Legătura lui Nicolae Breabăn cu Uzina câmpulungeană s-a produs, efectiv, în anul 1948, pe când avea 14 ani, deşi, în cei patru ani care au precedat admiterea sa la Şcoala Profesională, deseori, îi aducea mâncare tatălui, strungar, venit cu întreg colectivul Secţiei de prelucrare a elicelor de la Întreprinderea Aeronautică Braşov. Când vorbeşte despre IMS şi ARO, Nicolae Breabăn punctează şi acest moment, al anilor de studiu la Şcoala Profesională, întrucât a fost „încazarmat” în fabrică. Până în anul 1990, când a ieşit la pensie, a „respirat” şi a simţit ARO prin toţi porii, nefiind „vindecat” nici acum, la cei 77 de ani ai săi, de pasiunea pentru munca la întreprindere şi maşina fabricată la Câmpulung.
“Naghi a fost bine “înşurubat”, a fost cu Ceauşescu”
Exceptând ultimii şapte-opt ani dinaintea pensionării, activitatea lui Nicolae Breabăn s-a desfăşurat, timp de peste trei decenii, în cadrul Atelierului de Proiectare SDV – Scule, Dispozitive şi Verificatoare. Matriţele, în schimb, erau un capitol separat. „Matriţele erau dispozitivele care prelucrau tabla, caroseria şi toate celelalte piese din tablă.”, povestea fostul proiectant de la ARO. La un moment dat, a proiectat şi el matriţe, dar nu pentru caroserie, ci pentru piese care se făceau din tablă, pentru automobil.
Întrebat despre şefii atelierului respectiv, pe care i-a avut în timpul îndelungatei sale activităţi la Uzină, Nicolae Breabăn şi-a amintit de: „Inginerul Gheorghe Zota era şeful Atelierului de Proiectare. O fire impunătoare şi un om foarte înţelept. Au mai fost inginerul Nicolae Herţa, inginerul Smadea, inginerul Emil Cenţiu.” La Uzină exista un compartiment numit Inginerul Şef, în subordinea căruia se aflau toate birourile şi serviciile care deserveau pregătirea fabricaţiei. Aceeaşi subordonare exista şi în cazul Atelierului de Proiectare SDV.
„La automobil apărea o serie întreagă de îmbunătăţiri, de modificări ale calităţii produsului. Până prin 1957, am tot făcut lacăte, lanţ Gall, vermorele, apoi o serie de motociclete. Mezaroş a fost cu partea de concepţie a motocicletelor. În 1957, am avut norocul să vină director la Uzină Victor Naghi. A fost un om de fier pentru Uzină. Sub el, Uzina a ajuns de unde era, un atelier şi o magazie… Uzina, o fostă fabrică de hârtie, avea o singură hală, cu încă o construcţie, unde, în final, s-a stabilit cantina noastră, a Şcolii Profesionale. Mai erau o clădire, unde aveam dormitorul şi sala de clasă, şi o anexă, care, în final, a avut utilitatea de magazie. În timpul lui Naghi, s-a săltat Uzina, care a „terminat” cu lacăte şi alte „mărunţişuri” pe care le făceam. Deşi am executat şi nişte utilaje complexe, ringuri şi flaiere. Nişte utilaje de vreo 15 metri lungime… În orice caz, a fost un colectiv tehnic bine dotat, pentru că a tot făcut câte ceva, ca să supravieţuim. Şi în 1957, nu ştiu de unde a venit ideea… să facem automobile. Primul automobil, pe care şi acum îl văd, avea numai partea mecanică, şasiul, cu roţile şi cu motorul. Restul caroseriei… nu era nimic. Şoferii care erau de meserie se plimbau cu ele prin curtea Uzinei. Uzina s-a dezvoltat sub patronajul lui Naghi. De la trei-patru clădiri vechi, s-a ajuns la construcţia unor hale noi.”, şi-a amintit Nicolae Breabăn, al cărui început profesional a coincis, în bună parte, cu începutul fabricii.
Şi el, ca şi alţii din generaţia sa, martori ai primei vizite la Câmpulung a lui Nicolae Ceauşescu, n-a uitat vorbele şefului statului, despre construcţia maşinii Dacia, rostite în faţa mulţimii adunate pentru a-l aclama. „Naghi a fost bine „înşurubat”, a fost cu Ceauşescu, iar acesta ne-a vizitat de câteva ori. A venit şi când a luat fiinţă Dacia. Pe atunci, se zvonea că o să se facă Dacia ori la Câmpulung, ori la Colibaşi. Chiar îmi aduc aminte expresiile lui, când a venit la Câmpulung. „O să se facă în judeţ automobilul Dacia, că va fi la 30-40 kilometri mai încolo…”, nu era hotărâtă problema. Dar a venit să ne spună că am avea şanse. Noi trăgeam nădejde, pentru că aveam, totuşi, pregătirea tehnică, dar au hotărât s-o facă la Colibaşi. Uzina de la Colibaşi funcţiona cu mulţi ani înainte şi fabrica piese de schimb, motoare pentru noi, mecanismul de rulare pentru „Steagul Roşu”.”, continuă istorisirea lui Nicolae Breabăn.
“Fac infarct dacă mă duc să văd ce-a rămas din Uzină”
O fotografie cu Nicolae Breabăn a fost expusă la judeţ, la Casa Inovatorilor şi Inventatorilor. Odată încheiată expoziţia respectivă, poza i-a fost înapoiată posesorului. Motivul pentru care imaginea angajatului fabricii câmpulungene a fost inclusă în acea colecţie l-a reprezentat o inovaţie realizată de acesta, în urma căreia Uzina a câştigat, într-un an, 60 de vagoane de oţel ţeavă. „Din producţia în care se folosea această ţeavă, am înlocuit aceste piese cu altceva. Bineînţeles că m-au recompensat pentru acest lucru. Eu, atunci, aveam salariul 4.000 de lei şi mi-au dat 5.000 de lei peste salariu. Am făcut o serie întreagă de îmbunătăţiri ale produsului, am făcut unele modificări în construcţia automobilului. Am schimbat sistemul de răcire a motorului, sistemul de montaj al diferenţialului, pentru că de acolo au ieşit cele 60 de vagoane de oţel.”, sunt doar câteva dintre realizările proiectantului Nicolae Breabăn, pe lângă multe alte „mărunţişuri”, aşa cum le-a numit el, deşi suntem siguri că erau lucruri utile, care au condus la îmbunătăţirea condiţiilor de fabricare a autoturismului. „În mecanismul de direcţie a maşinii există o piesă care se numeşte „nuca barei de direcţie”. În capătul ei are o sferă, care, prin prelucrare, nu ieşea prea fină. Din cauza asta, direcţia mergea greu la maşină. Atunci, am realizat un dispozitiv, ca să fac sfera aceea rectificată, adică să aibă calitate şi o suprafaţă lucioasă. Am făcut mai multe „fleacuri”.”, ne spunea fostul proiectant al Uzinei.
Dintre colegii săi de generaţie, mai ţine legătura cu ardeleanul devenit muscelean, în urmă cu şase decenii, Ion Meseşan, care, stând la Voineşti, deci, mai aproape de fosta ARO Câmpulung, este la curent cu starea halelor, altădată, vibrând de viaţă. „Mă, Ioane, ce mai este pe acolo, pe la Uzină?”, îl întrebam, iar el îmi zicea: „Dacă vezi, plângi!” Vă spun: Uzina a fost sufletul meu. Din cauza asta, nici nu vreau să mă duc să văd ce ruină a ajuns. Am înţeles că au dărâmat hale care au fost noi-nouţe. Câte şi câte utilaje de valoare au ajuns la fier vechi! Aşa îmi spune el (n.r. Ion Meseşan), dar eu, pentru nimic în lume, nu mă duc s-o văd. Fac infarct dacă mă duc. Am auzit că hala în care s-au instalat utilajele, când au venit de la Braşov (n.r. în anul 1944), a fost distrusă. O perioadă, acolo, a fost Sculăria, apoi Mecanicul Şef, plus că acolo aveam Atelierul de Proiectare, la etaj.”, mărturisea Nicolae Breabăn.
Generalul Stănculescu a venit să vadă Fabrica de Tehnică Militară – SM 8
Până în anul 1982, a lucrat ca proiectant SDV. Din acel moment, „directorul Uzinei şi directorul tehnic m-au chemat la dânşii şi m-au întrebat: „Măi, Breabăn, nu vrei tu să preiei punerea în funcţiune a Fabricii de Tehnică Militară?” „Despre ce este vorba?”, am cerut eu să aflu. Se făcuse clădirea, lângă Matriţe (unde sunt acum Cablajele)… Hala respectivă era complet izolată de Uzină, era împrejmuită cu gard, fiindcă avea caracter secret. Se numea FTM, Fabrica de Tehnică Militară – SM 8. Atunci, am preluat punerea în funcţiune a fabricii, ca tehnolog, de data aceasta, nu ca proiectant – hala era goală – începând cu achiziţionare de utilaje, proiectare de tehnologie, proiectare de SDV-uri. Astfel, o hală cu pardoseala goală am umplut-o cu utilaje, cu dispozitive.”, ne-a relatat fostul angajat de la SM 8, care, pentru a aduce astfel de utilaje comandate, mergea deseori în delegaţii la Arad, unde funcţiona o Uzină de Strunguri. „Am lucrat la această fabrică de tehnică militară cu Meseşan, cu Fulga, cu Boambeş…”, a continuat Nicolae Breabăn. La fel ca Ion Meseşan, în anul 1990, a ieşit la pensie de la SM 8.
„Până la data la care am ieşit la pensie, am făcut produsul pentru care fusese pregătită fabrica. Am făcut omologare, adică am reuşit să punem la punct acest produs, numai că nu s-a mai început fabricaţia lui, pentru că a venit Revoluţia şi s-au schimbat vremurile.”, ne-a mai povestit interlocutorul nostru. Deşi acesta a preferat să nu vorbească despre ce s-a executat la SM 8 – poate, de înţeles, de vreme ce activitatea respectivă a avut caracter secret, numai că Fabrica de Tehnică Militară de la Câmpulung a fost „îngropată” de mult – din alte surse, am aflat că la noi s-a realizat cel mai mare proiectil din ţară. „Erau bune de dus la poligonul de tragere.”, este tot ce ne-a dezvăluit despre produsele fabricate la SM 8. Aproape 40 de angajaţi au fost transferaţi la această secţie militară din cadrul Uzinei.
„Generalul Atanasie Stănculescu a venit în vizită la noi, la Fabrica de Tehnică Militară, când eu deja o pusesem la punct. Funcţiona, făceam piese. De la Arad am adus vreo patru strunguri, care lucrau cu 12 cuţite o dată. Când a venit generalul Stănculescu, după cum mi-a cerut directorul, l-am plimbat pe la toate utilajele, pe la toate operaţiile în funcţiune. Deci, se prelucrau piese în timpul în care a venit generalul Stănculescu. L-am dus la utilajele sosite de la Arad, nişte strunguri masive. Era prima operaţie. Piesele pe care le prelucram noi erau întâi forjate… nişte piese mari! Fiind prima operaţie, acolo l-am dus prima dată. Când am pus să prelucreze piesele acestea, cu 12 cuţite o dată… s-a speriat, a plecat de lângă strung!”, a relatat Nicolae Breabăn.
Ca o comparaţie amară între ceea ce a fost şi ceea ce s-a ales din fabrică, la finalul interesantului dialog pe care l-am avut cu fostul proiectant de la ARO, acesta ne spunea că, în momentul ieşirii sale la pensie, în 1990, Uzina avea 12.500 de salariaţi. „În acele vremuri, autoturismele ARO se vindeau cu „repartiţie”, cu luni bune de aşteptare, până când, programat fiind, ajungeai să obţii un astfel de automobil. Datorită activităţii mele la Uzină, directorul mi-a oferit, fără programare, un automobil ARO, pe care, bineînţeles, l-am plătit.” Recompensa oferită de ARO Câmpulung, la încheierea carierei sale profesionale, a constat în faptul că a fost scutit de perioada de aşteptare. A fost un premiu moral pentru Nicolae Breabăn, pentru cei aproape 40 de ani de activitate încheiată pe 1 august 1990. „În sinea mea, am o satisfacţie sufletească: tot ce am făcut, am făcut pentru binele Uzinei. Este bătaie de joc! Este crimă, bătaie de joc este puţin spus! Nu mă duc acolo pentru nimic în lume!”, a încheiat Nicolae Breabăn.
