Duminica aceasta, care poartă numele Ortodoxiei, ne aduce în suflet o Evanghelie a Chemării (Ioan 1.43-51). Întreaga poveste evanghelică se leagă de un moment istoric. Ajuns în Galileea, Mântuitorul Hristos Îşi cheamă oamenii în ajutor. Porunca e simplă: „Urmează-mă!” (Ioan 1.43). În această chemare este tot oftatul iubirii lui Dumnezeu după firea umană, după „logodnica dintâi a firii dumnezeieşti” (cf. Sf. Ioan Gură de Aur). Asemeni aprinderii unui foc, chemarea aceasta dumnezeiască se transmite de la un chemat la altul. Ucenicii lui Ioan Botezătorul (Ioan 1.35.40) sunt chemaţi la Hristos, să continue să meargă mai departe, pe cărarea Împărăţiei. Aceştia devin din martori ai pocăinţei ioaneice, martori ai Învierii lui Hristos.
Dinaintea ochilor noştri se deschide o lucrare uluitoare, de negândit până la Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos. Omul este chemat să se facă părtaş lucrării lui Dumnezeu, întru mântuirea lor şi a semenilor lor. Prin Apostoli firea umană este chemată, în chip văzut, să colaboreze cu Harul dumnezeirii întru vestirea îndumnezeirii firii umane, în Hristos. Deloc uşor, deloc posibil de înţeles fără Hristos.
Un Dumnezeu care are nevoie de oameni pentru a-şi împlini planul mântuirii oamenilor pare slab, după regulile lumii moderne, şi nu doar. Hristos ne învaţă că un Dumnezeu care are nevoie de oameni este un Dumnezeu al iubirii, este Iubirea. De aici şi insistenţa Mântuitorului în raport cu Natanael, cel care se îndoieşte că din Nazaret poate fi ceva bun (Ioan 1.46). Ce transmite Mântuitorul lui Natanael, şi prin el şi nouă, este adevărul că nu din Nazaret ci din Cer vine „Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1.36). Este Cel despre care Filip, concitadinul lui Natanail, mărturiseşte scurt şi fundamental, cu cea mai adâncă teologie: „L-am găsit pe Acela despre care au scris profeşii şi Moise în Lege, pe Iisus din Nazaret, fiul lui Iosif” (Ioan 1.45). Oare doar o simplă stare de vorbă să-l fi lămurit atât de grabnic pe Filip sau o intuiţie, care va purta de-a pururi numele de har, îl face să desluşească chipul Celui Care Este Mântuirea! Este Icoana veşnică a Dumnezeului celui Viu! De aceea Duminica Ortodoxiei marchează, definitiv, valoarea mântuitoare a închinării la sfintele icoane, ferestre ale prezenţei lui Dumnezeu în lumea în care trăim. De aceea, Duminica Ortodoxiei ne cheamă să rostim cu deplină cunoaştere de conţinut Crezul Niceo-Constantinopolitan, care punctează, cu literele de foc ale Duhului Sfânt, conştiinţa mărturisitoare a fiecărei comunităţi ortodoxe.
Mai ţine în ea o lecţie Evanghelia aceasta. Este lecţia dragostei lui Dumnezeu pentru noi, un Dumnezeu întrupat, gata să moară pentru noi. Pentru că, în fond, în măsura în care Hristos îşi desăvârşeşte „echipa apostolică” se apropie de moartea Sa. Biserica ne cheamă să înţelegem Jertfa Mântuitorului. Părintele Savatie Baştovoi, pornind de la o poveste personală, scrie: „A vedea sacrificarea unei făpturi pe care o iubeşti este examenul omenităţii din tine. Unul din argumentele ateiştilor împotriva lui Dumnezeu este şi acela că, dându-şi Fiul spre junghiere, Tatăl a dat dovadă de cruzime. Oamenii care gândesc astfel sunt cei care nu au înţeles taina iubirii. Mielul S-a junghiat pentru ca noi, mâncând Trupul Lui şi bând Sângele Lui, să avem viaţă. Dar mai cumplit decât moartea poate fi numai omul care nu înţelege dragostea. Cea mai mare amăgire a oamenilor a fost aceea că nu au înţeles că, pentru a întoarce obrazul atunci când eşti lovit, trebuie să fi Dumnezeu” (vol. „Fuga spre câmpul cu ciori. Amintiri dintr-o copilărie ateistă”, Editura Cathisma, 2012, pagina 102). De aici şi aşezarea pericopei acesteia la început de postire, temei ortodoxiei postului. Când Hristos te cheamă trebuie să înţelegi că nu o face altfel decât spre a te trece prin moarte. Şi pentru a te izbăvi din moarte la viaţă. Prin exerciţiul Învierii. Chemarea ta, învierea ta! Postul, călătorie a chemării.