De curând, am avut plăcuta ocazie să aflăm că, în afară de Octavian Waschievici, martor în viaţă al celor 67 de ani de istorie a fabricii muscelene, mai există un supravieţuitor al grupului de braşoveni veniţi la Câmpulung în anul 1944. Spre deosebire de Octavian Waschievici, care a fost transferat, ca angajat, de la IAR Braşov, Nicolae Breabăn avea 10 ani, când a ajuns în Muscel, însoţindu-şi tatăl, căruia i-a fost încredinţat, după despărţirea părinţilor. Asemănarea destinelor celor doi nu se limitează la faptul că sunt singurii rămaşi în viaţă din acea perioadă, care constituie piatra de temelie a istoriei ARO. Ca loc de baştină, cei doi se trag din Cernăuţi, fiind dezrădăcinaţi din pământul Bucovinei în timpul războiului şi refugiaţi la Braşov. Şi unul, şi celălalt au ajuns la Câmpulung, unde trăiesc în prezent. Mai mult, amândoi au fost proiectanţi, dăruind fiecare câte 40 de ani din viaţă Uzinei ARO şi completând astfel o frumoasă serie de coincidenţe cum rar îţi este dat să întâlneşti. Octavian Waschievici are 89 de ani, iar Nicolae Breabăn, 77 de ani.
“Am venit, în ’44, de la Braşov, cu căruţa cu coviltir”
De fel, Nicolae Breabăn, povestitorul acestui episod al serialului „Din istoria ARO Câmpulung”, este din Cernăuţi. Înainte să înceapă războiul, tatăl său a venit la Braşov şi s-a angajat la Fabrica de Avioane. Odată declanşate ostilităţile, Petre Breabăn s-a întors la Cernăuţi şi şi-a luat familia, refugiindu-se cu toţii în oraşul de la poalele Tâmpei. „Dar eu, ca tata, sunt născut la Cernăuţi. Mama, în schimb, era de naţionalitate poloneză. Familia mea se vizita, la Braşov, cu familia domnului Waschievici. Eram şi din acelaşi teritoriu…”, şi-a început povestirea de-o viaţă unul dintre foştii proiectanţi ai fabricii. Pe când Nicolae avea şapte ani, părinţii lui s-au despărţit. Legea l-a încredinţat tatălui, care s-a recăsătorit. Aşa se face că, la Câmpulung, băiatul a ajuns cu noua sa familie.
Deşi copil, în anul 1944, Nicolae Breabăn a fost martor al începuturilor întreprinderii pe pământ muscelean, odată cu mutarea la Câmpulung a două secţii ale IAR Braşov. „La Braşov exista Uzina de Avioane IAR – Întreprinderea Aeronautică Română. Pe 4 aprilie 1944, a fost primul bombardament, fiind perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Uzina a scăpat, n-a fost bombardată. Pe 4 aprilie, a fost bombardată zona Gării, urmarea fiind multe victime. Conducerea Uzinei de Avioane, ca s-o salveze de la astfel de nenorociri, a hotărât ca Secţia de Prelucrare a Elicelor să fie mutată la Câmpulung, în vara anului 1944. Familia mea, tatăl meu şi cu mine, şi încă vreo 150 de salariaţi, care lucrau la această secţie, au fost transferaţi la Câmpulung. În felul acesta a luat fiinţă Uzina.”, ne-a povestit bucovineanul-braşovean, devenit, într-un final, muscelean.
„De la Braşov am venit cu căruţa cu coviltir, cu doi cai. O zi şi o noapte am făcut, de la Braşov, la Lereşti. Pentru mine a fost ceva plăcut, copil fiind… să mergi cu căruţa peste dealuri… dormeam în căruţă, ca nomazii.”, îşi aminteşte şi acum, la peste 67 de ani distanţă de acel moment, Nicolae Breabăn. „Tatăl meu lucra la fabrică. La fel şi domnul Waschievici, şi mulţi alţii, în jur de 150, câţi au fost în colectivul de oameni din secţia respectivă, care au venit la Câmpulung. Au vrut, n-au vrut, a trebuit să vină încoace. Ne-am cazat pe unde am reuşit. De exemplu, familia mea a fost cazată în Lereşti, la o casă particulară.”, a continuat acesta.
Mergea tot timpul la atelierul tatălui, strungar la fabrică
Născut în anul 1934, Nicolae Breabăn şi-a petrecut o parte a copilăriei în Muscel. Clasa a IV-a primară a urmat-o în comuna Lereşti. „Zilnic, mergeam de la Lereşti la Uzină, în jurul orei 01.00. Ieşeam de la şcoală, mă duceam acasă, luam mâncare caldă şi i-o duceam tatălui meu, la serviciu. La început, portarii nu-mi dădeau drumul, ca să mă duc la tata, la atelier, care era foarte aproape. Le era teamă că eu, fiind copil, iar acolo erau utilaje, să nu fac vreo prostie. Dar tata i-a asigurat că pot să mă lase să merg la el. Altfel era mai complicat… trebuia să meargă cineva, să-l anunţe pe tata, iar el să vină la mine, la poartă… Aşa îmi dădeau drumul şi mă duceam eu la atelier, ca să-i duc mâncare.”, îşi aminteşte Nicolae Breabăn câteva secvenţe ale copilăriei sale, legate de Uzină.
La terminarea războiului, încă un an, a mai funcţionat la Câmpulung secţia întreprinderii braşovene, de prelucrare a elicelor pentru avioane de vânătoare, după care activităţile dispersate în diferite zone ale ţării, ferite de atacurile de război, s-au reunit în punctul din care au fost transferate. „Cred că încă un an a funcţionat Uzina pe producţia de elice, după care a început să se retragă spre Braşov. O parte din cei care aveau, poate, alte condiţii şi o altă situaţie la Braşov s-a întors acasă. Foarte puţini au rămas aici… taică-meu, domnul Waschievici… Printre cei sosiţi de la Braşov, odată cu transferul secţiei, au fost şi ingineri, şi directori, deci, şi personal de conducere. Unii dintre aceştia au rămas la Câmpulung: inginerul şef, directorul, etc. Pe director îl chema Meizel Adalbert. Pe urmă, a fost inginerul Iliescu.”, a continuat relatarea lui Nicolae Breabăn.
Tatăl interlocutorului nostru, Petre Breabăn, era strungar de meserie. În timp, Uzina a început să se consolideze cât de cât, beneficiind de utilajele pe care grupul de la Braşov nu le-a mai luat înapoi. „Pe unul dintre utilajele aduse în ’44 am lucrat şi eu.”, ne spunea acesta. Nucleul rămas la Câmpulung şi-a continuat activitatea, care a constat în fabricarea de lacăte, lanţ Gall (lanţul de bicicletă, care, la întreprindere, se producea şi cu alte dimensiuni, mai mari, pentru motociclete şi alte utilaje, în funcţie de comenzi), vermorele, etc.
Copilul de trupă al Uzinei a făcut parte din prima promoţie a Şcolii Profesionale IMS
După ce a terminat şcoala primară, Nicolae Breabăn a urmat cursul gimnazial la „Dinicu Golescu”, până în clasa a VII-a, deci, trei ani. În 1947, s-a produs reforma învăţământului, ocazie cu care a luat fiinţă în cadrul fabricii prima Şcoală Profesională. „Eu am fost copilul de trupă al Uzinei. În ’47, tata a zis: „Lasă-l încolo de gimnaziu, hai, vino încoace, să dai examen.” Şi am dat examen, fiindcă primeau elevi cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, atunci, puteai să te înscrii la Şcoala Profesională. Eu aveam 14 ani neîmpliniţi, în noiembrie îi împlineam. Dar, pentru câteva luni, m-au admis la examen.”, a relatat Nicolae Breabăn, care a făcut parte din prima promoţie a Şcolii Profesionale IMS Câmpulung, 1947-1951. După susţinerea examenului de admitere, cei 51 de elevi au fost „încazarmaţi” în Uzină. „Noi nu puteam ieşi din Uzină, ca să umblăm creanga. Acolo aveam dormitoarele, acolo aveam cantina, acolo aveam sala de curs. Şi tot de acolo aveam şi profesorii, din rândul personalului Uzinei, pentru disciplinele tehnice. Acolo am primit, pe lângă mâncare şi condiţii de dormit, îmbrăcăminte. Eram „uniformi” ca militarii.”, a adăugat acesta.
După trei ani de pregătire, tânărul a absolvit şcoala, în cadrul căreia s-a calificat în meseria de strungar, la fel ca tatăl său. În 1951, din cei 51 de elevi, Nicolae Breabăn a terminat al cincilea din prima promoţie a şcolii, cu media 9,15. „Mi-a plăcut şi ce am învăţat şi, după aceea, ce am lucrat. La 1 august 1951, am fost angajat. Pe toţi ne-au angajat. Am lucrat ca strungar vreo trei ani.”, a afirmat naratorul nostru. După ce a terminat Şcoala Profesională, a urmat cursurile liceale, la „Dinicu Golescu”, la seral. Astfel că, pe parcursul activităţii la Uzină, a fost considerat cadru mediu.
Cu ajutorul lui Gheorghe Ganea, a fost transferat de pe postul de strungar pe cel de desenator tehnic
„Mie mi-a plăcut, cât am fost elev, să desenez. Profesorul nostru, pe care îl aveam la disciplina Desen Tehnic, era Gheorghe Ganea. Pentru că eu m-am evidenţiat, într-un fel, în ale desenului, profesorul meu, cunoscându-mă, că trei ani am făcut desenul cu dânsul, m-a întrebat: „Măi, Brebănuş, nu vrei tu să vii să lucrezi la noi, la planşetă, la desen?” „Ba da, de ce să nu vin?”, i-am răspuns. Mai ales că-mi plăcea. Atunci, dânsul s-a ocupat de transferul meu de la atelier, de la Mecanicul Şef, unde lucram ca strungar. Niciodată nu mi-a plăcut să lucrez la piese de serie. Adică toată ziua să faci aceeaşi operaţie. Mi-a plăcut că la Mecanicul Şef veneau, în opt ore de lucru, două-trei tipuri de piese, pe care trebuia să le prelucrez. Era o diversificare… nu-mi plăcea să execut aşa, mecanic.”, a povestit despre munca sa Nicolae Breabăn.
Astfel, cu ajutorul lui Gheorghe Ganea, a fost transferat de la postul de strungar la cel de desenator tehnic. Ce proiectau cei care aveau vechime, Nicolae Breabăn trăgea în tuş şi executa desenele, numai bune de dus la prelucrare. Activitatea sa de desenator tehnic s-a desfăşurat pe durata unui an. „Începusem eu să proiectez, adică să concep unele piese, unele desene. Şi m-au ridicat în categoria de proiectare, cu salariul care era atunci, minim, fiindcă nu eram la nivelul celorlalţi, proiectanţi cu vechime mai mare. Aşa m-am „înfiripat” şi am lucrat proiectare cu duiumul. Am avut şi rezultate bune şi am ajuns în situaţia în care am devenit şef de grupă, având zece oameni în subordine, câteodată, am avut şi grupă de doisprezece oameni, printre care şi ingineri. Eu eram tehnician. Îi coordonam, îi verificam, le dădeam indicaţii referitoare la ce au de făcut şi cum trebuia făcută sarcina respectivă. În felul acesta… nu m-am mai despărţit de munca de proiectare.”, a mărturisit Nicolae Breabăn.
Teama de Securitate îi împiedică pe mulţi să vorbească despre ARO
În demersul nostru de documentare pentru serialul „Din istoria ARO Câmpulung”, au existat situaţii în care ne-am lovit de reticenţa unora dintre foştii angajaţi de a relata despre activitatea lor la fosta întreprindere. De multe ori, am avut parte de refuzul celor contactaţi de a povesti ce-şi mai amintesc din vremurile când erau salariaţii fabricii. Ori este o teamă a celor care au avut o presupusă colaborare cu Securitatea, care îi împiedică să se exprime liber, ori activitatea lor la ARO n-a fost tocmai în regulă, de aici, interesul de „a nu mai dezgropa morţii”. Nu au dorit să stea de vorbă cu noi:
- Ion Giuvelcă, fost director general, căruia ARO nu-i mai spune nimic;
- Aurel Nicolescu, fost director general la ARO;
- Ion Voicu, fost director tehnic la ARO şi fost director al Fabricii de Matriţe;
- Gheorghe Voinescu, fost director tehnic la ARO şi fost director al Fabricii de Matriţe;
- Sergiu Marcu, fost director la ARO;
- Lică Ţenţiu, fost şef Transport Extern;
- Adrian Lie, fost şef al Serviciului Control al Secţiei 24.
