La 1 Petru 1.7 se spune de „încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc”. Înaintea noastră, unii au trecut prin încercări grele. Cine poate să citească cele scrise în Romani 8 fără să fie izbit de cele ce a avut de suferit apostolul Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?”. Dragostea lui Dumnezeu era turnată în inima lui şi rămânea acolo şi în cele mai grele încercări. Dumnezeu are un scop înalt cu noi: El vrea să scoată din noi chipuri asemenea Domnului Isus; şi toate prin câte ne trece vor contribui la atingerea acestui scop. El Se numeşte „fericitul Dumnezeu” şi vrea să ne facă fericiţi şi pe noi. Prorocul Maleahi vorbeşte despre Domnul Dumnezeu ca despre un topitor care stă la gura cuptorului şi pune argintul în tigaie, îl topeşte şi-l lămureşte, scoţând zgura din el. Şi se zice că, atunci când topitorul îşi vede faţa în argint, argintul este gata. Topirea aceasta poate să fie în cursul suferinţei, al prigoanei. Dumnezeu stă însă de veghe ca încercarea să nu treacă anumite margini. Apostolul Petru le spune credincioşilor să nu se mire că au să sufere (1 Petru 4.12). Aşa trebuie să fie. Dacă vreţi să urmaţi Domnului Hristos, dacă doriţi să preamăriţi pe Mântuitorul, trebuie să suferiţi; nu se poate altfel. Apostolul Pavel, de asemenea, spune: „Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3.12). A fi prigonit pentru că eşti credincios ţine neapărat de viaţa creştină. Bunătatea firească a oamenilor nu merge prea departe. Când este vorba de evanghelie, bunătatea dispare. Împotrivirea este câteodată atât de grozavă, încât omul este ameninţat foarte greu. Dar cei credincioşi nu pot să mai dea înapoi; au pus mâna pe plug, ochii înainte! Credinţa trebuie pusă la încercare, ea este un lucru scump, este „credinţa voastră preasfântă” (Iuda 20). Dacă însă nu este veritabilă, n-are niciun preţ. În cer nu se intră decât cu o credinţă veritabilă. Încercarea lămureşte credinţa ca aurul în cuptor şi, dacă este veritabilă, ea se şi arată ca un diamant cu feţe frumoase şi strălucitoare. Dacă însă nu este veritabilă, încercarea vine ca nu cumva să ne amăgim cu o credinţă care nu este credinţă. „Ne aducem aminte fără încetare înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii voastre” (1 Tesaloniceni 1.3). Aici sunt cele trei virtuţi creştine: credinţa, dragostea şi nădejdea, menţionate şi în 1 Corinteni 13.13. A avea credinţă nu înseamnă numai a fi primit unele cunoştinţe cu capul. Nu! Prin credinţă se face înăuntru o mare lucrare, pentru că prin ea suntem puşi în legătură cu izvorul de putere care este Domnul Isus. Şi dacă El ne umple inima, atunci credinţa nu stă în nelucrare, căci din ce este plină inima vorbeşte gura. Credinţa lucrează; iar dacă nu lucrează, se ofileşte. „Vestea s-o audă toţi”, spune cântarea. Cum s-o audă? Eu tac, tu taci, el tace? Nu merge aşa! Între noi nu se pescuieşte cu mreaja, ci cu undiţa, care scoate peşte din apă unul câte unul; între noi nu sunt oameni cu un talent mare, cum au fost pe vremuri, în alte ţări, unii care au vestit evanghelia şi la câte douăzeci de mii de ascultători deodată. Dar, dacă între noi nu sunt astfel de oameni, ne mulţumim cu a pescui şi cu undiţa. Fiecare credincios în parte trebuie să fie un pescar de oameni. Să nu mai ţinem la eul nostru, să nu ne speriem de insulte, nici de batjocuri. „Dimineaţa seamănă-ţi sămânţa şi până seara nu lăsa mâna să ţi se odihnească, fiindcă nu ştii ce va reuşi, aceasta sau aceea sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune”, spune Eclesiastul (11.6). Da, credinţa lucrează. Cei care lucrează mai fac şi greşeli, însă este mai bine să faci greşeli şi să înaintezi. Lucrând, înveţi să lucrezi. Cei ce nu lucrează nu sunt învioraţi, ci se ofilesc. Osteneala este mai mult decât lucrarea. Ea este o lucrare mai stăruitoare, pe care o face dragostea. Dragostea se osteneşte, ea dă din timpul pe care-l are. Sufletul amărât vine să-şi descarce inima, nădăjduind să găsească în mine sau în dumneata o persoană faţă de care să-şi poată spune păsul. Chiar numai faptul că i-ai dat posibilitatea să-şi descarce inima înseamnă mult. Timpul este un dar preţios din partea lui Dumnezeu şi a-l da pentru un lucru bun înseamnă mult.Pavel şi Sila fuseseră rău bătuţi şi aruncaţi în închisoare, în Filipi, şi aşa au venit la Tesalonic. Despre aceasta vorbeşte apostolul în 1 Tesaloniceni 2.2: „Am suferit şi am fost batjocoriţi”. Bătaia era cu nuiele, până la vânătăi, până ţâşnea sângele. „Am venit plini de încredere în Dumnezeul nostru.” Cineva ar putea spune că apostolul venea din Filipi ca un erou. Este o plăcere când vedem la el atâta sinceritate şi smerenie. Corintenilor le spune că, atunci când a fost în mijlocul lor, a fost slab, fricos şi plin de cutremur (1 Corinteni 2.3), deci un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi. Apostolul spune că a venit totuşi plin de încredere. El ştia în Cine crede, se ştia angajat în lucrarea de răspândire a evangheliei. Dumnezeu l-a pus să vestească evanghelia şi el nu putea să tacă.Tocmai în slăbiciune se arată puterea lui Dumnezeu (2 Corinteni 12.9). Persoane slăbite dau dovadă de statornicie pe cale! Batjocoriţi, urâţi, ameninţaţi şi totuşi în picioare! Aceasta este puterea Domnului, care-i păstrează pe credincioşii Lui. Femei slabe, şi cu sufletul şi cu trupul, bătute şi alungate, trec totuşi biruitoare. Focul evangheliei nu se stinge în sufletele lor, datorită puterii Domnului care ne iubeşte şi care face ca puterea harului Său să ne fie dată ca să ne ţină neclintiţi pe cale.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel