Cât a fost director, Naghi le-a permis angajaţilor să bea două beri la masă, la cantină
Despre nicio altă persoană publică a Câmpulungului n-am auzit atâtea întâmplări ca despre Victor Naghi, semn că felul său de a fi, de a vorbi, de a se comporta cu subalternii au rămas adânc impregnate în memoria foştilor angajaţi de la ARO. Când unul dintre ei intra în gura lui Naghi, se ducea vestea numaidecât în fabrică şi, astfel, se îmbogăţea „folclorul” alimentat permanent de temperamentul vulcanic al directorului. Este imposibil ca, dintre foştii lucrători, să existe cineva care să nu aibă ce povesti despre Naghi, fie că este o păţanie trăită personal, fie că este o păţanie auzită de la alţii. Readucerea în actualitate a personalităţii liderului cu cel mai intens efect asupra conştiinţei colective, printr-un eveniment public, primul în care i-au fost recunoscute meritele la dezvoltarea oraşului, le-a deschis multora apetitul de a povesti despre el. Cel care a depănat câteva istorioare spumoase, pe care, cu siguranţă, le cunosc sute de angajaţi de la ARO şi care vor zâmbi, reamintindu-şi obiceiurile şi vorbele lui Victor Naghi, a dorit să nu-i fie dezvăluit numele. Se recomandă un pensionar, cu o pensie de „mizerie”, după atâţia ani de muncă la uzină, inhalând gaze periculoase la bancul de rodaj. „Am liceu şi Şcoală Tehnică. După 14 ani de şcoală şi după o viaţă de muncă la uzină, m-am ales cu opt milioane (lei vechi) pensie! Vă daţi seama, ce bătaie de joc!”, mărturisea acesta, ca să înţelegem motivul pentru care preferă să rămână anonim.
Chit că avea boală pe pletoşi, tot se găseau unul-doi în uzină care să-i încalce interdicţia
• În ciuda exigenţei manifestate de Victor Naghi când venea vorba de disciplina în fabrică, exigenţă care începea de la aspectul fizic al angajaţilor, tot se întâmpla să-i scape vigilenţei câte un rebel adept al modei occidentale. În anii ’70, se purtau pletele, barba şi mustăţile ca ale lui Ţiriac. Nu şi la uzină, unde, dacă intrai în câmpul vizual al lui Naghi ca un star rock, era jale. Şi, totuşi, se mai găsea câte unul care ţinea mai mult la look decât la interdicţia directorului de a te afişa la uzină ca pe scena festivalului de la Woodstock. De aceea, următoarea întâmplare va suna, cu siguranţă, cunoscută multor dintre foştii angajaţi, care ştiau fobia directorului la moda hippie, care, în ciuda rigorilor comunismului, se răspândise, ce-i drept, mai timid, şi în România.
Într-o zi însorită de vară, Naghi s-a întâlnit, pe una dintre aleile uzinei, cu un muncitor care avea părul mare. Nu că avea părul netuns, ci chiar purta pletele revărsate peste umeri. Acest „detaliu” nu avea cum să scape ochiului lui Naghi, care avea o boală pe pletoşi. L-a oprit pe bărbat şi l-a întrebat de ce nu se tunde. Toţi cei aflaţi în situaţia muncitorului care se aranja după revistă, nu după gustul lui Naghi, dădeau acelaşi răspuns: „N-am bani ca să mă tund.” Naghi i-a întins cinci lei şi i-a cerut să se ferchezuiască, după care să se prezinte la el, ca să vadă cum arată. Muncitorul a mers la frizerie, de unde s-a întors ras bec. Între timp, directorul a intrat în şedinţa COM, cu şefii de secţii din uzină. Ca să-i respecte dorinţa lui Naghi, de a se prezenta la el după ce termină la frizerie, omul nostru a bătut la uşă şi a băgat capul înăuntrul sălii de şedinţă, exclamând: „Hei, tovarăşe director, vă place cum m-am tuns?” N-a avut curaj să intre, căci ştia că Naghi îl trosneşte. Naghi, sesizând ironia muncitorului, l-a apostrofat numaidecât: „Măi, băiete, eu ţi-am spus să te tunzi, nu să te razi pe cap!” La vederea tânărului cu ţeasta “chilug”, toţi şefii de secţii au pufnit în râs, iar Naghi a întrerupt şedinţa, permiţându-le tuturor să plece. Oricum, şedinţa nu mai putea continua, la veselia iscată de apariţia muncitorului, care a dat dovadă de curaj ca să-l ia peste picior tocmai pe director, de necaz că l-a pus să renunţe la podoaba capilară.
• Aceeaşi scenă, acelaşi subiect, însă cu protagonist diferit, adept al aceluiaşi stil de frizură. Într-o altă zi, pe altă alee a uzinei, Victor Naghi mergea însoţit de un grup de ingineri, când s-a întâlnit cu alt muncitor care avea plete mari. Aşadar, se întâmpla să-i scape atenţiei şi unii care nu aveau atât de mare frică de Naghi, încât să se conformeze dorinţei acestuia de a vizita frecvent frizerul. După cum se ştie, Naghi nu putea să-i sufere pe cei care purtau părul lung sau ţinuta neîngrijită. Şi pe acesta, ca şi pe celălalt de dinainte, l-a întrebat: „De ce nu te tunzi, mă?” La care muncitorul i-a dat aceeaşi replică, de parcă toţi pletoşii ar fi fost vorbiţi între ei, ca să-i răspundă la fel directorului: „N-am bani, tovarăşe director!” Se pare că omul l-a prins pe Naghi într-o zi în care generozitatea nu era la cote maxime, întrucât acesta a ripostat: „Cum, mă, n-ai cinci lei, ca să te tunzi?!” Muncitorul nu s-a lăsat descurajat şi a continuat dialogul cu tupeu: „Lăsaţi, tovarăşe director, că nici dumneavoastră n-aveţi bani, că, de când vă ştiu eu, numai cu şapca aia albă vă purtaţi!” Apoi a fugit ca un copil care a făcut o năzbâtie. „Bă, puneţi mâna pe el şi puneţi-l şef de secţie, că are curaj!”, a strigat Naghi.
• În acea perioadă, cei din schimbul I erau chemaţi şi duminica, la ore suplimentare, care se plăteau dublu. Într-o duminică, pe la ora 10.00, Naghi şi-a făcut apariţia la vestiar, la muncitori, şi a exclamat: „Haideţi, n-aţi mai terminat munca! Îmbrăcaţi-vă şi haideţi la meci!” În acea zi era un meci de fotbal pe Stadionul „23 August”, între Muscelul Câmpulung şi Colibaşi. “În timpul partidei, Naghi se plimba pe turnanta de zgură. De la uzină, până la stadion, Naghi mergea pe jos, însoţit de oamenii care voiau să vadă meciul. Era foarte popular, dacă mergea cu noi tot drumul. Vă daţi seama ce om era! Director, să meargă cu tine pe jos?! Nu voia să ia maşina, ci avea plăcerea asta să meargă împreună cu noi, cu oamenii de rând! Pe toată durata meciului, mânca seminţe. Când ai noştri dădeau gol, îşi lua şapca de pe cap şi dădea cu ea de pământ, de bucurie, iar, când primeau gol, punea capul în pământ. Dacă Muscelul era în dezavantaj, părăsea stadionul supărat, înainte de terminarea meciului.”
• O întâmplare petrecută tot înainte de Revoluţie, la Bucureşti, unde interlocutorul nostru se afla, împreună cu soţia. „După ieşirea la pensie a lui Victor Naghi, m-am întâlnit cu el la Bucureşti, în apropierea Gării de Nord. Un puşti îi lustruia pantofii. Domnul Naghi avea o ţinută impecabilă. M-am apropiat de el şi l-am întrebat: „Ce mai faci, domnule Naghi?” Dânsul m-a întrebat: „Tu cine eşti, mă?” La care eu i-am răspuns: „Sunt un angajat al uzinei unde aţi fost director.” I-am povestit ce s-a mai întâmplat prin uzină după ieşirea sa la pensie, apoi am îndrăznit să-l întreb: “Cum, domnule Naghi, dumneavoastră care eraţi pornit pe pletoşi, acum v-aţi lăsat plete?!” Avea părul foarte mare, dat peste umeri. Domnul Naghi mi-a răspuns: „Acum, sunt pensionar şi mă port cum îmi place, că nu mai sunt la uzină!” Am dat mâna şi ne-am despărţit, rămânându-mi în amintire imaginea omului impunător, care a fost Victor Naghi, pe care majoritatea câmpulungenilor nu-l vor uita niciodată!”
Ca să nu bea în fabrică, Naghi le dădea voie muncitorilor să servească două beri la cantină
• Pe vremuri, la ARO, salariaţii luau masa la cantină. De altfel, vechea cantină, de sus, de lângă clădirea CESAR, devenită apoi Serviciul Personal, era locul unde, fără exagerare, 80-85% din personalul fabricii, servea prânzul. „Era foarte ieftin, cinci lei, două feluri de mâncare, ciorbă şi felul doi. Ca să vedeţi ce om era Naghi! Ne dădea voie să bem două beri! Venea la noi şi ne spunea: „Bă – aşa vorbea el – să beţi două beri, nu mai mult, ca să vă beţi şi minţile!” În timpul cât a fost el director, nu vedeai un om beat prin uzină. Era foarte popular, corect, cinstit cu noi şi ţinea cu muncitorii. Pe ingineri nu prea îi suferea. Zicea despre ei: „Ce, bă, învârtiţi două-trei hârtii şi luaţi bani dublu faţă de muncitori?!”, povestea fostul salariat. Lucru care nu era în totalitate conform realităţii, pentru că inginerii nu erau deasupra muncitorilor, în privinţa câştigului salarial. „Aşadar, le permitea celor care voiau să bea bere la masă să facă acest lucru. Având această permisiune, nu vedeai om beat prin uzină! Cum a ieşit Naghi la pensie şi a venit Giuvelcă, umblau beţi pe toate aleile! Îi vedeai clătinându-se, cu toată stricteţea impusă de Giuvelcă!”, a continuat el. Deci, cu toată disciplina pe care a dorit-o Ion Giuvelcă, tot reuşeau să intre în întreprindere cu băutură, fie sărind gardul, fie omenindu-i pe portari.
Spre deosebire de acesta, Naghi, un om simplu, a ştiut cum să intre la sufletul celor mulţi. „Când te duceai la el, la început, te lua tare, dar, când vedea că ai dreptate, nu mai continua pe acelaşi ton. „Hai, bă, să stăm de vorbă!”, spunea. „Ce vrei, bă?”, striga la tine. După care te invita să iei loc, îţi oferea un scaun şi îţi asculta problemele. A fost un om deosebit, ce să mai!”
“Dădeam testări lunar şi, dacă nu luai minim şapte, valea!”
„Când făceam câte un motor pentru Comitetul Central, tremuram. Şi noaptea mă gândeam la el! Mă gândeam că, dacă se întâmplă ceva cu motorul acela, ăia nu înţelegeau că ai greşit. Te „priponeau”, te legau, ziceau că eşti sabotor. Prin ce momente am trecut, prin ce situaţii de criză!”, a început relatarea altei întâmplări din vremea în care şeful, plecat în concediu, l-a lăsat în locul său pe interlocutorul nostru, care, cu liceu şi Şcoală Tehnică, era mai răsărit dintre ceilalţi. „Şeful meu a văzut că sunt mai isteţ şi m-a lăsat în locul lui. După ce m-a lăsat prima dată, m-a pus încontinuu, de fiecare dată când lipsea. „Vezi că, de mâine încolo, eşti şef, că eu plec în concediu.”, mi-a spus, când m-a însărcinat prima dată să-i ţin locul. Fără să mă pună în temă cu nimic, fiindcă putea să mă pregătească, să mă ia la şedinţe cu el, să-mi spună problemele, să discut cu şeful de secţie. La noi veneau periodic controale. Cam la o lună aveam control de la Comitetul Central, de la Comisia Militară, de la Bucureşti, ş.a.m.d. Erau controale severe de tot, în urma cărora mulţi au fost destituiţi. Dar ce noroc am avut în ziua respectivă! Ne-au băgat la „berbec”, cum se spune, într-o sală… Tremurai când te luau la întrebări cu toate problemele din secţie. Dacă ai rezolvat, cum le-ai rezolvat? Pe cele care au rămas de rezolvat, de ce nu le-ai rezolvat? Oricum o dădeai, tot rău era. Te luau şi pe-o parte, şi pe alta, te întorceau, de nu mai ştiai ce să faci. Pe vreo doi-trei inşi i-a destituit, aveam şi Comisie Militară. Pe unii de pe pistă, de la Montaj General, i-au chemat la „berbec”, le-au pus nişte întrebări încuietoare şi, a doua zi, i-au dat afară. Norocul lor că erau cadre militare şi s-au dus la chimişti, la unitatea militară, nici n-au mai dat prin uzină.”
„Focul” şedinţei a ţinut de la opt dimineaţa, până la patru după amiaza. Şeful de la Bucureşti, venit la ARO în control, obosit de atâta tevatură, le-a cerut celor nechestionaţi, opt-nouă inşi, să se prezinte a doua zi de dimineaţă. „Trebuia să susţinem un raport de activitate, în care să spui ce-ai făcut, ce n-ai făcut şi de ce n-ai făcut, cu lux de amănunte. Îţi cereau ca la cel mai drastic examen. „Vă chem mâine dimineaţă.”, a zis el, a băut o cafea şi a plecat. A doua zi… aveam raportul de activitate făcut. M-am interesat ce trebuie să fac şi, într-un timp foarte scurt, deci, într-o zi, am pus la punct raportul de activitate, cu tot ce s-a întâmplat în secţie. A doua zi, m-am prezentat cu raportul de activitate. Zice colonelul care venise de la Comisia Militară: „Daţi rapoartele de activitate!”, fără să ne mai cheme la interogatoriu. Nu-mi venea să cred. M-am închinat la Dumnezeu că am scăpat. Puteam s-o încurc, să-mi pierd serviciul, căci ăia nu ştiau că abia atunci fusesem lăsat în locul şefului, fără să fiu pus în temă. Nu-l interesa pe ăla, care făcea abstracţie de restul problemelor! Am dus o viaţă la uzină, de nici somn nu mai aveam noaptea! Dădeam testări în fiecare lună şi, dacă nu luai minim şapte, gata, valea! Veneau în controale inopinate şi la o săptămână. Studiam ca pentru examen. Aveam manuale de Mecanică, de Fizică, pentru că trebuia să fii pregătit la orice oră.”
“850 de lei, este strigător la cer! Luptăm să supravieţuim”
Cu pensia amărâtă pe care o are nu este plătit nici măcar un sfert din munca de la ARO, gazele pe care le-a înghiţit, zgomotul suportat în timpul rodajului motoarelor. „Ne dădeau spor atunci, lapte, zile la concediu, dar nu ni le-au trecut în cartea de muncă. Doar la Vopsitorie şi la Forjă le-au dat grupa a II-a. Atât. La bancul de rodaj, unde am lucrat noi, nu dădeau nimic. Cei de la Braşov aveau şi spor de zgomot, dar nouă nu ne-au dat. Făceam probă la motoare de SR 211, motoare mari de camioane. Făceam şi câte două motoare pentru autoamfibii. Erau două motoare pe care le cuplau. Noi făceam rodajul la motoare şi le trimiteau la Moreni, unde aveau alt banc de rodaj, pe care puneau două motoare, să meargă în acelaşi timp. Le sincronizau şi le puneau pe autoamfibii.”, povestea acesta.
În 1997 s-a îmbolnăvit, în urma unei fracturi de coloană şi s-a pensionat pe caz de boală, gradul III. Acum doi ani, a ieşit de drept, împlinind vârsta legală de pensionare. „M-am trezit cu o decizie de la Piteşti, că am stagiul de cotizare 41 de ani şi trei luni. Ce mă bucuram în sinea mea, gândindu-mă că-mi fac şi mie cel puţin 10-12 milioane! De unde?! Nici cinci bani nu mi-au pus! M-am dus şi am întrebat, iar răspunsul a fost: v-o fi trecut stagiul de cotizare, dar nu vi se iau în considerare decât anii efectivi de muncă. Cei 29 de ani, cât am muncit. Ce bătaie de joc! 800 de lei şi mi-au mai pus, cu sporuri, cu tot, 50 de lei! 850 de lei, este strigător la cer! Luptăm să supravieţuim.”, a încheiat acesta.