despre viitorul ARO. Şi, dacă tot n-a fost viitor, „datorită” lor, măcar să-i facem o pomenire cum se cuvine. 

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!