Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Menu
TRAFIC

La 100 de ani, Elena Ion Arnăuţoiu şi-a alinat durerea, vorbind despre fiul plecat înaintea ei

  • Written by Evenimentul Muscelean
  • Hits: 1749

b_400_250_16777215_10_images_images2_ziar_2019_Aprilie_2377_Clipboard06.jpgDarul de a povesti, păstrat nealternat până la 100 de ani, cu care uimeşte Elena Ion Arnăuţoiu, o femeie excepţională a istoriei noastre locale şi naţionale, l-a impresionat până şi pe preşedintele Klaus Iohannis. Unul dintre invitaţii recepţiei de duminică, ţinute la două zile distanţă de aniversarea din 12 aprilie 2019, dezvăluia un fapt la care a asistat în calitate de martor, consumat la Palatul Cotroceni, înainte de începerea ceremoniei în cadrul căreia şeful ţării urma s-o recompenseze pe doamna Elena Ion Arnăuţoiu cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios în grad de Cavaler”. „A venit şefa de Protocol, doamna Dinu, s-o înveţe să vorbească. La care eu i-am spus: „Doamnă, lăsaţi-o în pace, căci doamna Elena vorbeşte mai bine decât noi.” În momentul în care a vorbit, Iohannis a rămas stană de piatră. Iată ce poate să fie în mintea unei femei, o adevărată luptătoare anticomunistă, pentru dreptate, neam şi credinţă.”, spunea Sergiu Rizescu, preşedintele Filialei Argeş a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, fost coleg de facultate, la Medicină Veterinară, al fiului Elenei Ion Arnăuţoiu, pe care şi-l aminteşte drept un om inteligent, graţie moştenirii intelectuale primite de la părinţii săi. Modesta relatare care urmează doreşte a evidenţia calitatea de orator impecabil a unei doamne cum puţine s-au născut şi trăit în România. Calitate care a împiedicat cufundarea în uitare a numelui Arnăuţoiu, sinonim cu dragostea de ţară şi libertate.        

Un veac de demnitate şi de iubire necondiţionată

Amfitrionul evenimentului omagial de duminică, desfăşurat în sala de festivităţi a Primăriei Câmpulung, a fost Diana Mitrică, sprijinită în organizarea acţiunii de Ioana Voicu Arnăuţoiu, cele două fiind nepoatele doamnei Elena Ion Arnăuţoiu. Diana Mitrică este fiica lui Viorel Ion Davidoiu, băiatul doamnei Elena, iar Ioana Voicu Arnăuţoiu, fiica lui Toma Arnăuţoiu. S-a alăturat iniţiativei de familie, implicându-se în prezentarea personalităţii covârşitoare a unei femei-simbol a României, Ioan Crăciun, care s-a îngrijit de apariţia cărţii „Povestea familiei Arnăuţoiu - Relatări de Elena Ion Arnăuţoiu”, în anul 2011, reluată, într-un tiraj restrâns, cu ocazia centenarului autoarei. O lucrare deosebită, deschisă de un consistent tabel cronologic al evenimentelor istorice ale celei mai încercate familii de luptători din munţi, întocmit de Ioana Raluca Voicu Arnăuţoiu, fiica liderului rezistenţei anticomuniste de la Nucşoara. A venit de la Londra, alături de aceasta, special pentru sărbătorirea mătuşii ei, reputatul jurnalist Christian Mititelu, care a cules o parte dintre urările de „La Mulţi Ani!” ale zilei, graţie aniversării celor 75 de ani, împliniţi pe 11 aprilie. Distinsul oaspete a fost prezentat publicului de moderatorul Ioan Crăciun drept „un jurnalist cu o notorietate specială, analist politic, director în două rânduri al Secţiei Române a BBC Londra, membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului şi al conducerii Alianţei Civice.”

Primul salut al zilei a fost adresat invitaţilor de către Diana Mitrică, sufletul acţiunii de celebrare a bunicii sale, care n-a contenit să-i uimească pe ascultători nici în a o suta zi a existenţei sale. „Vă mulţumesc că faceţi parte din viaţa bunicii mele şi din viaţa familiei mele. Viaţa bunicii mele este una de poveste, o viaţă care, aşa cum a zis şi a scris, acum două zile, unul dintre oamenii apropiaţi familiei mele, domnul Ioan Crăciun, este un veac de demnitate. Eu aş vrea să adaug: şi de iubire necondiţionată. Cred că puţini dintre noi au şansa să participe la o asemenea aniversare, eu mă consider norocoasă şi mi-am dorit foarte mult să fiţi împreună cu noi, pentru o oră de sinceritate, o oră de demnitate, în care ne sunt alături oameni frumoşi, care au ce să ne înveţe, care au amintiri din care noi trebuie, în fiecare zi, să tragem câte o pildă, ca să putem să mergem mai departe. Eu vreau să-i spun bunicii mele ca în toate zilele care vor urma, după această a o suta zi, să se bucure de lumină, de afecţiunea celor din jur şi să împărtăşească cu noi cât mai mult, ceea ce nu a făcut până acum. Pentru că, în permanenţă, bunica mea vorbea numai de mama ei, de tatăl şi de fraţii ei, aş vrea ca ea să fie în centrul atenţiei astăzi. Nimeni altcineva. Pentru că ea a împlinit 100 de ani. Eu îi mulţumesc pentru că, alături de părinţii mei şi de bunicul meu, m-a educat.”, le-a transmis oaspeţilor Diana Mitrică.  

Durerea unei mame: suferinţele îndurate de fiu, din cauza ei şi a familiei sale         

Însă, nici de data aceasta, din modestie şi dragoste nemărginită pentru familie, doamna Elena nu s-a supus dorinţei nepoatei, punând în centrul atenţiei amintirea fiului pierdut în urmă cu un an şi jumătate şi vremurile grele în care s-au consumat copilăria şi tinereţea lui Viorel. „Prima dată când am fost arestată, din ’50, până în ’52, au crezut că, dacă mă ţin ca ostatică, fraţii mei se vor preda. Acest lucru nu s-a întâmplat. După ce m-au eliberat, a urmat marea durere a mea. Băiatul meu n-a mai fost primit la şcoală. Deşi era premiant, când a trebuit să treacă în clasa a VIII-a, după susţinerea unui concurs, n-a fost primit, pentru faptul că mama lui era arestată, iar tatălui lui a fost dat afară din Învăţământ. A fost pentru mine o durere nemaipomenită, ştiind că-l aveam pe băiatul meu pe conştiinţă, din cauza mea şi a familiei mele. I-am băgat meditator şi a făcut meditaţie la Matematică, ca să dea examen în particular. În plus, îi trebuia o adeverinţă, că este în câmpul muncii, căci aşa era în acele timpuri. S-a dus la fabrica de cărămidă şi s-a angajat ca muncitor. La 12 ani, încărca şi descărca din vagoane cărămidă. A fost cumplit pentru mine când îl vedeam, în maşină, cu capul plecat. S-a pregătit la Matematică, deşi n-avea nevoie să facă meditaţie, căci era un băiat foarte inteligent. S-a înscris la examen, dar îi mai trebuia acea adeverinţă de la Piteşti, cum că munceşte. Ce emoţii am avut! Directorul şcolii mi-a spus: „Doamnă, dacă vine o comisie şi nu-l acceptă, nu sunt eu vinovat.” Adevărul este că noi eram cunoscuţi în oraş ca „familia profesorului Florea Ion”, iar pe băiatul meu îl chema Viorel Ion Davidoiu (n.r. după numele unuia dintre bunicii din partea tatălui). Aşa l-am trecut când l-am născut. A fost un mare noroc, pentru că pe cei de la Piteşti i-a derutat oarecum, văzând alt nume. L-au acceptat la examenul de admitere. Îmi aduc aminte că, în ziua în care a susţinut examenul, am stat numai în genunchi, cu teamă că va veni să-mi spună că nu l-au primit. „Mamă, am fost primit, a fost foarte bine, stai liniştită.”, au fost cuvintele lui. A promovat cu media 5, care, în acea vreme, era media maximă. A fost primit, săracul, la şcoală, însă ne-au făcut chiaburi, fără să avem nimic. Tot ca să ne pună piedici, ca soţul meu să nu-şi găsească serviciu, iar băiatul meu să nu intre la şcoală. După ce-am ieşit din închisoare, a trebuit să fac demersuri şi ne-au scos de la chiaburi, căci n-aveam niciun fel de avere. Secretarul care era pe atunci la Primărie n-a vrut să-mi dea adeverinţă cum că suntem scoşi de la chiaburi. Am aşteptat să plece în concediu şi mi-au dat alţi salariaţi adeverinţa din care reieşea că nu figurăm chiaburi în Câmpulung. Aşa l-am înscris pe băiatul meu la Liceul „Dinicu Golescu”, în clasa a VIII-a. Atât de săraci eram, căci a trebuit să vând o ie a mamei ca să pot să-i cumpăr ghiozdan. Soţul meu mai dădea meditaţii prin oraş, pe unde putea, dar nu era ceva din care câştiga bani. Mai mult ca să-l întreţină pe băiat. Am mers la şcoală, unde la o clasă era diriginte profesorul Mitu, iar la altă clasă, profesorul Bera. Domnul Mitu n-a vrut să-l primească. A spus că, în clasa lui, s-au completat locurile în bănci. Şi era un prieten foarte bun de-al nostru, a venit în casa noastră de atâtea ori şi a mâncat împreună cu noi. Dar n-a vrut să-l primească pe băiatul meu în clasa lui. Atunci, profesorul Bera mi-a spus: „Adu-l la mine, că aduc eu de acasă un scaun şi-l pun aici.” Şi aşa a făcut. Adevărat prieten şi om de caracter, care a ţinut cu noi. Aşa a terminat băiatul meu liceul, care era zece ani, a luat Bacalaureatul… după aceea, în câmpul muncii n-avea cum să intre, aşa că a dat examen la Medicină. Pe vremea aceea, se făcea dosar la Primărie, cu fiii de muncitori, care intrau fără concurs, şi fiii de salariaţi care aveau dosar special. Când a dat băiatul meu examen la Medicină, doi ani la rând, reuşea la scris, însă la oral nu-l mai primeau, din cauza dosarului, în care se preciza că este fiu de intelectual. A fost foarte dureros pentru mine, ca mamă, mai ales că ştiam că suferă din cauza mea şi a familiei mele. N-am avut pe nimeni altcineva de partea mea decât pe Dumnezeu, pe care l-am rugat să-mi deschidă calea. Pentru că n-avea de ales altceva, a cerut să facă armata la 18 ani. Aşa a făcut, s-a încadrat în armată, ştiind că acolo are îmbrăcăminte şi hrană. După doi ani, reîntors de acolo, nu reuşea să-şi găsească un loc de muncă. Aveam un văr la Constanţa, inginer agronom, Isbăşoiu, care avea mai multe ferme în subordinea lui. După ce a făcut degeaba doi ani la Zootehnie, l-a numit pe el agent sanitar. A funcţionat aici o perioadă. După ce am venit a doua oară de la puşcărie… nu puteam suporta ca fiul meu să nu facă facultate, căci ştiam că este un băiat deştept. S-a căsătorit cu nora mea, având alături de el o femeie care l-a ajutat şi încurajat în toate situaţiile.”, sunt o parte dintre suferinţele îndurate de membrii familiei Ion.   

La ieşirea din închisoare, Elena Ion Arnăuţoiu suferea de un abces TBC la braţ, fiind nevoită să meargă la tratament. Norocul său a fost că osul n-a fost afectat, numai muşchiul. „M-am dus la sanatoriu, la Eforie Sud, unde am găsit studenţi dintre cei arestaţi la Piteşti. Când au auzit de unde vin bolnavă, m-au tratat extraordinar de bine. Îmi aduc aminte că, de la puşcărie, unde dădeai cu mâna pe pătură şi se făcea maro-gri, aici aveam cearşafuri din olandă, apretate, mâncare bună, ciocolată şi tot ce voiam ca supliment. Foarte bine m-au tratat şi am stat toată vara acolo, ca să-mi consolidez organismul la soare. Aşa mi s-a vindecat cotul. Ştiind că mama vine de la puşcărie la 1 septembrie, i-am rugat să-mi dea voie să plec acasă. „Staţi, doamnă, cât mai este soare, ca să se întărească organismul cum trebuie.”, mi-au spus. „Nu, că vine mama mea de la puşcărie şi n-are unde să stea.” Am venit acasă şi, după câteva zile, am aflat că mama mea a murit la Închisoarea Miercurea Ciuc. Nu după mult timp, am fost anunţată că a murit şi tata, în Închisoarea Botoşani. A confirmat domnul Coposu, când a venit la mine, că a fost de faţă, fiind închis tot acolo. Descurajată că nu mai aveam nici mamă, nici tată, nici fraţi… am fost distrusă să aflu că băiatul meu nu poate să facă facultatea. Într-o zi, pe când mă aflam la recuperare la Constanţa, a venit la mine. Am avut atunci o criză de fiere. „Ce-ai făcut, mamă, ce-ai mâncat?” „N-am mâncat nimic altceva în afara regimului.” „Ştiu, mamă, eşti supărată că nu dau examenul la facultate. Află că m-am hotărât şi dau examen.” După zece ani de întrerupere, a dat examen la Medicină Veterinară şi a reuşit cu bursă. A fost pentru mine cea mai mare bucurie. Nora mea îmi spunea că se întâlneau în oraş cu foşti colegi de-ai lui, doctori, ingineri şi ce mai erau, care n-aveau nici vocabularul, nici inteligenţa lui. După cei şase ani de Medicină Veterinară, a absolvit ca şef de promoţie şi a mers din succes în succes.”, povestea Elena Ion Arnăuţoiu.  

Ascensiunea profesională a lui Viorel Ion Davidoiu a continuat până la funcţia de ministru al Zootehniei. Revenind la perioada de după eliberarea mamei sale, pentru vindecarea ei completă, a dus-o la mai multe spitale din Bucureşti. După apariţia legii care le înapoia foştilor proprietari averile confiscate, familia a recâştigat tot ce i-a luat comuniştii. „Casa mea a fost naţionalizată în ’50 şi, timp de 42 de ani, am plătit chirie în casa noastră.”, mai spunea doamna Elena. 

Nepoata şi strănepoata, mândria Elenei Ion Arnăuţoiu, împăcată că lasă după ea urmaşi de calitate       

Fiica lui Viorel, Diana, şi strănepoata în vârstă de 20 de ani, studentă în Marea Britanie, la Facultatea de Arhitectură, sunt alte motive de mândrie pentru doamna centenară. „Pot să mor împăcată, că las după mine oameni care duc mai departe onoarea familiei. A fost nedrept ceea ce am suferit, dar n-a avut cine ne apăra decât numai Dumnezeu. Nu mi-e ruşine, căci am trecut cu cinste şi demnitate peste toate necazurile. N-am cerşit nimănui, ne-am descurcat cum am putut şi, plus de asta, am avut un moral foarte bun, căci am avut un soţ care m-a preţuit şi un băiat care mi-a dat numai satisfacţii. Sunt mulţumită că nepoţii mei duc mai departe, cu cinste, numele familiei Arnăuţoiu, având aceeaşi comportare demnă în societate, pentru care sunt apreciaţi. Aceasta este mulţumirea mea când merg sus, să le spun că las în urmă copii care trăiesc cu cinste şi demnitate. Să dea Dumnezeu sănătate tuturor copiilor lumii! Să fiţi feriţi de necazurile prin care am trecut noi. Să fiţi mereu alături de familii, să nu rămâneţi singuri, ca mine.”, a transmis Elena Ion Arnăuţoiu oaspeţilor săi, cărora n-a contenit să le mulţumească pentru prezenţă. „Înseamnă că m-aţi preţuit oarecum dacă aţi venit aici.”, au fost cuvintele de final de mesaj ale sărbătoritei, confirmate printr-un ropot de aplauze îndelungi.  

În 2011, când s-a lansat cartea scrisă pe baza mărturisirilor copleşitoare ale Elenei Ion Arnăuţoiu, la Târgul Internaţional de Carte „Gaudeamus”, autoarea a participat la eveniment, năucind asistenţa formată din jurnalişti şi iubitori de carte cu discursul său caracterizat de Ioan Crăciun drept „echilibrat, incisiv şi foarte bine articulat”. La finalul mesajului marcat de tragediile şi ororile îndurate de familia sa, doamna Elena i-a îndemnat pe români să nu-şi piardă niciodată speranţa.    

Magda BĂNCESCU

The most visited gambling websites in The UK