Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Logo

„Bunicuţele mor triste, pentru că nu ştiu cum arată un bancomat”

b_400_250_16777215_10_images_2069col.jpgAdevăr de Câmpulung, inspirat de realitatea amară, cu tineri care “toacă” în baruri, la pariuri şi păcănele pensia bunicilor: 

Colonelul Spiridon Oprea a adoptat un mesaj diferit faţă de ce am auzit la restul politicienilor, care evită să vorbească în perioadele pre-electorale despre adevărurile supărătoare, la care eşti martor doar ieşind pe stradă şi privind cu dezamăgire şi teamă în jur. În condiţiile în care tineretul, să zicem, din Vişoi, cel mai aglomerat cartier al Câmpulungului, nu serveşte munca la patron, pe motiv de program sufocant şi salarii sub standardele lor de trai, de unde are bani ca să umple barurile, casele de pariuri şi localurile cu jocuri de noroc? Preşedintele UNPR Câmpulung a oferit un răspuns, pe care îl cunoaşteţi, cu siguranţă, îl ştiu şi aleşii, şi rivalii politici, lipsiţi de idei şi propuneri de programe menite să-i orienteze spre muncă pe cei care întreţin afaceri, care, în lipsa acestor „pierde vară”, n-ar supravieţui: trăiesc şi chefuiesc pe banii primiţi din afară, de la părinţi, şi din pensiile bunicilor, care au lăsat în grija nepoţilor familiarizaţi cu manevrarea cardurilor bancare ridicarea venitului lunar. Iată în continuare, în versiunea colonelului Oprea, o istorioară despre trândăveala tineretului de astăzi, alergic la muncă, în care veţi recunoaşte oameni de lângă dumneavoastră, din cartier, din blocul vecin ori de pe propria scară. Toţi cei care vă simţiţi deranjaţi, iritaţi, dezgustaţi de comportamentul tinerilor cu dureri în cot de propriul viitor veţi subscrie următorului „adevăr de Câmpulung.” 

„Fiind nevoit să găsesc cele 500 de persoane dornice să-mi susţină candidatura, am văzut şi am ascultat atât de multe, încât poveştii pe care doresc să o relatez i-am dat caracter general, cu puţin iz ironic. La Câmpulung, mai mult ca în alte părţi, părinţii rămaşi fără loc de muncă au mers în străinătate. Au fost vremuri bune, să câştige bine, bunicuţele erau încă în putere, iar nepoţeii, mititei. Vremurile au trecut şi au adus multe, au adus crize şi părinţii au câştigat din ce în ce mai puţin, bunicuţele au îmbătrânit, nepoţeii au crescut şi, odată cu ei, pretenţiile. Încet, încet, pensia bunicuţei, care a lucrat la Munca Colectivă, la Uzina ARO sau cine ştie pe unde, a devenit puţină şi, pe deasupra, poştăriţa întârzie întotdeauna cu o zi, pentru că bunicuţele nu aveau tot timpul măruntul necesar pentru a da rest poştăriţei, care avea numai bancnote mari. 

Nepoţeii, care acum au 16-17 ani, au propus şi şi-au luat angajamentul în faţa bunicuţelor că se ocupă ei de trecerea pensiei pe card şi tot ei vor merge la bancomat, pentru că bunicuţele nu cunoşteau acest demers numit „relaţia cu bancomatul”. Şi uite aşa, lună de lună, nepoţii au intrat în posesia pensiei bunicuţei şi, de atunci, au tot încercat să-şi mărească valoarea prin baruri, la pariuri loto şi păcănele. Bunicuţele, care, de acum, erau destul de bătrâne, se mulţumesc cu ce primesc de la nepoţi şi blestemă pe toţi cei care nu le mai măresc şi lor pensia.

Nepoţeii fără părinţi, având ceva bani de acum, au abandonat şcoala, au intrat în găşti de cartier, au început să consume alcool. Dar cum totul este trecător, „era” bunicuţelor cu pensie mică a trecut, nepoţeii s-au trezit la 19-20 de ani, cu cinci clase primare şi fără card. Cu tristeţe îşi amintesc ce bine era când trăiau bunicuţele, dar au şi pentru ei un reproş: au murit triste, pentru că nu au ştiut cum arată un bancomat. Acesta este un adevăr de Câmpulung.”

Evenimentul Muscelean