1.9 C
Campulung Muscel
29/11/2023

Informatorii de la Uzina ARO erau peste tot

În toate delegaţiile străine de la Uzina ARO, plecau atât specialiştii maşinii, cât şi oameni care aveau misiunea de a aduce informaţii de securitate. Indiferent de misiunea pe care o aveau pe perioada şederii peste hotare cât şi la întoarcerea în ţară, toţi trebuiau să completeze rapoartele de activitate, fie ele tehnice, fie de informaţii secrete. La întoarcerea în ţară toţi erau întrebaţi despre activitatea lor peste hotare.

“Singurul lucrul pe care-l cereau era să nu vindem secrete de la Uzină”

În toate ţările unde mergeau angajaţii de la ARO întâlneau „cântăreţi” (aşa cum se numeau ei, între ei), începând de la portari de instituţii şi până la cel mai înalt funcţionar, toţi aveau de dat informaţii. Informatorii erau cei care confirmau multe lucruri care se întâmplau peste graniţe şi foarte mulţi dintre ei aveau şi „stele” pe umăr. „Erau destui de genul acesta pe la ambasade. Începând cu portarul, acesta era cel mai înverşunat, acesta ştia tot despre fiecare unde pleca, când venea… şi nota tot. În Columbia, portarul de la ambasadă era plutonier, ştia tot şi informa. Dar, în general, se verificau unii pe alţii. Era serviciul de informaţii SIE şi serviciul de contrainformaţii. Eu, unul, am fost amic cu Motrun, ne salutam mereu, îi spuneam “domnule căpitan” şi el era maior, mă avertiza că a fost avansat. Dar, sincer vă spun, că nu m-a întrebat niciodată ce a făcut unul sau altul. Îi mai aduceam din afară câte un pachet de ţigări, o pungă de cafea, că aşa era atunci. Pe mine, sincer, că ori fi fost alţii, cărora li se spunea „cântăreţi”, nu m-a întrebat nimeni nimic sau să spun ceva. Singurul lucru pe care-l cereau era să nu vindem secrete de la uzină. Dar ce secrete să vindem, că ei ştiau toată maşina, nu era mare scofală să fotografieze toate piesele şi să le măsoare. Dacă vroiau, făceau documentaţia imediat, dacă aveau maşina pe mână. Dar, li se părea ăstora din uzină că noi am rupt buricul târgului cu ARO.” Maşina ARO nu ocupa un segment mare pe piaţa străină, dar reprezenta o mică parte din porţia altor firme mari. Se vindeau chiar şi 50 – 100 de maşini ARO în fiecare ţară, dar şi cantitatea aceasta mică, probabil, incomoda piaţa altor reprezentanţi auto.

Soţia lui Ceauşescu aducea pachetele din Austria

Cel care şi-a petrecut peste de 25 de ani peste hotare ne relata: „În străinătate, cu cât te implicai mai mult, să faci mai multe, în afară de atribuţiunile de serviciu, cu atât îţi complicai viaţa. Îmi vedeam de treaba mea şi, în final, a fost bine. Veneam obosit, frânt, după ce reparam 2-3 maşini pe zi, nu mai aveam chef de nimic. Pe mine m-a ajutat, într-un fel, Marin Ceauşescu, în momentul în care eram în Austria şi, după un an, cei de la uzină au vrut să mă cheme acasă şi să aducă pe altcineva. Atunci, nea Marin a intervenit şi a vorbit cu cine trebuia şi am rămas încă o perioadă în Austria.” Legat de relaţia cu familia Ceauşescu, Nelu Voican ne povesteşte: „Cât eram în ţară mai veneau pe aici, pe la noi, şi ştiu că m-a ajutat într-o situaţie. Luasem un covor frumos din Austria şi l-a adus doamna Ceauşescu acasă. Atunci, am fost şi eu atent, i-am dus câteva kilograme de peşte şi câteva găini. Mai trimiteam cartuşe de ţigări acasă şi aşa mă mai ajuta şi pe mine. Ce era să facem, diurna era mică şi salariul de la uzină, la fel.” Familia Ceauşescu venea des în ţară şi trecea graniţa fără să fie controlată. Aveau paşapoarte diplomatice şi puteau trece cu orice produs, astfel îl mai ajutau şi pe specialistul de la ARO şi, probabil, pe mulţi alţii care erau în aceeaşi ambasadă de la Viena. „Nu trimiteam prea multe. Ştiu că era atunci moda cu mohair şi îi mai aducea nevestei să facă pulovere. Înainte să plec în ţară, soţia lui Ceauşescu îmi spunea mereu să fac pacheţelul şi-l aduceau în Bucureşti, unde nevasta mea mergea şi le ridica.”, spunea domnul Voican.

“Se face pagubă în bugetul statului şi nu avem nevoie!”

După plecarea din Austria, Nelu Voican a rămas prieten cu familia Ceauşescu. Chiar a fost ajutat pentru a primi o aprobare pentru un prieten care îşi dorea o maşină. Acesta vroia să cumpere o Dacie şi avea nevoie de aprobare şi cum o putea obţine mai repede, decât printr-o intervenţie de la cineva „de sus”. „M-am dus la doamna Ceauşescu şi nu ştiu cu cine a vorbit ea, dar ştiu că i-a dat datele şi, în scurt timp, a primit aprobarea pentru ca prietenul meu să-şi cumpere Dacia. Erau o familie foarte de treabă, m-au ajutat mult cât am stat în Austria.”, ne povestea angajatul de la ARO. Legătura cu familia Ceauşescu s-a consolidat şi a rămas pentru mult. De Ziua Eroilor, erau invitaţi toţi românii delegaţi în Austria şi îi ospăta. Nelu Voican ne relata: „Marin Ceauşescu era un om foarte de treabă, dar unul dintre pionii care angrena toate afacerile externe. Avea el o vorbă, atunci când auzea de un colaborator nou: „L-ai verificat? Are bani în buzunar?” Acesta era obiceiul lui, îi verifica pe toţi, chiar spunea: „Dacă nu are bani şi vrea să facă comerţ, nu avem nevoie, suntem sătui de ei. Se face pagubă în bugetul statului şi nu avem nevoie.” Era unul dintre diplomaţii, care era conştient de situaţia economică a României. Coordona tot ce însemna comerţul cu alte ţări, ţinea legătura cu toţi reprezentanţii economici. Când în România exista Ministerul Comerţului Exterior, se făcea export în proporţie de 80%. Motiv pentru care lumea era înnebunită de ideea că totul mergea la export, dar de acolo se aducea banul… în ce măsură ajungeau banii la noi în ţară, nu se poate şti.

“Ca în orice întreprindere sunt şi oameni isteţi, sunt şi oameni căpoşi…”

O altă etapă din activitatea de peste hotare a specialistului Voican s-a consumat în Columbia, în perioada 2003-2004, şi în Brazilia, în anul 2005, alături de mulţi specialişti de la Uzina ARO. Liniile de montaj erau deja amenajate, iar în perioada respectivă se asigura doar partea de vânzare. Numai în Brazilia, în câteva luni, au fost exportate peste 400 de maşini marca ARO 2.44. După această perioadă exportul a scăzut şi legăturile cu străinii s-au redus. Coordonarea a tot ce însemna comerţ exterior se făcea prin Ministerul Comerţului Exterior, iar toate firmele care participau la vânzarea ARO nu au mai continuat.
Cu o experienţă vastă peste hotare, Nelu Voican ne relata: „A fost o mare bulibăşeală, erau foarte multe firme şi fără randament. Trebuia să se ţină o evidenţă, iar comercianţii care nu vindeau bine trebuiau chemaţi acasă, nu să cheltuie bani cu ei prin străinătate. Chiar dacă nu făceau vânzări, ei tot primeau salariul. Sau mai era un mecanism, la vânzarea maşinii se dădea şi un set de piese cu valori mari, care, oricum, nu se stricau, nu era nevoie de ele. Din uzină, odată cu maşina dădeau piese care nu erau uzuale. În loc să dea rulmenţi sau ceea ce se strica frecvent, puneau alte piese de schimb şi, în momentul în care maşina se defecta, trebuiau trimise piesele necesare şi asta se făcea pe garanţie. Uneori, maşina avea garanţie un an fără limita de kilometri. Toată obligaţia de service era suportată de fabrica de la Câmpulung. Garanţia era inclusă în preţul maşinii. Dar asta a fost, ca în orice întreprindere sunt şi oameni isteţi, sunt şi oameni căpoşi, sunt şi oameni nereceptivi.” Toate acestea au condus la ceea ce putem vedea acum, ruine şi oameni fără locuri de muncă.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!