Dragii mei!
Postul Mare este timpul în care fiecare creştin ortodox, botezat în numele Prea Sfintei Treimi, dator este, după putere, să se ostenească pentru sufletul său, în vederea întâmpinării cu bucurie a marelui Praznic al Învierii. Rugăciunea şi postul sunt două aripi care-l înalţă pe om la Dumnezeu. Când postim şi ne rugăm, sufletul şi trupul nostru se înviorează şi se despătimeşte. Nu ne cere nimeni să ne îmbolnăvim trupul postind foarte aspru, dar, în acelaşi timp, muncind din greu; Doamne fereşte! Postul ţine de o discreţie a fiecăruia, adică nu trebuie să ne lăudăm la nimeni cu postul nostru, altfel nu o să avem niciun folos. Însă, trebuie să încercăm fiecare, după cum ne este starea de sănătate şi după cât avem drag de Dumnezeu, să postim, cum bine spunea un părinte, că postim atât cât iubim pe Dumnezeu. Despre rugăciune nici numai încape vorbă, căci ea este indispensabilă în urcuşul nostru duhovnicesc. Mai luăm din timpul pe care-l pierdem în faţa televizorului şi a calculatorului, măcar un sfert şi, îngenunchind în faţa Domnului, încercăm să aducem prinos de mulţumire, pentru toate. Sau ne mai înfrânăm limba de la clevetiri, bârfe şi judecăţi, care nu aduc decât pagubă sufletului nostru şi încercăm să rostim mai des rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)”. De obicei, doar atunci când suntem încercaţi cu suferinţă, boală, pagubă şi altele, ne rugăm mai cu foc, fiindcă aşa-i omul, delăsător şi nepăsător faţă de sufletul său. Când e vorba de familie, carieră şi chiar de iubirea egoistă faţă de trupul nostru, ne dăm tot interesul. Când vine vorba de mântuirea sufletului, care, de fapt, este prima grijă a fiecărui creştin, avem mereu lângă noi un vrăjmaş, care ne aduce mereu în minte gândul amânării. De ce să postim şi să ne rugăm acum, când suntem tineri? Doar avem timp destul, când om ieşi la pensie, când om fi mai în vârstă…! Şi uite aşa, ne duce vrăjmaşul cu zăhărelul, până când, ajungând bătrâni şi neputincioşi şi nu mai putem posti, că suntem bolnavi; nu mai putem citi, că nu mai vedem bine; nu mai mergem la Biserică, că ne dor picioarele şi exemplele pot continua. „Dacă tinereţea ar şti, bătrâneţea ar putea”, zice un proverb din popor. Dacă eşti omul lui Dumnezeu de tânăr, când vei îmbătrâni, îţi va purta Domnul de grijă. Însă, chemarea lui Dumnezeu e minunată, căci El nu voieşte moartea păcătoşilor şi, totdeauna, găseşte modalităţi pentru salvarea noastră, însă, de cele mai multe ori, noi nu vrem să răspundem chemării lui Dumnezeu. Păi, cum să auzim ecoul chemării lui Dumnezeu din sufletul nostru, dacă noi nu ştim de rugăciune, de post, de Biserică, de milă şi compasiune faţă de cei bolnavi, de cei necăjiţi şi oropsiţi? Ne-am făcut batjocoră diavolului prin viaţa noastră, prin vorbele şi gândurile păcătoase! Te cuprinde frica când auzi copii de şcoală generală cum înjură şi drăcuiesc, fără mustrări de conştiinţă, chiar de faţă cu dascălii şi părinţii lor. De la cine au învăţat?
Or fi având şi ei vină, din moment ce, de la vârsta de cinci ani, omul devine conştient de păcat, însă vina o purtăm noi, cei mari, care ne-am făcut exemplu negativ pentru ei. Şi să ştiţi că vom da răspuns înaintea Domnului pentru toate păcatele, dar, mai ales, pentru smintelile făcute. Dar să revenim la post şi rugăciune şi spunem că prin ele sufletul se despătimeşte şi se înaripează, ridicându-se la Dumnezeu. În capitolul 9 din Evanghelia după Marcu, aflăm de vindecarea lunatecului. După ce tatăl copilului s-a adresat apostolilor, ca să vindece pe copil şi, văzând că nu au reuşit, se adresează direct Mântuitorului. Copilul este vindecat şi, la întrebarea apostolilor: „De ce noi nu l-am putut vindeca?, Mântuitorul le răspunde: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu post şi rugăciune”. Dacă Domnul Hristos a postit şi S-a rugat, datori suntem şi noi să ne ostenim după puterile noastre, pentru a ne bucura cu Sfinţii în Împărăţia lui Dumnezeu. Prin post şi rugăciune, Credinţa se întăreşte, Nădejdea se înaripează cu dumnezeiescul dor, Dragostea aduce în suflet Duhul Sfânt, trupul se tămăduieşte prin post şi rugăciune, sufletul se izbăveşte de patimi şi toate se bucură, pentru că, prin toate acestea, omul intră în starea de normalitate. Nu mai lungesc cuvântul, dar vă îndemn să postiţi, să vă rugaţi şi să fiţi oameni de treabă. Până data viitoare, vă doresc să fiţi sănătoşi şi voioşi!
Părintele Serafim Caiea, Stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” din Câmpulung
Articolul precedent