Pacea lui Hristos
„Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre” (Coloseni 3.15). Pacea lui Hristos este aceea despre care El Însuşi a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea” (Ioan 14.27). Ea ieşea din legătura Lui cu Tatăl, care n-a fost niciodată slăbită prin vreo abatere de la voia Lui. Pacea Domnului Hristos nu depindea de împrejurări, ci de legătura Lui cu Tatăl. A trecut prin grele împrejurări, dar pacea nu I-a fost tulburată. De obicei, dacă omului îi merge bine, se bucură de pace; dacă însă îi merge împotriva voii lui, pacea i s-a dus. La Domnul Isus, oricum ar fi fost împrejurările, pacea Lui rămânea, nimeni nu putea să I-o ia. Nouă, El ne spune: „Să nu vi se tulbure inima! Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine!” (Ioan 14.1). Ştia că noi suntem gata să ne tulburăm în împrejurări triste. Avea să fie prins, judecat, condamnat, răstignit, totuşi El spune: „Să nu vi se tulbure inima!”. Pacea Domnului Hristos să stăpânească, deci nu să fie doar din când în când. Să rămâi în pace oricare ar fi împrejurarea în care te-ai găsi, chiar când bărbatul este împotrivă, chiar când soţia este împotrivă, chiar când copiii sunt împotrivă, în vreme de belşug ca şi în vreme de lipsă! La mare, la ocean, se fac adesea valuri pe deasupra, dar dedesubt este linişte. Peste credincios pot să vină valuri, dar ele nu-i distrug pacea. Credincioşii sunt oameni de pace, sau oameni ai păcii. Ei iubesc pacea şi fac pace, lor nu le place cearta. După cum în trup este unitate, tot aşa între credincioşi trebuie să domnească pacea. „Însuşi Domnul păcii să vă dea pacea totdeauna, în orice loc” (2 Tesaloniceni 3.16). Este vorba să am pace în sufletul meu, să am pace în casa mea, să am pace cu soţia mea, să am pace cu copiii mei, cu vecinii mei, cu colegii mei cu care lucrez împreună, să am pace în adunare şi în afară de adunare, întotdeauna şi în orice loc. Ai pace în adunare, dar, dacă n-ai pace şi acasă… „Întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii.” La 1 Petru 3.11 se spune: „Să caute pacea şi s-o urmărească”. Domnul Isus ne dă pacea. Ea se capătă uşor când ai crezut în El. Pacea cu Dumnezeu prin jertfa de pe Golgota rămâne pentru totdeauna. Pacea lui Dumnezeu însă (pacea inimii) se tulbură prin neascultarea de voia lui Dumnezeu. Să caute pacea „şi s-o urmărească”, cum urmăreşte copoiul un iepure: nu-l pierde din ochi. Pacea este un lucru scump şi, cum te-ai abătut cu ceva, Duhul Sfânt Se întristează. Domnul Isus este pentru noi pacea şi ea rămâne în toate împrejurările; şi chiar dacă ochii noştri scapă lacrimi, din cauza durerii, totuşi în adâncul sufletului nostru este pace. Deseori în sufletul credinciosului se petrec nişte lucruri foarte ciudate. În timp ce îi trec prin minte o mulţime de gânduri negre şi triste, în inimă îi răsună o duioasă cântare creştină. „Întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Romani 12.18). Dacă ceilalţi nu vor să trăiască în pace, îi priveşte. Sufletul celui credincios suspină când se găseşte în mijlocul unor oameni care se tot ceartă. Atmosfera de acolo este pentru el foarte înăbuşitoare. Ca să putem avea pace cu semenii noştri trebuie să ne bucurăm de o bună legătură cu Domnul Isus. Cineva a formulat trei condiţii pentru a trăi în pace cu semenii noştri: nu începe tu niciodată cearta cu cineva; nu te lăsa provocat, nu accepta cearta când altul vrea să se certe cu tine; când doi se ceartă, nu pune paie pe foc. „Domnul să vă întărească în orice faptă şi cuvânt bun” (2 Tesaloniceni 2.17). Fapta bună este făcută în legătură cu Domnul Isus sau ieşită din Cuvânt. Dar va zice cineva: „Sunt şi oameni care n-au pe Domnul Isus şi pot să facă şi ei fapte bune…!” Da, bune pentru lumea aceasta, dar pentru Dumnezeu nu este bună decât fapta care iese din credinţă. Credinţa fără fapte este moartă, dar şi faptele fără credinţă tot moarte sunt. „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus” (Coloseni 3.17). Am învăţat să punem pe „a face” lângă „fapte”, dar nu suntem învăţaţi să punem pe „a face” alături cu „cuvântul”. Dar poţi să faci ceva cu cuvântul? O, da! Cu cuvântul poţi să omori un om şi cu cuvântul poţi să înviorezi un om. Limba este un mic mădular care poate să facă fapte mari. Ea poate să aprindă o pădure întreagă şi tot ea poate să ridice multe suflete. A face toate „în Numele Domnului Isus” înseamnă: ca în faţa Lui, sau a face să iasă din legătura cu El. Cineva poate să gătească în Numele Domnului Isus, să spele vasele în Numele Lui, să cureţe şi să măture în Numele Lui. Atunci faci lucrul cu toată inima. Când treburile sunt făcute în legătură cu Domnul Isus, atunci orice lucru, cât de mic, capătă însemnătate şi este făcut cu bucurie. „Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele noastre şi ale Domnului, întrucât aţi primit cuvântul în multe necazuri, cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt” (1 Tesaloniceni 1.6). Iată încă o dovadă că tesalonicenii erau aleşi de Dumnezeu: „aţi călcat pe urmele noastre”. La Efeseni 5.1 se spune: „Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi”, cuvinte ce ar putea fi redate şi cu expresia: Imitaţi dar pe Dumnezeu, faceţi şi voi ca Dumnezeu. Imitaţia, dacă este numai pe din afară, n-are nicio valoare. Aici însă apostolul spune: „Aţi călcat pe urmele noastre”, deci v-aţi purtat după pilda pe care aţi văzut-o la noi, după cum şi noi, la rândul nostru, călcăm pe urmele Domnului Hristos. Vorba are, negreşit, mare însemnătate; exemplul are însă şi mai mare însemnătate.