Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Menu
TRAFIC

Fosta deţinută l-a găsit pe soţ într-o sărăcie lucie. Au mâncat slănina din pachetul primit la puşcărie

b_400_250_16777215_10_images_2069fost.jpg„Am suferit foarte mult, dar, cu cinste şi demnitate, am trecut peste toate. Nu roşesc în faţa nimănui.”, ne spunea Elena Ion Arnăuţoiu, căreia anii mulţi i-au fost daţi în compensaţie parcă pentru cei irosiţi în spatele gratiilor. După un timp de la eliberarea din puşcărie, a fost judecată din nou, fiind reabilitată, prin ştergerea faptelor din cazier. Nu s-au şters din memoria sa, după cum au constatat cei care şi-au aplecat ochii pe relatările anterioare, depănate cu o acurateţe, cu o cursivitate şi o bogăţie de amănunte de-a dreptul incredibile. Gândul care a chinuit-o îngrozitor pe durata unei vieţi îndelungate a fost imposibilitatea de a recupera rămăşiţele celor patru membri ai familiei ucişi într-unul dintre cele mai negre evenimente ale istoriei noastre. Nici acum, la cei 97 de ani, nu acceptă că nu ştie unde-şi dorm eternitatea cei dragi, de aceea, este atât de înverşunată să trăiască momentul înălţării unei cruci, ca semn al aducerii acasă a părinţilor şi a fraţilor, în pământul Muscelului. Sunt 18 ani de când nu-l mai are lângă ea nici pe soţ, profesorul Ion Florea, care a aşteptat-o să se întoarcă acasă după fiecare arestare. Prima, între 1950-1952, a doua, între 1958-1962.          

La eliberare, nu i-au dat voie să lase pachetul cu mâncare colegelor de celulă

Nu după mult timp de la audierea în faţa comisiei care a analizat posibilitatea contopirii pedepselor, a celei administrative şi a celei penale, audiere urmată de un memoriu al Elenei Ion Arnăuţoiu, aceasta s-a trezit cu o femeie miliţian, angajată a penitenciarului, care i-a ordonat: „Ia-ţi hainele şi ieşi afară!” Eu, cu mâna de gât, n-aveam decât hainele de puşcărie. În celulă cu mine era secretara de la Medicină, care, în acea zi, era bolnavă şi rămăsese în cameră. Condamnată la zece ani de închisoare, era divorţată şi avea acasă un tată orb şi un băiat elev la liceu. Ei i s-a permis să-mi aducă hainele.” Cu două zile înainte, a primit pachet de acasă. Ca urmare a muncii prestate la atelier, a beneficiat de carte poştală şi i-a scris soţului. El i-a trimis pachet pe numele Florea Elena, pe care cei de la penitenciar nu i-l dădeau Elenei Ion, din cauza neconcordanţei de nume. „În seara în care ne-au numărat, am spus că nu înţeleg de ce nu mi se dă pachetul. A doua zi, a venit sergentul: „Ia-ţi tăgârţa şi vino să-ţi dau pachetul.” Şi mi l-au dat. Un kilogram de zahăr, un kilogram de slănină, un kilogram de marmeladă, usturoi, pastă de dinţi... atât aveam voie. Prima dată m-au căutat la atelier, ştiind că lucrez acolo. Cât am fost închisă, m-am purtat frumos cu fetele. Erau tinere, eleve în ultimul an la liceu, studente, cărora, când era ziua lor, le făceam câte o plăcere. Din săpun cu apă făceam floricele, apoi o coroniţă şi le-o puneam pe cap. Aveam un prosop mare, adus de acasă, pe care îl aşezam pe patul lor... strângeam pâine, pe care întindeam marmeladă şi ziceam că le-am preparat tort. Când veneau seara de la atelier, le cântam „La Mulţi Ani!”. Foarte mult mă iubeau, ştiind că cineva se ocupă de ele. La atelier, au întrebat de mine: Ion Elena. „Nu e aici, e bolnavă, stă în celulă.” „A primit pachet doamna Elena!”, au strigat fetele, care s-au gândit că de asta mă caută.” „De ce faceţi manifestaţie? Cine e femeia asta?”, au întrebat cei care o căutau pe destinatara coletului. „Este ca o mamă pentru noi!”, au motivat deţinutele de ce s-au bucurat pentru colega lor. 

Intrată în posesia pachetului, câmpulungeanca a vrut să le întoarcă gestul celor care îi oferiseră din produsele lor. Însă, după două zile, i s-a dispus să-şi facă bagajul. Elena Ion a cerut să i se spună unde va fi dusă, ca să ştie dacă lasă mâncarea celor care nu primeau nimic. „Nu lăsa nimic, că nu se ştie unde te duci!” N-am avut voie să las nici cana de apă. Aveam o cană de tablă, cu tricolorul pe ea. Mi-au pus rucsacul în spate, cu lucrurile mele de acasă, pachetul cu mâncare de mâna în ghips şi m-au scos pe uşă. M-au urcat într-un camion. Şoferul a întrebat: „Unde o ducem pe asta?” „Se eliberează.”, i s-a răspuns. Abia atunci am aflat şi eu. Ce răutate! Puteam să las pachetul cu mâncare femeilor de care ai lor nu mai ştiau nimic de ani buni!”, relata cu amărăciune această secvenţă. 

Prima oprire, la administraţia penitenciarului, unde a dat o declaraţie, prin care se angaja să comunice autorităţilor orice faptă şi vorbă împotriva regimului. A semnat-o, căci n-avea de ales. Dar, vorba doamnei Elena, te privea dacă te conformai angajamentului asumat de nevoie. În sediu mai erau câţiva bărbaţi, nişte moşieri din Oltenia, eliberaţi odată cu musceleanca. Aceşti bărbaţi au ajutat-o cu bani ca să plătească biletul de la Arad la Câmpulung, după ce au aflat că n-avea cu ce să vină acasă. Iniţial, n-a vrut să-i primească, temându-se să nu fie o capcană. Mai mult cu forţa, unul dintre ei i-a vârât 10 lei în buzunar. O cunoşteau pe sora fraţilor Arnăuţoiu din vremea detenţiei la Ocnele Mari, prima arestare a Elenei, în momentul retragerii partizanilor în munte. Moşierii, şi ei încarceraţi, ridicau gunoiul de la uşa bucătăriei în care lucra câmpulungeanca, serviciul fiindu-le răsplătit de aceasta cu câte un pacheţel cu mâncare. La Arad, bărbaţii s-au revanşat pentru porţia de hrană suplimentară.  

A fost urmărită de Securitate şi pe drumul de la Arad spre Câmpulung

Ieşită pe poarta închisorii aflate la marginea Aradului, nu ştia în ce direcţie să se îndrepte. A întrebat un trecător unde este gara. Era departe, la trei kilometri, dar arădeanul a învăţat-o ce tramvai să ia. Biata femeie n-a zis nimic, ştiind că are doar banii de tren. „El, văzându-mă cu bagajul, şi-a dat seama că sunt puşcăriaşă. A mers în urma mea. Când a văzut că nu mă urc în tramvai, a zis: „Acesta este.” „Nu pot să iau tramvaiul, că n-am bani.” S-a urcat cu mine şi mi-a luat bilet.”, şi-a amintit gestul cetăţeanului. Avea tren abia seara. Călătoarea a petrecut primele ore de libertate în sala de aşteptare. „Când m-am dus la toaletă şi am văzut că nu este nicio miliţiancă după mine, că sunt liberă... nu prea mai judecam, nu ştiam ce se va întâmpla cu mine... m-am întors în sala de aşteptare şi am început să plâng de se zdruncina scaunul cu mine. De ce m-au ţinut închisă? Unde mă duc acum? Soţul meu mă mai aşteaptă? Mă întrebau cei din jur de ce plâng, iar eu le răspundeam că mă doare mâna.” Mai tare o durea sufletul chinuit de o nedreptate teribilă, dublată de tragediile din familie. 

În compartiment a nimerit cu cei care îi oferiseră banii. „Au început să înjure Guvernul, comuniştii, să facă o gălăgie... Doamne, unde am intrat?! Iar mă bagă la puşcărie! M-am făcut mică lângă fereastră, ei au trăncănit, dar eu m-am făcut că nu-i aud. Eram urmăriţi. La Craiova trebuia să schimbăm trenul. Ei au coborât şi eu am rămas singură... cu bagaj, cu mâna în ghips... A apărut unul cu pantaloni kaki, mi-a luat bagajul, m-a dat jos din tren, ca să-l iau pe cel de Piteşti. Securist. În sala de aşteptare, toate locurile erau ocupate. Fiind noapte, lumea dormea. Am stat în picioare până dimineaţa şi m-am frământat gândindu-mă la ce mă aşteaptă acasă. A doua zi, am mers până la Goleşti, unde erau nişte vagoane, care veneau spre Câmpulung. Întâmplarea a făcut ca în compartiment cu mine să fie soţia unui colonel, Simionescu, din Câmpulung, care vorbea cu altă doamnă, printre altele, despre profesorii din oraş. Eram îmbrăcată cu hainele mele, aveam, pare-mi-se, un baticuţ pe cap... cu mâna în ghips, habar nu aveau cine sunt... plecată de atâţia ani de acasă. Am îndrăznit să le întreb: „Nu vă supăraţi, profesorul Florea mai este în Câmpulung?” „Da, am auzit vorbindu-se despre el, este în Câmpulung.” Pe drumul de la gară spre casă, în dreptul Liceului „Dinicu Golescu”, m-am întâlnit cu o fostă chiriaşă a noastră, soţia profesorului Mărcuşanu. Învăţătorul Mărcuşanu, profesor asimilat. Când m-a văzut, a exclamat: „Doamna Florea, bine ai venit! Hai la mine acasă să te încălzeşti!” Era 2 februarie 1962. „Cum să vin la tine?! Mă duc acasă!” „Profesorul Florea n-are lemne ca să facă focul şi merge prin oraş, la copii, ca să-i mediteze şi să stea la căldură.” Eu ştiam că soţul meu este în învăţământ.”, spunea doamna Elena, care şi-a continuat drumul spre casă. 

Ajunsă la Grădina Publică, văzând casa, n-a putut să mai meargă. Şi-a dat jos rucsacul şi a rămas ţintuită locului, nemaivând curaj să înainteze, neştiind ce găseşte. Doar se uita lung către casă. Îşi făcea tot felul de gânduri, că soţul n-o mai primeşte, că, poate, şi-a refăcut viaţa sau, pur şi simplu, că nu vrea să mai ştie de ea, din cauza dramei prin care a trecut familia. „În casa aceea înaltă din dreapta era un inginer pe nume Nica. Doamna a apărut la geam: „E greu, aţi cumpărat multe!” Nu ştia de unde vin. Când şi-a dat seama, a tăcut. Cum stăteam şi aşteptam, a trecut pe drum un nepot al lui Arsenescu: „Doamna Florea, bine că aţi venit, că bietul domnul Florea a înnebunit!” Mă aşteaptă un om nebun acasă, mi-am zis. Mi-a luat rucsacul ca să meargă cu mine acasă. Ştiam că este rudă cu Arsenescu. Nu ştiam că a fost prins şi Arsenescu. Ăsta mă bagă iar în puşcărie, că sunt în legătură cu el.”

Doamna Elena s-a luptat cu el ca să-i smulgă rucsacul din mâini, dar n-a fost chip să-l dovedească. Unei vecine de peste drum, care dăduse declaraţii mincinoase împotriva ei, i-a venit să leşine când a văzut-o pe fosta deţinută. Însoţită de nepotul colonelului cu care se asociase Toma când a făcut grupul de rezistenţă, a venit la camera din imobil în care stătea profesorul Ion Florea. Încăperea ale cărei ferestre erau mascate cu ziare avea lacăt la uşă. A mers la baie, apoi a verificat cealaltă cameră, care, la fel, era încuiată cu lacăt. S-a gândit că, până seara, va apărea şi soţul. I-a cerut să plece însoţitorului curios să asiste la întâlnirea soţilor despărţiţi de două ori de decizia arestării nevinovatei. 

A ratat căsătoria fiului, care a făcut pasul cu câteva zile înainte de eliberarea mamei

În aşteptarea soţului, doamna Elena s-a pus pe curăţenie. Cu mâna stângă a spălat baia, chiuveta, ca să se facă utilă. Moaşa Popescu, o vecină de peste drum, s-a întâlnit în zona fostului Tribunal Muscel cu profesorul Florea. „Mergi acasă, că s-a întors doamna!”, l-a îndemnat vecina aflată la curent cu noutăţile. Omul a început să fugă. „Nu fugi, că e cu bagaj, nu mai pleacă!”, i-a domolit elanul aceasta. „Parcă îi aud şi acum paşii. M-a întrebat ce am la braţ. „Un abces TBC.” El, când auzea de TBC, fugea... „Nu-i nimic, o să te îngrijim şi o să te faci bine.”, şi-a liniştit profesorul soţia. „Uite ce este, Florea: ştii că n-am avut nicio vină. Dacă ai să-mi reproşezi vreodată ori să mă acuzi că din cauza mea ai suferit, hai să ne despărţim acum. N-am decât o mână bună, muncesc cu ziua, ca să-mi ajut copilul, dar nu mai suport niciun fel de reproş. M-am săturat de Securitate. M-am săturat de chiriaşii de aici.” Mi-a dat o mulţime de asigurări că nu se va întâmpla nimic, că mă îngrijeşte şi că vom lua viaţa de la capăt. Am venit în cameră... el a făcut focul. N-avea nimic de mâncare. Am mâncat din pachetul cu care am venit de la puşcărie. Slănină cu usturoi, nu-mi mai aduc aminte să fi avut pâine. El mânca la cantina săracilor de pe bulevard. Era mâncare la preţ redus pentru oameni amărâţi. Domnul Micudă, care era chelner, a primit ordin să nu-i mai dea mâncare.”                

Fiul, care efectuase şi stagiul militar, cât mama sa a fost arestată, lucra ca tehnician la o fermă din Dobrogea. Aflase de el din scurtul dialog purtat cu soţia învăţătorului Mărcuşanu. „Eu ştiam că în Dobrogea este o colonie de copii ai celor arestaţi. Mă gândeam că şi Viorel a fost luat acolo.” Mama i-a scris băiatului că a fost eliberată şi că vrea să-l vadă, căci nu mai poate de dorul lui. În scrisoarea de răspuns, fiul o anunţa că, imediat cum primeşte o permisie, vine acasă. Doamna Elena a fost la control, la Spitalul TBC, unde i s-a stabilit diagnosticul şi i s-a recomandat să meargă la spital. A fost preluată de doctorul Nicolae Fălcoianu, un chirurg valoros. „Un adevărat român. M-a dat pe mâna doctorului Cârstea. Era tânăr pe atunci. În fiecare zi, îmi scotea puroiul şi îmi făcea tratamentul necesar. Ştia situaţia mea, pentru că a fost coleg la Medicină, la Cluj, cu un fin de-al meu din Nucşoara, Marinescu, intrat în organizaţia anticomunistă. Putea să fie şi el la puşcărie, că nu şi-a denunţat colegul.”, spunea doamna Elena despre medicul care i-a salvat braţul. 

Înainte de a merge la sanatoriu, la recuperare, a fost Paştele. Părinţii au primit de la băiat o scrisoare şi o fotografie cu el şi fata cu care se căsătorise cu câteva zile înainte de eliberarea mamei. Nora lucra ca economist într-o localitate de lângă Constanţa. Fiul nu ştia când mama sa vine acasă sau dacă mai vine. Aşa că a făcut pasul. „Mamă, am găsit-o pe aceea care gândeşte ca tine, seamănă cu tine şi, de dorul tău, m-am căsătorit cu ea.”, i-a scris doamnei Elena. „Nu vă închipuiţi cât am jelit. Era  Paştele când am primit scrisoarea.” Profesorul Florea ştia despre intenţiile fiului care, înainte de încheierea căsătoriei, a venit acasă şi i-a arătat-o, într-o fotografie, pe viitoarea noră. Tatăl i-a dat binecuvântarea: „Căsătoreşte-te, dar adu-mi nepoţi, că nu pot să mai stau singur.” 

În puşcărie, doamna Elena şi colegele care erau mame îşi făceau planuri de căsătorie a copiilor, îşi imaginau cum vor fi nunţile, ţinutele de petrecere. “Când primeam hârdăul cu o zeamă care se voia a fi cafea, făcută din surcele, ne venea rândul la fiecare - eram 60 de femei în celulă - să luăm zaţul, ca să ne ghicească în cafea cineva. Ne distra ce auzeam. Un an şi jumătate, eu am dormit în acelaşi pat cu soţia fostului decan al Facultăţii de Drept. Lucica îşi făcuse studiile la Paris şi stătuse în cameră cu nişte turcoaice, care ştiau să ghicească în cafea. A învăţat şi ea. M-am dus la Lucica să-mi spună ce vede în zaţ, deşi nu credeam. „Tu nu termini pedeapsa. Şi să ştii că-l găseşti pe băiatul tău însurat.”, i-a dat Lucica două veşti, una bună, alta rea. „Nu se poate!”, am ţipat. Tuturor care plecau din puşcărie le spuneam: „Dacă-l întâlneşti vreodată pe soţul meu, spune-i să se însoare, dar băiatul să nu mi-l însoare până vin eu.” „Îl găseşti însurat!”, insista colega de celulă. „Mi-ar mai fi spus şi altele, dar n-am vrut să mai ascult nimic. S-a întâmplat exact ce mi-a spus ea.”, povestea doamna Elena, cu un zâmbet care i-a luminat faţa şi ochii înlăcrimaţi. Primul zâmbet pe durata unui interviu tulburător. 

The most visited gambling websites in The UK