A nins cu nesimţire

Editorialul de vineri
„Nesimţire” este cuvântul cel mai potrivit pentru a descrie atitudinea “momâilor” care conduc oraşul, atunci când se întâmplă, iarna, să ningă. Numai un nesimţitor trebuie să fie cel care se face că nu vede imaginea lacustră, mizerabilă, imposibil de acceptat de către orice cetăţean care înţelege că trebuie să plătească la Primărie, pentru ca din banii lui, iarna, de exemplu, să se cureţe străzile, trotuarele, intersecţiile, podurile, esplanadele, Piaţa Primăriei, împrejurimile clădirilor publice. A căzut prima ninsoare în iarna 2014-2015 şi, odată cu ea, autorităţile au căzut, pentru a nu ştim câta oară, examenul bunului simţ şi al respectului pentru contribuabilii lăsaţi să se descurce, luni, pe polei, marţi, pe zăpadă, iar, miercuri şi ieri, prin bălţi murdare şi mormane înmuiate de gradele din termometre ceva mai prietenoase.
Să zicem că dezinteresul viceprimarului, şeful comandamentului de iarnă, al fiecărei ierni din ultimii şase ani, este justificat prin pierderea funcţiei, moment care se apropie. Păcat că a ales să-şi încheie cariera de viceprimar într-o manieră atât de ruşinoasă. Oraşul a arătat parcă mai rău ca niciodată şi n-a nins decât o zi. Iar primarul n-a fost interesat de acţiunea de deszăpezire, o dată, pentru că n-ar fi treaba lui, ci a lui Þâroiu, şi, a doua oară, pentru că a fost ocupat cu alegerea maşinii celei noi. După zece ani de mandat, i se cuvenea o limuzină nouă, pentru a i-o preda pe cea veche colegului de partid şi viitor viceprimar, Bogdan David.        
Să vedem cum a debutat şi s-a derulat deszăpezirea la Câmpulung, marţi, când iarna le-a dat un avertisment edililor că este cazul să se pregătească. Nu spun că n-au fost scoase deloc utilajele pe traseu, căci carosabilul părea că a trecut printr-o sumară acţiune de degajare a zăpezii. Trotuarele, în schimb, până să se crape de ziuă, erau neatinse de tălpile vreunui trecător matinal şi, chiar dacă au fost călcate de puţinii angajaţi cu ora de începere a programului înainte de opt, ninsoarea a acoperit fragila cărăruie. Astfel că, la ora la care toată lumea s-a îndreptat către serviciu, vedeai pe unul mai caraghios decât altul, săltând cu paşi descentraţi printre ori peste dâmburile de zăpadă formate de lopeţile proprietarilor de case treziţi cu noaptea în cap. Fiecare a înlăturat “beleaua” albă ba spre vecinul din dreapta, ba spre vecinul din stânga – de aici şi obstacolele de pe traseu – şi cu toţii către stradă, de unde, aşa cum se întâmplă iarnă de iarnă, n-o ridică nimeni. De aceea spun că trebuie să fii un mare nesimţitor să laşi munţii de zăpadă la marginea drumului, ca să se “evapore” de la sine, în loc să-i aduni rapid, ca să nu apuce să îngheţe ori să se topească, aşa cum s-a întâmplat zilele trecute, când nu era chip să ocoleşti o baltă decât printr-o altă baltă.
„Nişte nesimţiţi”, aşa au gândit despre cei care ne conduc sutele de pietoni, sătui de plescăitul cu galoşii terminaţi de atâta udătură, de fapt, saramură, care a curs râuri pe străzile „comunei” Câmpulung. Aşa au gândit şoferii, spre care s-au îndreptat aceleaşi urări de bine din partea pietonilor fleşcăiţi din cap până în picioare la trecerea nervoasă a vreunuia adus la disperare şi de înaintarea cu viteza melcului, şi de ocolirea “pedestraşilor” de pe carosabil, şi de imposibilitatea de a parca. La Mioveni, făcea băşcălie un semen de-al nostru, „ăia” au rămas repetenţi la deszăpezire, căci n-au fost în stare să cureţe de zăpadă tufele de tuia, în rest, totul era negru. La noi, marţi dimineaţa, între orele opt şi nouă, când era vânzoleala cea mai mare, după o zi nelucrătoare, nu era ţipenie de muncitor adepist pe stradă.
Abia după nouă şi-au făcut apariţia, pe podul de la Autogară, nişte grăsune rumene în obraji, să le dai de-a dura pe pod şi nu alta, de rotunde, care trăgeau nişte mături şi cărucioare. Podul l-au traversat aşa cum l-a traversat toată lumea, prin târmoaca ce-ţi acoperea ciubotele, fără să se oprească să cureţe şi să uşureze suişul şi coborâşul trecătorilor. Nu, rotofeiele aveau ordin să vină la Primărie. „Ne-o da şi nouă ceva!”, „guiţa” una cu gândul la ştuc, altfel n-avea pornire pe burta goală. Deşi mare mirare să nu fi “deşertat” în ea un mic dejun cu niscaiva costiţe şi jumări ca să aibă putere să traverseze podul. Aşadar, muncitoarele adepiste trebuia să le cureţe stăpânilor sub balcon ca să nu-şi mozolească încălţările până în parcare, la maşini.
Colegii bărbaţi au fost trimişi pe bulevard, ca să încarce zăpada în tractor, în caz că anotimpul hibernal le deschidea câmpulungenilor cheful de promenadă pe sub chiciura teilor. Trotuarele, însă, până s-au urnit comercianţii ca să le cureţe de zloata, evident, aruncată pe stradă, îţi dădeau impresia că eşti o paiaţă manevrată de sfori de altcineva, de vreme ce nu erai stăpân pe propriile picioare. La prima oră, erai sigur deschizător de cărare pentru cei veniţi din urmă. Iarna şi lenea autorităţilor de a face o deszăpezire cum trebuie au, totuşi, un avantaj. Acela de a ne apropia. Sigur mergem mai apropiaţi unii de alţii, pe cărăruile înguste trasate prin mocirla pe jumătate îngheţată. Atât de mult ne apropiem unii de alţii, încât pătrundem fără voie în intimitatea colegului de cărare. Aşa ajungi să ştii, după damfurile de mâncare, ce are în meniu la masa de prânz, cum îi miroase şifonierul şi că are molii, după izul de naftalină, dacă a tras o duşcă înainte, dacă stă bine cu dantura şi multe alte asemenea chestii atroce pentru nările sensibile, de care te-ai fi lipsit bucuros. Dacă trotuarele ar fi fost curăţate.