Menu
TRAFIC

Măţău, locul cu cel mai mare număr de intelectuali din ţară

  • Written by Magda BĂNCESCU
  • Hits: 1160

b_400_250_16777215_10_images_2170_Clipboard02.jpgAprecierea îi aparţine scriitorului Cezar Petrescu, impresionat de numărul foarte mare de învăţaţi întorşi acasă pentru sărbătorirea învăţătorului lor, număr nemaiîntâlnit în nicio altă parte a ţării   

În urmă cu 87 de ani, scriitorul Cezar Petrescu prezenta ţării o realitate nemaiîntâlnită într-o altă zonă a ţării: satul Măţău deţinea cel mai mare număr de intelectuali, raportat la numărul de locuitori. Într-un articol publicat în presa vremii, acesta descrie evenimentul care i-a strâns laolaltă pe învăţaţii născuţi, crescuţi şi educaţi în acest loc în care dragostea pentru carte „contamina” aidoma unui microb fără şanse de a fi stârpit. Marele om de litere îmbrăca adevărul enunţat mai devreme, ce-i drept, în alte vorbe, dar care îi insuflau cititorului concluzia autorului. „Acolo, la Măţău, s-au adunat toţi cărturarii împrăştiaţi în ţară, dar porniţi cândva de pe băncile modestei şcoli dintr-un singur sat. Erau numeroşi cum nu-şi închipuie cineva şi mulţi dintre dânşii, ajunşi la mari rosturi în cele mai diverse îndeletniciri, cum iarăşi s-a văzut cu uimire!”, consemnează gazetarul, martor al unei manifestări tulburătoare, la care s-au grăbit să ajungă oameni mari, cu funcţii în conducerea centrală a ţării, ca să-l sărbătorească pe cel care le-a aşezat condeiul în mână. În vara anului 1930, suflarea intelectuală a Măţăului, de o consistenţă impresionantă, s-a întors acasă pentru a-l celebra pe învăţătorul Ion Vişoianu, la împlinirea vârstei de 75 de ani. Aşadar, un triplu motiv de uimire, care se cade a fi adus în actualitate, “din păcate”, putem spune, datorită ineditului acelui moment extraordinar. În primul rând, numărul de intelectuali ridicaţi din acelaşi loc, care a întrecut orice închipuire, ca să-l cităm pe unul dintre oamenii de geniu ai literaturii noastre. În alt doilea rând, faptul că toţi au fost elevii aceluiaşi învăţător, alt record muscelean, chiar nerecunoscut oficial. În al treilea rând, semnificaţia acţiunii care a atras, asemenea unui magnet, valorile sătucului de munte pe meleagurile natale. În prezent, dascălii sunt uitaţi de cei care le datorează pregătirea de bază, temelia formării lor ulterioare în profesiile şi carierele alese. 

Profesorul Cezar Neacşu: „Era ceva sfânt numele de intelectual!”

Dacă o fi fost ceva în aerul tare de la Măţău, care a „livrat” ţării cea mai ridicată cantitate de intelectuali, prin raportare la alte aşezări ale ţării cu număr de locuitori apropiat, am încercat să aflăm în timpul unei discuţii libere pe acest subiect de-a dreptul fascinant cu profesorul Cezar Neacşu. În urmă cu mai bine de patru decenii, profesorii Cezar Neacşu şi Petre Coman au colaborat la realizarea „Monografiei Comunei Mioarele”, apărută în 1971, sub semnătura profesorului Ion I. Şucu, a învăţătorului Ion N. Popescu şi a profesorului Petre I. Tomescu. Document de căpătâi al localităţii, care reflectă evenimentele notabile din trecutul ei, cu accent pe oamenii deosebiţi şi faptele lor prin care au scris istoria locului, monografia menţionează - nici nu se putea altfel - sărbătoarea ale cărei ecouri au ajuns până în presa de la Bucureşti. Notabilităţi din magistratură, armată, medicină, învăţământ, biserică, funcţionari din ministere, într-un număr care a generat afirmaţia privind materialul genetic de calitate al oamenilor din sătucul muscelean aflat la înălţime, la propriu şi la figurat, i-au fost alături dascălului lor, Ion Vişoianu. Omul sub care şcoala din Măţău, scriu autorii monografiei, a parcurs o epocă de aur, dovedită cu fapte, nu cu vorbe pompoase.

„Era ceva sfânt numele de intelectual!”, îşi aminteşte profesorul Cezar Neacşu credinţa în care au fost crescuţi el şi fratele său, la fel copiii din familiile din vecinătate, din care s-au ridicat „puzderie” de licenţiaţi în domenii diferite. Un crez valabil pe toată întinderea Măţăului, ai cărui locuitori au manifestat interes faţă de ştiinţa de carte. De unde această preocupare mult mai intensă ca în alte părţi? Iată o întrebare, la care profesorul Cezar Neacşu a căutat şi a găsit posibile explicaţii ale unui fenomen unic în ţară, înregistrat în timpuri grele, în care populaţia României era dedicată, majoritar, muncilor câmpului. „Şi eu m-am întrebat despre motivele finalităţii acestei situaţii. Încercând să mă lămuresc, am găsit, ca posibilă explicaţie, faptul că Măţăul era aproape de Câmpulung. Apoi faptul că măţăuanii au fost preocupaţi de păstrarea unor privilegii pe care domnitorii Ţării Româneşti le-au acordat celor care îngrijeau de persoane care, în termenii acelor timpuri, se numeau fie mişei, fie gârbovi, fie bolnavi, fie invalizi din luptele purtate atunci. Măţăuanii se îngrijeau de aceştia în Măţăul de Jos, în zona drumului către Suslăneşti. Domnitorii le-au acordat nişte privilegii - se şi numea “Măţăul de milă” -, privilegii care, deseori, au fost încălcate. Şi au existat nişte procese între măţăuanii care se bucurau de aceste privilegii şi slujitorii domneşti.”, relata profesorul Neacşu. 

În afară de apropierea de centrul urban şi de relaţia cu funcţionarii domneşti, care îi obligau, practic, să fie cunoscători de carte, alt motiv pentru care copiii erau daţi la şcoală, ca să aibă un viitor, îl constituia lipsa unor îndeletniciri generatoare de venituri. Altfel spus, lumea n-avea din ce să trăiască în această parte a Muscelului, pământul nefiind darnic cu locuitorii, care, forţaţi de această împrejurare, s-au orientat către studiu. „Am mai meditat şi eu, fiind de-al locului, pe această temă… în Măţău, viaţa a fost foarte grea. Principalele surse de existenţă erau creşterea animalelor şi pomii fructiferi. Cândva, erau multe oi - acum, s-au mai împuţinat - şi vite. Pământul n-a fost unul roditor. Şi-atunci, copiii au trebuit să plece. Sunt localităţi care au avut acest specific: copiii au plecat şi a rămas doar cel mic ca să aibă grijă de părinţi. Iar ca să pleci, trebuia să înveţi, să te luminezi.”, a continuat profesorul Cezar Neacşu. 

Monografia, la realizarea căreia a contribuit şi el, în tinereţea sa, conţine aproape 400 de nume de intelectuali: învăţători, profesori, ingineri, subingineri, magistraţi, militari, medici umani, farmacişti, medici veterinari, economişti, grefieri (primii grefieri), personal din silvicultură, preoţi şi diaconi, pe care îi vom prezenta într-o ediţie viitoare. Numărul lor se pare că este mult mai mare, dar mulţi dintre cei care au activat după Al Doilea Război Mondial şi care au avut legături cu vechea orânduire n-au fost menţionaţi. „Un act de mare nedreptate.”, mărturisea cu tristeţe profesorul Cezar Neacşu despre gestul abominabil al regimului instaurat după acel moment de a “rade” din istoria locală personalităţi de marcă.    

Pentru cei preocupaţi, vorba distinsului nostru interlocutor, să se lumineze, să-şi bucure ochii şi intelectul cu o relatare care face cinste Muscelului, aşa cum era el altădată, vom prezenta articolul referitor la cărturarii Măţăului, cu promisiunea de a reveni asupra acestui subiect atractiv şi flatant pentru cei din Nordul judeţului. 

Un sat şi un om

articol publicat în „Curentul”, 4 septembrie 1930

S’a strecurat, neluat în seamă, un mic şi local eveniment în ţinutul Muscelului, pe care îl socotim, totuşi, mai vrednic de luare aminte decât toate recordurile sportive, găunoasele declaraţii ministeriale, hâdele tocmeli ale politicaştrilor şi cele o sută de alte deşarte nimicuri căutate cu nesaţ de lector în paginile unei gazete. E vorba de o simplă, dar caldă sărbătoare, desfăşurată undeva, într’un sat din Muscel, zilele trecute. 

Acolo, la Măţău, s-au adunat toţi cărturarii împrăştiaţi în ţară, dar porniţi cândva depe băncile modestei şcoli dintr’un singur sat. Erau numeroşi cum nu-şi închipuie cineva şi mulţi dintre dânşii, ajunşi la mari rosturi în cele mai diverse îndeletniciri, cum iarăşi s’a văzut cu uimire. Nu se putea o sărbătoare mai semnificativă şi ne surprinde că dela ea a lipsit ministrul şcoalelor, care s’ar fi aflat acolo mai la locul său ca oriunde. Avea prilej să descifreze atât de citeaţa semnificaţie a unei asemenea adunări, să dovedească din elocvenţa faptelor cât de nesecătuit şi viu rezervor de energii naţionale poate fi un singur sat şi ar fi avut prilej să cinstească, aşa cum se cuvine, un bătrân dascăl de ţară, prin a cărui tragere de inimă atâţia foşti elevi au trecut dincolo de orizontul mărginit al comunei natale. 

Să vă povestesc, însă, sărbătoarea aşa cum a decurs, ca să-i cuprindeţi mai bine tâlcul. Serviciul divin a fost oficiat de toţi preoţii originari din acest sat. Răspunsurile liturgice au fost date de toţi învăţătorii şi învăţătoarele porniţi de aci. S’a oficiat parastas pentru cărturari, militari, magistraţi, preoţi, învăţători şi studenţi, tot de aci ridicaţi, dar răpuşi pe drum, unii la datoria ostăşească, colonei, căpitani şi ofiţeri căzuţi în fruntea unităţilor, alţii la datoriile lor de civili, care însemnau un altfel de mobilizare, alţii în anii studenţeşti, tinereţi secerate crud, înainte de a-şi fi dat întreaga măsură a puterilor. Atâţi numai, acest pomelnic al morţilor şi încă ar fi fost destul pentru a pune în mândră lumină numele unui biet sat de munte. 

Dar n’a fost numai atât. La această sărbătoare au fost aproape toţi foştii elevi ai unui singur învăţător şi aceştia astăzi sunt: trei medici, şase profesori secundari, patru magistraţi, şapte ofiţeri, un medic veterinar, trei avocaţi, unsprezece preoţi, treizeci şi şase de învăţători, doi funcţionari superiori în Ministerul de Finanţe, în afară de elevii şi elevele, de studenţii şi studentele, acum în curs de ascensiune socială, prin singura putere a cărţii. Dintre cei de mai sus, unii sunt generali, alţii au fost sau sunt secretari generali de Minister, primari de oraş, parlamentari, prefecţi - în orice îndeletnicire n’au rămas printre cei depe urmă şi, din orice ungher al ţării s’au aflat, au sosit să-şi sărbătorească satul, şcoala lor de stat şi bătrânul lor învăţător, Ion Vişoianu, care, la 75 de ani, şi-a văzut, prin această izbândă, răsplătită o muncă vrednică de un cuminte roman pentru toate bibliotecile şcolilor normale. 

Aşa a decurs sărbătoarea. Tâlcul nu e departe. Fiii unui sat sunt atâţia - şi pot ajunge atât de departe, printr’o singură minune, şcoala, şi un singur făcător de minuni, „învăţătorul”. 

Ce aş mai putea adăoga? Este sub ochi o verificare, într’adevăr, strălucită şi, într’adevăr, emoţionantă, atot ce susţinem în scrisul nostru de ani şi ani: Satul e marea şi sănătoasa rezervă a ţării. De acolo se recrutează puterele proaspete pentru toate îndeletnicirile şi toate cadrele sociale. 

Prin libera ascensiune a acestor valori înălţate prin ceiace a fost numit cândva „fenomenul de capilaritate socială”, se explică tot caracterul democrat al structurii noastre sociale, democraţie reală de fapt, nu verbală, nu doctrinală, ca, depildă, în aparent democrata Franţă, unde, împotriva tuturor revoluţiilor, reacţionarismul poporului subsistă şi unde un fecior de ţăran, ori unde ajunge, oricât de sus sau oricât de departe, e acceptat de societate numai cu „stigmatul” originei sale ţărăneşti. E ceiace discutam la o masă, acum câteva luni, cu Frederic Lefevre, redactorul şef al revistei Les Nouvelles Litteratures, el însuşi fecior de ţăran, dar dintr-o nobilă familie de chovani. Povesteam peripeţiile unui erou dintr’un roman al meu - fecior de ţăran, care se declusează de jos în sus şi, care, totuşi, la un moment dat, e logodit cu o fată de boer, politician şi ministerial. Lefevre îmi făcea obiecţia că aceasta nu va părea verosimil cititorului din Franţa democratică.

-Hm! Un fecior de ţăran care ia o fată de nobil sau de presupus nobil?... Romantic şi riscant… 

-Dar, amice, în ţara românească, aceasta se întâmplă în fiecare zi…

-O fi… Sunteţi o ţară ciudată.

-Nu. Suntem o ţară, într’adevăr, democrată. Democrată în sensul cel mai robust şi nealterat al cuvântului. Câmp deschis oricărei valori, indiferent de origine, să se afirme, prin ceiace este, nu prin ceiace reprezintă… 

Puteam găsi o mai promptă şi tare confirmare, ca sărbătoarea cărturarilor din satul Măţău, cu atâţia secretari generali, deputaţi, senatori, prefecţi, profesori şi magistraţi, porniţi cu toţii depe băncile unei singure şi umile şcoli de ţară? 

Uitam! Sărbătoarea s’a încheiat cu o hotărâre a tuturor celor de faţă. Aceia ca şcoala primară să poarte numele învăţătorului Ion Vişoianu.

Articolul semnat de scriitorul Cezar Petrescu a fost publicat şi într-o lucrare intitulată „Omagiu învăţătorilor pensionari din judeţul Muscel, 29 octombrie 1933”, apărută prin grija Asociaţiei Învăţătorilor din Judeţul Muscel şi a învăţătorului Ion Popescu din Măţău.  

The most visited gambling websites in The UK