Menu
TRAFIC

„A intrat pe poarta unităţii locotenent, a ieşit, pe poarta aceleiaşi unităţi militare, general”

  • Written by Evenimentul Muscelean
  • Hits: 887

b_400_250_16777215_10_images_2186_Clipboard07.jpgColonel (ret.) medic Emilian Daviţoiu, care a activat ca medic, între 1969 şi 1986, la Unitatea de Chimie din Câmpulung, şi-a pus amintirile legate de viaţa militară într-un manuscris, „Nişte amintiri. Trecutul, spre seninătate şi împăcare”, publicat în Revista de Chimie Militară nr. 12, din 15 mai 2017, a Asociaţiei Cadrelor de Chimie Militară în Rezervă şi în Retragere „Costin D. Neniţescu”. Un capitol, care are peste 100 de pagini, a fost dedicat perioadei în care şi-a desfăşurat serviciul la Câmpulung şi, cum era şi normal, câteva pagini îl au ca subiect pe fostul său comandant, generalul Nicolae Popescu. Acestea au fost reunite sub titlul „A intrat pe poarta unităţii locotenent, a ieşit, pe poarta aceleiaşi unităţi militare, general...”

Cine este generalul de brigadă Nicolae Popescu

Nicolae Popescu s-a născut pe 16 iulie 1949, în comuna Arefu-Argeş. În anul 1967, a absolvit Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” - Breaza, după care, în 1970, Şcoala Superioară de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu” - Sibiu, iar în 1979, Academia de Înalte Studii Militare. În 1989 şi în 1997, a  absolvit cursuri postuniversitare în domeniu, după care, în 1998, a obţinut titlul de doctor în Ştiinţă Militară. În 2003, a absolvit un curs de Relaţii Publice. Nicolae Popescu are o experienţă militară vastă: comandant de pluton şi companie (1971-1975), comandant de companie independentă (1975-1977), instructor în Biroul de Învăţământ şi Pregătire de Luptă (1979-1981), Şef de Stat Major al Centrului de Instrucţie al Trupelor Chimice (1981-1986), comandant de structuri de apărare NBC prevăzute cu gradul funcţiei de general cu o stea, începând cu data de 3 mai 1986. Din 15 august 2002, a fost comandantul Şcolii de Aplicaţie şi Inspector pentru Apărare NBC. Înainte de termen a fost avansat în gradul de locotenent colonel şi colonel la excepţional. S-a remarcat prin gestionarea eficientă, în calitate de comandant al Garnizoanei, a situaţiei din Decembrie 1989 în Câmpulung. A avut contribuţii la dezvoltarea armei Apărare NBC, în contextul restructurării şi modernizării armatei. Militari pregătiţi de generalul Popescu au făcut parte din Compania 383 Apărare NBC, care a participat la misiuni în Irak.

Comandantul Şcolii de Aplicaţie pentru Apărare NBC şi al Garnizoanei Câmpulung, după 40 de ani în care a purtat haina militară, şi-a încheiat activitatea, trecerea în rezervă având loc pe 30 iunie 2005.   

                               

„Nişte amintiri. Trecutul, spre seninătate şi împăcare”, col. (ret.) medic Emilian Daviţoiu

„A intrat pe poarta unităţii locotenent, a ieşit, pe poarta aceleiaşi unităţi militare, general...”

„Când şeful Statului Major, căpitanul Popescu Nicolae, a fost numit comandant al unităţii noastre, pe la începutul deceniului 8 al secolului XX, exact asta se potrivea stării de spirit ce exista pe-atunci în unitate. În ultimul timp, eram tot mai des criticaţi de „Eşalonul Superior” pentru o lipsă sau alta şi, mai cu seamă, pentru rezultatele considerate modeste, obţinute în procesul de învăţământ la cursurile de perfecţionare a pregătirii cadrelor ce se organizau în unitatea noastră, mai ales că se considera că în unitate existau toate condiţiile ca această activitate să se dezvolte frumos. Şi, cum mai nimănui nu-i place să fie criticat, desigur că noi, cadrele unităţii, unii mai mult, alţii mai puţin, după cum fiecare era implicat în reproşurile ce ni se făceau, ne simţeam vinovaţi. Era, deci, un timp când imperios se cerea să fie dată „deşteptarea!”. Vremea lui nu decide nimic, în ideea că, poate, lucrurile se rezolvă de la sine, trebuia depăşită. Desigur, eu, ca medic al unităţii, nu prea aveam tangenţă cu procesul de învăţământ ce se desfăşura în unitate. Dar problemele, făcând şi eu parte din diferite comisii şi comitete, îmi ajungeau la ureche. Îmi făcusem şi eu o părere despre cam cum stau lucrurile. Şi-mi dădeam seama că trebuie să existe o „rădăcină” a stării destul de rele în care ne aflam şi mă surprindea faptul că nimeni nu o descoperea şi, astfel, „rădăcina” nu avea cum să fie atacată şi, eventual, înlăturată. Pe atunci, aveam gradul de locotenent colonel. Iar, şi fac aici o scurtă paranteză, atunci când am fost mutat din unitate, având tot gradul de locotenent colonel, comandantul unităţii, acelaşi ofiţer Popescu Nicolae, purta pe umeri gradul de colonel. Fără îndoială, pe deplin meritate aceste repetate avansări „la excepţional” ale Domniei - Sale. Până la venirea sa pe funcţia de comandant al unităţii, pe această funcţie fuseseră numiţi tot oameni cu experienţă, majoritatea cu gradul de colonel, excepţia fiind locotenent colonelul Butoi Nicolae, dar care, în ceea ce priveşte experienţa pe linie de comandă, avea prea destul, întrucât venea, de la Vaslui, tot de pe funcţia de comandant de unitate. Era pentru prima oară când unui ofiţer atât de tânăr, aşa cum era căpitanul Popescu Nicolae, i se încredinţa o asemenea funcţie atât de plină de răspundere. Noi, cei mulţi din unitate, nici nu ne dădeam seama că pentru unitatea noastră această numire era un moment hotărâtor. Dar, ca omul care a trecut prin multe în viaţa sa, mi-am dat seama că nimic nu era întâmplător; „Eşalonul Superior”, în fruntea căruia se afla generalul Chiţac Mihai, luase această hotărâre după ce analizase şi cumpănise cu mult simţ de răspundere situaţia existentă în unitatea noastră; ceva, în unitate, nu mergea aşa cum ar fi trebuit. Exista o stagnare. Poate, rutină. Poate, neştiinţă. Desigur, „Eşalonul Superior” avea destui colonei la dispoziţie şi, fără îndoială, mulţi dintre dânşii ar fi răspuns din toată inima cu „Da!” unei asemenea propuneri. „Dar, şi-or fi spus unul şi altul dintre şefii de la „Eşalonul Superior”, de ce n-am propune noi Ministerului, pentru numirea în această funcţie a unui ofiţer tânăr, de curând absolvent al Academiei Militare, şi încă cu aprecieri maxime, ofiţer la curent cu tot ceea ce este mai nou în ştiinţa militară şi care, o notă şi un argument în plus, a lucrat în această unitate, sub comanda noastră, încă de pe vremea când avea gradul de locotenent şi întotdeauna a obţinut în activitate numai rezultate foarte bune?” Şi-au mai cugetat dumnealor oleacă, „Eşalonul Superior” şi Ministerul adică, şi l-au numit pe căpitanul Popescu Nicolae, cel ce nu de prea mult timp era şeful Statului Major, la comanda unităţii noastre. Dar şi noi, cei ce lucram de mai mult timp în unitate, îl cunoşteam destul de bine pe căpitanul Popescu Nicolae. De aceea, numirea sa în funcţia de comandant al unităţii a fost şi pentru noi o surpriză foarte plăcută. În toamna anului 1970, la un an după ce eu intrasem pentru prima oară pe poarta unităţii, locotenentul Popescu Nicolae, proaspăt absolvent al Şcolii Militare de la Sibiu, intra şi dumnealui, tot pentru prima oară, pe poarta unităţii noastre, pentru a-şi lua în primire funcţia în care fusese numit, cea de comandant de subunitate. Acum era absolvent, promoţia 1979, cu rezultate excepţionale, al Academiei Militare şi avea gradul de căpitan. Fără îndoială, era acelaşi ofiţer pe care-l cunoscusem cu ceva ani în urmă; în acelaşi timp, însă, un cu totul alt ofiţer. De altfel, demonstrat, există şi acest adevăr al vieţii reale; genetic, omul se naşte cu o oarecare valoare umană; dar această iniţială valoare umană, de nu-i şlefuită, de nu-i perfecţionată continuu de-a lungul vieţii printr-o atentă educaţie, se pierde; iar, de multe ori, omul o ia chiar razna, folosind-o în scopuri vinovate. Ofiţerul Popescu Nicolae parcursese, şi avea să parcurgă şi-n continuare, drumul corect. Avea opţiuni ferme de viaţă, legate, în primul rând, de atitudinea faţă de îndatoririle sale ca militar. De admirat... De urmat... Când a fost numit comandant al unităţii, încă era un om tânăr. Bărbat înalt, zvelt, şaten spre brunet, arăta foarte bine îmbrăcat în uniformă militară. Asta în ceea ce priveşte înfăţişarea-i exterioară. Dar partea aceea din interiorul omului, care cuprinde într-un tot caracterul, sufletul şi inteligenţa acestuia, cum îi era? Pot spune cu mâna pe inimă că şi din acest punct de vedere era un om de toată isprava. Şi-mi pot permite să fac o asemenea afirmaţie, întrucât îl cunoşteam încă de pe vremea când era doar comandantul unei subunităţi, având şefi multipli pe scara ierarhică a armatei, de pe vremea când nu era decât un oarecare ofiţer inferior ce, poate, dar numai în ochii unora, desigur, ai acelora pricepuţi la aşa ceva, era o mare speranţă pentru viitor; dar, deocamdată, doar o speranţă; încă nu o certitudine. Însă, pe drept, încă de pe atunci, când avea gradul de locotenent, şi-un pic mai târziu, de locotenent major şi era comandantul unei oarecare subunităţi, ofiţerul obţinea cu subunitatea sa numai rezultate foarte bune, iar, ca om şi ca ofiţer, era foarte apreciat. Un om înclinat să fie de o încăpăţânare perfectă şi grozav de serios. Şi chiar dacă în cale îi apăreau diverse greutăţi, acestea, în loc să-l facă mai prudent, aşa cum li se întâmplă majorităţii oamenilor, îl aţâţau şi mai mult. Cu o atitudine dezinvoltă, demonstra cu uşurinţă oricui, atunci când părerile diferite se ciocneau, şi, de obicei, cu un răspuns sec, că dreptatea era de partea sa. Nu-i plăcea să vorbească mult, îndelung, dar scânteierea isteaţă a privirii sale, vorba sa plină de spirit creator, demonstra inteligenţă. Or asta, mai ales în mediul militar, place al naibii... Aşa încât, noi, ofiţerii ce aveam la acea dată o anumită vechime în unitate, sincer, ne-am bucurat atunci când a fost numit comandant al unităţii. Ne-am spus, cu toată sinceritatea, că un alt comandant al unităţii noastre mai bun nici nu s-ar fi putut găsi. Aşa încât, autoritatea în faţa subordonaţilor, deşi existau în acel moment în unitate o grămadă de ofiţeri superiori, şi respectul acestora pentru persoana sa, ca şi respectul pe care regulamentar îl datoram importantei funcţii pe care o îndeplinea, i-au fost de la început asigurate. Doar se ştie: funcţia bate gradul! Ca fel de a fi în postura de comandant al unităţii, eu îl asemuiam, părere, desigur, discutabilă, cu un fost comandant al nostru, colonelul Mureşan Ioan; aceeaşi sobrietate, aceeaşi profunzime în analiză, aceeaşi fermitate în acţiune, aceeaşi cerinţă fundamentală faţă de subordonaţi, ca orice activitate desfăşurată în unitate să aibă la bază strict prevederile regulamentelor militare, numai că mult mai puţin aspru cu subordonaţii decât a fost acesta. Şi, de asemenea, corect este să recunosc că, în toată perioada cât i-am fost subordonat, nu am văzut, nu mi-a trecut pe la ureche, ba chiar nici nu mi-ar fi trecut prin minte, că ofiţerul Popescu Nicolae, comandantul unităţii noastre, ar fi jignit în vreun fel pe cineva sau că ar fi capabil să o facă. Sunt convins că nu ar fi făcut aşa ceva nici măcar atunci când fapta de ruşine a vinovatului aproape că-l obliga s-o facă.

Şi zilele anului treceau şi chiar anii treceau şi parcă nimic esenţial nu se schimbase în unitate. De fapt, schimbări, mai mult sau mai puţin de esenţă, aveau loc continuu, numai că eu, la infirmeria mea, preocupat de problemele mele medico-sanitare, nu prea aveam cum să-mi dau seama de aceasta. De abia după trecerea mai multor ani de când ofiţerul Popescu Nicolae, acum purtând pe umeri gradul de colonel, era comandantul unităţii, mi-am dat seama în ce direcţie a activităţilor din unitate avuseseră loc cele mai mari schimbări, cele mai multe îmbunătăţiri. Am observat că, în ultimii ani, Secţia Învăţământ din Statul Major al unităţii a fost încadrată cu ofiţeri foarte apreciaţi pentru pregătirea lor profesională, majoritatea dintre ei absolvenţi, cu rezultate foarte bune, ai Academiei Militare. Precis că mai toţi aveau I.Q.-ul foarte ridicat. Printre principalii săi colaboratori, în lumea aceasta a cadrelor angajate în acest efort, pe care, fără îndoială, de zeci de ori i-a instruit, se aflau ofiţeri cu înalte studii în arta militară, cum erau: colonelul Trăsnea Gheorghe, colonelul Popescu Grigore, colonelul Beiu Constantin, căpitanul Ionescu Graţian, locotenent colonelul Rădulescu Gheorghe, locotenent colonelul inginer Vlădescu Ilie, locotenentul major inginer Savu Ion, maiorul Herţeg Gheorghe, căpitanul Grigorescu Mihail, colonelul Tilici Octavian şi, desigur, şi alţi ofiţeri. Deşi oameni cu personalităţi diferite, erau educaţi după aceleaşi stricte reguli militare, ce aveau la bază disciplina militară, ceea ce asigura unitatea grupului. De altfel, toate cadrele unităţii îi eram colaboratori devotaţi. Noul comandant al unităţii îşi calculase foarte bine ce are de făcut: cu ce să înceapă şi cu cine să înceapă. Mai ales că nevoile erau infinite, iar resursele limitate. Costurile băneşti exorbitante e de la sine înţeles că trebuiau să fie cu totul evitate. Şi-a format o echipă rodată, ce s-a dovedit, pe parcurs, de o unitate aparte: uniţi prin sentimente, acţiuni şi loialităţi comune. A convins prin argumente şi prin acţiune, abţinându-se să exprime în faţa colaboratorilor săi certitudini atotştiutoare. Şi prin spiritul său mai autoritar de era cazul. Dar şi întâmpinându-i pe oameni, de la care avea numai aşteptări realiste, cu înţelegere şi fără a-i judeca mai aspru decât era strict necesar. Nefiind o persoană prea volubilă, era, în schimb, de o fermitate care impunea. Şi astfel, automat, oamenii s-au deschis spre dumnealui. N-a admis nicio amânare sine die a mult-doritelor schimbări. Având o minte organizată, dovedind curajul de a nu ocoli chestiunile dure, ocolind cu dibăcie stereotipiile ce, de obicei, mai mult îţi umbresc gândirea şi prioritizând cu inteligenţă, a impus şi subalternilor reguli şi rigoarea necesare pentru obţinerea unor rezultate la un nivel cel puţin bun, de fapt, maximum posibil, al activităţilor ce se desfăşurau în unitate. Când dumnealui îşi spunea părerea, deosebirile de opinie ce, până atunci, poate, existaseră între noi, subalternii săi, dispăreau ca prin farmec. Nu exista ca fiecare să aibă alte puncte de reper. Doar succesul acţiunii conta... Nu intru în amănunte. N-am lucrat niciodată ca profesor într-o instituţie de învăţământ. Şi cu atât mai puţin într-o instituţie de învăţământ în care se învaţă cum se poartă un război, cum se poate învinge într-un război. De aceea, e mai bine să nu mă bag prea mult în chestiuni pe care nu le cunosc suficient de bine. Dar, pe la diverse adunări, mai cu seamă după bilanţuri sau inspecţii, am înţeles că, în ultimii ani, fuseseră făcute mari progrese pe linie de învăţământ. Şi apoi, ca o altă mare realizare a ultimilor ani, „Poligonul”... Când mă gândesc cum arăta „Poligonul” în 1969, anul în care am venit eu în unitate, şi cum arăta în 1986, anul în care am fost mutat din unitate, îmi dau seama câtă străduinţă a depus, fără discuţie, ajutat şi de mulţi alţi ofiţeri, comandantul nostru, colonel Popescu Nicolae, pentru continua îmbunătăţire şi modernizare a condiţiilor de instruire specifică armei în această importantă bază de instrucţie care era „Poligonul”. Acesta îşi întinsese aria de desfăşurare, urca pe panta muntelui, apăruseră, pentru pregătirea specifică armei a militarilor ce soseau periodic de la toate unităţile din ţară, instalaţii cu totul noi, moderne, se ridicaseră noi clădiri, fiecare dintre ele cu rostul ei. Deci, sub comanda colonelului Popescu Nicolae, unitatea noastră a făcut un mare salt calitativ pe linie de Învăţământ; învăţământ atât teoretic, cât şi practic, bineînţeles. Scopul principal pentru care „Eşaloanele Superioare” îi încredinţaseră acestuia funcţia de comandant al unităţii, şi pentru care foştii comandanţi ai unităţii se câcâiseră ani de zile, fără a realiza mare lucru, se înfăptuise. De aceea, după ce trecuseră câţiva ani de când fusesem mutat din unitate şi după ce înţelesesem multe lucruri pe care, din naivitate şi nefiind, prin funcţia pe care o îndeplineam, în mijlocul problemelor cu adevărat importante ale unităţii, nu le înţelesesem prea bine cât timp am lucrat la Câmpulung, m-am bucurat tare mult aflând că domnul colonel Popescu Nicolae, comandantul unităţii de la Câmpulung, a fost avansat la gradul de general. Este, şi probabil va rămâne, singurul general care a comandat această importantă unitate a armatei. Căci, aşa cum este şi normal, celui ce este bun răsplată meritată i se dăruieşte... Iar celui ce se dovedeşte excepţional de bun, cu atât mai frumoasă trebuie să-i fie răsplata... Fiind normal să fim diferiţi, e normal ca viaţa să ne răsplătească diferit... Şi cum numai omului inteligent îi este accesibil adevărul spre care trebuie să-şi îndrepte acţiunea, putem spune că generalul Popescu Nicolae este o reuşită a inteligenţei vieţii. Mă simt mândru că am avut fericita ocazie, adevărat noroc aş putea spune, să-i fiu, acestui mai mult decât merituos comandant de unitate militară, acestui ofiţer cu o putere de muncă extraordinară, adevărat simbol al excelenţei, acestui spirit tenace pentru care înfrângerea nu exista, chiar şi numai pe timpul a câtorva ani de zile, colaborator subordonat. În ceea ce priveşte comportamentul, atitudinea de ofiţer, este omul de la care am învăţat cel mai mult decât de la oricine altcineva. Îl consider, şi afirm aceasta simţindu-mi conştiinţa sigură, netulburată, că dumnealui aparţine unei elite militare unde cu greu, cu multă muncă, dăruire şi sacrificii, având la bază inteligenţa nativă, se poate pătrunde. Prin activitatea sa, a lăsat în istoria armei pe care cu devotament a slujit-o un orizont aspru, aşa cum este tot ce-i militar, dar limpede şi optimist în ceea ce priveşte perfecţionările necesare în viitor. Fac o asemenea afirmaţie încercând să interpretez lumea oamenilor numai prin cheia cea dictată de raţiune, de experienţă şi de faptele măsurabile ale omului. Sper din tot sufletul, ca prin modesta şi nu atât de importanta mea activitate desfăşurată pe timpul cât i-am fost subordonat, să nu-l fi supărat prea mult şi, mai ales, prea des... Oricum, pentru mine, drumul de muncă parcurs alături de dumnealui, a fost foarte plăcut... Mă opresc aici, întrucât îmi dau seama că părerile, destăinuirile mele, în vremurile acestea noi posesoare şi dominate de alte exigenţe, pot părea unora aproape ridicole şi prea sentimentale. Parcă-l aud pe vreunul dintre aceşti „oameni noi”: „He, he, asta a fost demult...” Aşa este, numai că trecutul îţi poate fi şi o împovărătoare sursă de ruşine, dar îţi poate dărui şi un ocean de bucurii...”

The most visited gambling websites in The UK