Întotdeauna, ca să înţelegem puterea şi rezistenţa Bisericii, trebuie să purtăm în noi şi cu noi cele 12 icoane de har care ţin catapeteasma Bisericii. Sfinţii Apostoli. Ce-L face pe Hristos Domnul să-i aleagă? Care-i calitatea duhovnicească a pescarilor acestora, de-i face părtaşi Iisus Hristos mărturisirii Sale? Desigur că ar fi mai multe întrebări în ce-i priveşte şi multe alte multe răspunsuri.
Duminica aceasta ce vine ni-i arată pe Apostoli aleşi, scoşi de Hristos de pe mare şi aşezaţi pe Marea Vieţii, făcându-i din pescari de peşti, vânători de oameni. Obşnuiţi cu furtunile, tăbăciţi de soare şi ploi, bătuţi de vânturi, Apostolii aveau calităţile fizice care vor face din ei adevăraţi atleţi ai vestirii Evangheliei. Gândiţi-vă numai la Sfântul Apostol Toma, ajuns în India sau la Sfântul Apostol Petru de la Ierusalim la Roma, ca să nu mai vorbim de Sfântul Apostol Pavel, mai cărturar şi mai firav, dar poate tocmai de aceea mai plin de râvnă şi de activitate…
Răbdare şi un soi de încăpăţânare în a aştepta prada să se lase plasei, vor fi fost alte calităţi care, alături de o inimă curată şi un zel cu adevărat pescăresc vor fi făcut din Apostoli, iarăşi, persoane vrednice în a-I sta lui Hristos aproape. Îi vedem mirându-se şi bucurându-se cu Hristos, îndoindu-se şi crezând, înălţându-se şi căzând, capabili de trădări, dar mai ales de jertfă, răniţi şi încercând să vindece, temători de moarte, dar – alături cu Hristos – biruitori ai ei. Şi câte altele…
Revenind la zilele noastre, icoana acestui fel de apostolat pare că păleşte, mai ales când – încercând să reîncreştineze un Neam european, cu tradiţii creştine mai vechi decât stabilitatea ţărilor de unde vin – falşi apostoli şi evanghelişti, spilcuiţi şi parfumaţi, plini de daruri (materiale) şi lipsiţi de orice duh (mai puţin poate, de acela al ruperii din trupul tainic al Ortodoxiei) vin încercând să ne facă să înţelegem că nu mai e vorba acum de un apostolat în jertfă, în post şi rugăciune, în bătaia tuturor vânturilor, ci de unul călduţ şi semidoct, transmis pe posturi de televiziune la un preţ (pe an) cât construcţia a două blocuri. Nu mai e vorba de înfruntarea diavolului sau de lupta împotriva păcatului, ci de stoarcerea lor într-un sirop globalist, într-o teribilă peltea semi-ecumenică, în fapt sincretistă. Minuni la comandă (ultraspecială), predici într-o anglo-franco-română stâlcită, la care totuşi unii merg şi bat din palme, fiind convinşi că aceia au schimbat ceva în ei… le-au dezamorsat un păcat, neînţelegând că, în fond, le amorsează un altul, acela al apostaziei de la credinţa cea adevărată.
Poate că o să vi se pară răutăţi cele pe care le-am scris. E posibil, dar mă doare sufletul când văd oameni furaţi de mirajul unei stări materiale ceva mai bune, a unei mode, a unei etichete pseudosociale, aruncaţi în mrejele unei biserici pseudoapostolice, fără nicio legătură cu Biserica lui Hristos. De un prozelitism violent, cu un tebil accent apocaliptic, cu o îndoctrinare unilineară, în care albul, chiar dacă devine negru, dacă „centrul” îi zice verde, verde rămâne cu o teribilă disponibilitate de a „cumpăra” (realmente) spaţiu public, aceste pseudobiserici n-au nimic cu puterea Apostolilie în care Hristos Dumnezeu i-a aşezat pe bărbaţii aceştia pe care Duminică-i prăznuim. Apostolatul lor, cu gust de sânge şi mireasmă de rugăciune cinstită, este medicamentul pe care trebuie să-l mai inoculăm unora dinte noi care mai cred într-o mântuire confortabilă de birou…
Pr. Constantin Necula
Veniţi, vă voi face pescari de oameni! Duminica a doua după Rusalii
