Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Menu
TRAFIC

După execuţia fraţilor şi moartea părinţilor arestaţi, puţin a lipsit ca să-şi piardă braţul de la o infecţie

  • Written by Magda BĂNCESCU
  • Hits: 3004

b_400_250_16777215_10_images_2068rep.jpg„În puşcărie, prima lună este grea. Apoi te îndobitoceşti, după ce se rupe legătura cu cei de acasă. Nu mai aştepţi nimic. Decât să ţi se aducă blidul cu terciul pe care ţi-l dădeau să-l mănânci şi atâta tot. Ce-o vrea Dumnezeu cu tine!”, ni se confesa sora fraţilor Arnăuţoiu, pentru care „prima lună” de detenţie a fost de două ori. Elena Ion Arnăuţoiu a fost condamnată de două ori pentru aceeaşi faptă. Mai întâi, fără a fi judecată, la o pedeapsă administrativă, de doi ani şi două luni, executaţi la Ocnele Mari şi Pipera. A doua oară, la pedeapsa penală de cinci ani, pronunţată la finalul procesului, timp în care a fost „plimbată” prin puşcăriile de la Piteşti, Jilava, Miercurea Ciuc şi Arad.  

La Jilava, şi-a văzut mama ultima oară

    Cei arestaţi în momentul declanşării rezistenţei anticomuniste, în 1949, au fost săltaţi şi după capturarea grupului, în 1958. Printre aceştia, Laurenţia şi Ion Arnăuţoiu şi fiica Elena. După ce li s-au întocmit dosarele de anchetă, 14 femei au fost închise într-o celulă, la Penitenciarul Piteşti, închisoare de drept comun. 14 femei, într-o încăpere de 4 pe 2 metri, cu paturi suprapuse. Un perete de doi metri reprezenta coşul bucătăriei de dedesubt, în care era preparată mâncarea pentru toată puşcăria. „Era veşnic fierbinte. Neavând fereastră, venea tot timpul miros de mămăligă arsă, de mâncare... era insuportabil. Simţeam că înnebunim din cauza lipsei de aer. Stropeam cu apă pe jos şi inhalam aburii, ca să simţim şi noi ceva umezeală.”, relata Elena Ion Arnăuţoiu experienţa dură, supraomenească, trăită în penitenciar. Deţinutele erau scoase, o dată pe zi, la toaletă, ca să golească hârdăul din cameră.
    Puşcăriaşilor de drept comun li se permitea să primească pachet. „Noi ştiam că ei aruncau resturile într-un coş de gunoi la baie. Am scormonit acolo şi am găsit un grăunte de usturoi. L-am spălat, am venit cu el în celulă şi am dat pe mămăligă... ni se părea că mâncăm cârnaţi. Foame şi chin... ce-am pătimit noi acolo! M-am îmbolnăvit rău, nu mai aveam nici carne pe mine. Ştiam că sunt nevinovată şi că i-am lăsat pe ai mei acasă muritori de foame. Nu ştiam nici când şi cât mă condamnă. Când deschideau uşa ca să ne ducă la WC, când dădeam de aer curat, cădeam una peste alta grămadă.”
    Într-o zi, a sosit anchetatorul, care le-a adus înştiinţarea de termen la proces. Ofiţerii de la Tribunalul Militar, care îl însoţeau, l-au întrebat cine este fiecare deţinută în parte. Venindu-i rândul Elenei, anchetatorul a spus: „Ea este sora lor. O nenorocită! N-are nicio vină, dar a trebuit să facă puşcărie.” „După ce ne judecau la Piteşti, a doua zi, ne duceau la Jilava. Aşa era procedura. Imediat ne suiau într-o dubă fără ferestre, în întuneric... şi eram duse la Jilava. Acolo, închisorile erau sub pământ. Fostele cazemate ale Regelui Carol I, unde se ţinea armamentul. Erau permanent umede din cauza igrasiei.” Într-o celulă au intrat în jur de 40 de femei, nu numai din lotul Elenei, ci şi din alte loturi. Câmpulungeanca a nimerit în al patrulea pat, numărate de jos în sus şi ocupate în funcţie de vârsta deţinutelor. Vârstnicele erau repartizate în paturile de jos. Stăteau câte două în pat. Elena a nimerit cu o femeie din Nucşoara, pe nume Lemnaru, implicată şi ea în proces.
    Putina cu apă era aşezată lângă putina pentru necesităţile fiziologice. „A fost, odată, cu noi în celulă o doamnă, soţie de inspector silvic, proprietar al caselor de pe o parte a bulevardului. Purta ochelari cu dioptrii foarte mari, nu vedea, săraca. De multe ori, băga cana în cealaltă putină.”, povestea ea. Când era adusă o puşcăriaşă nouă, nu era niciodată introdusă în celulă ziua. Numai noaptea, după ora 12.00. Uşile erau prevăzute cu zăvoare mari, de fier, rămase din timpurile în care funcţiona cazemata. Într-o noapte, la o lună după ce Elena a fost adusă la Jilava, a auzit zăvorul trăgându-se. „Când mă uit, în uşă era mama, împreună cu cumnata mea, soţia lui Petre. Sub patul meu era o tânără, desemnată ca un fel de supraveghetor de celulă. Miliţianca o chema pe şefa de cameră şi îi cerea să le facă loc nou venitelor, ca să aibă unde să doarmă. I-am şoptit: „Este mama.” N-avea unde să o mai culce, fiindcă toate erau câte două-trei în pat. Ea, fără să-şi dea seama că miliţiencele sunt grămadă pe vizetă şi se uită, mi-a zis: „Daţi-le dumneavoastră jos, că pe mine nu mă ascultă nimeni!” Fără să mă gândesc că suntem urmărite, am coborât, m-am dus la mama, i-am sărutat mâna şi ne-am îmbrăţişat. Săraca, nu-mi mai dădea drumul din braţe.”, relata cu emoţie interlocutoarea noastră.
    I-a găsit loc în patul unei profesoare de la Politehnică. Suferind de inimă, dormea singură. „Am rugat-o s-o primească pe mama lângă ea până dimineaţă. Ele mă îndrăgiseră, pentru că ştiam cum să mă port. „Cum să nu, Nuţi?! Să vină încoace.” Am dus-o lângă ea. „Mamă, cât te-au condamnat?”, am întrebat-o. Ea nu contenea să mă sărute pe mâini, pe faţă, peste tot. „Îţi spune mama mâine.” Am sărutat-o şi pe cumnata mea şi m-am urcat în pat mulţumită că mama are unde să se odihnească.”, a continuat relatarea scăldată în lacrimi a Elenei Ion Arnăuţoiu.

b_400_250_16777215_10_images_2068rep1.jpg„A murit strigând: „Copiii mei! Copiii mei!”

    La scurt timp, s-a auzit din nou zăvorul. „Dumneata, cea de sus, îmbracă-te şi coboară!” Elena a fost dusă la biroul închisorii, unde ofiţerul de serviciu a început cu ea interogatoriul. „Cum te cheamă? „Ion Elena.” „Minţi!” „Dosarul de anchetă este la dumneavoastră, la fel, buletinul de populaţie, cum să-mi permit să vă mint?” „Cine este femeia căreia i-ai sărutat mâna?” „Este mama mea.” „N-ai ştiut că n-ai voie?” „N-am ştiut că n-am voie să sărut mâna mamei mele, care m-a născut şi m-a crescut.” „Am să te bag la carceră să-ţi putrezească oasele acolo!” Încă o dată i-am spus: „Să trăiţi - aşa era formula - vă rog să mă iertaţi, n-am ştiut că n-am voie să sărut mâna mamei mele.” „Am să te pedepsesc! Ia-o de aici!”, i-a cerut însoţitoarei. Elena a crezut că va fi dusă la carceră, dar a ajuns tot în celulă. Nici nu s-a instalat bine în patul său, căci s-a auzit iar zăvorul. “Au luat-o pe mama, cu bagaj, cu tot, şi au băgat-o pe ea la carceră. O cămăruţă de 2 pe 2 metri, fără pat, cu o rogojină pe jos, cu cele două putini, fără lumină. În carceră mai era o doctoriţă de la mine, din celulă, care făcuse gălăgie că ne ţin nemâncate.”
    Cele două femei şi-au împărtăşit una alteia durerea şi aşa doctoriţa a aflat cum a ajuns Laurenţia Arnăuţoiu în aceeaşi încăpere cu fiica ei. „Prima dată când am fost arestată, în ’49, aveam voie să stăm în celulă cu fată, cu soră, cu cumnată. Acum, am cerut voie să fiu băgată în celulă cu fata mea.”, i-a povestit mama fraţilor Toma şi Petre tovarăşei de carceră. „Mama ştia că, la prima arestare, am fost trecută Florea Elena, întrucât aşa eram cunoscută în oraş. „Când a fost întrebată cum o cheamă pe fiica ei, a spus: „Florea Elena”. Întrucât într-o celulă era o „Florea Elena”, soţia unui mare legionar, n-au dus-o acolo, ci, întâmplător, a fost repartizată unde eram eu. „A fost norocul meu, pentru că a fost ultima dată când am văzut-o pe mama. A rugat-o pe doctoriţă: „Dacă mergi în celulă, spune-i fetei mele că nu sunt supărată că sunt la carceră. Sunt mulţumită că am văzut-o. A fost ultima dată când mama m-a văzut.”, sunt amănunte sfâşietoare povestite cu vocea gâtuită de durere.
    Laurenţia Arnăuţoiu a executat zece ani de puşcărie. Procedura prevedea ca eliberarea să se producă de la o altă închisoare din ţară, nu de la Jilava şi, atunci, a fost adusă la Miercurea Ciuc. Aici s-a îmbolnăvit şi, cu câteva zile înainte de a se elibera, a murit, se pare, după ce i-a fost administrat un medicament printr-o injecţie. „A murit strigând: „Copiii mei! Copiii mei!”, a aflat mai târziu fiica de la foste colege de puşcărie ale mamei.     

Pacienţii policlinicii, întorşi cu faţa la perete, ca să n-o vadă pe deţinută     
    După o perioadă, Elena a fost trimisă la Miercurea Ciuc, cea mai cruntă închisoare, unde a îndurat foamea şi o mizerie îngrozitoare. De la Miercurea Ciuc a fost mutată la Arad. „Străinătatea a făcut gălăgie: de ce femeile închise politic nu muncesc nicăieri?! Atunci, s-a înfiinţat un atelier de împletit cărucioare pentru copii, genţi ş.a. Din toate puşcăriile din ţară au fost alese peste o sută de femei, puse să muncească la acest atelier din Arad.”, a afirmat Elena Ion, care a lucrat cu râvnă ca să-şi îndeplinească norma, pentru a beneficia de carte poştală. După un timp, din cauza efortului, pe fondul frecării oaselor, a făcut un abces la o mână, care i s-a umflat. Nu i s-a mai dat voie să lucreze la atelier. Dar nici la doctor n-a fost dusă imediat, ca să-i trateze infecţia.
    Într-un sfârşit, comandantul a trimis-o cu escortă, într-o dubă fără ferestre, la o policlinică particulară din oraş. Acolo, lume... ca la policlinică. „Pe toţi i-au pus să stea cu mâinile în sus şi capul întors spre perete, ca să nu mă vadă. Parcă cine ştie cine eram eu!” În urma radiografiei a reieşit că osul nu îi era afectat de infecţie. Specialistul de la policlinica arădeană i-a făcut o incizie, i-a tratat rana şi i-a recomandat doctorului închisorii, un evreu, care a purtat dialogul cu acesta - deţinuta neavând voie să vorbească - s-o panseze în fiecare zi şi să-i dea vitamine. Reîntoarsă la puşcărie, unde sfaturile medicului au fost ignorate, afecţiunea s-a agravat. În celula Elenei era o măicuţă, care a lucrat ca asistentă în echipa dr.Burghelea. „Era o femeie foarte deşteaptă, franţuzită, căreia i s-a făcut milă de milă. Rupea din cearşafuri, de pe unde putea, câte o bucăţică de pânză, mi-o spăla cu săpun şi mă pansa. Dar s-a agravat, mi s-a umplut cotul de puroi, iar pe omoplat mi-a apărut un nodul. Plângeam toată ziua, căci puteam să-mi pierd mâna. Şi mai aveam încă doi ani de puşcărie. Se rugau de ei colegele mele de celulă, care erau inginere, juriste, etc., să mă ducă la spital, că rămâneam infirmă de tânără şi că aveam acasă o familie, pentru care trebuia să muncesc. Când mă întorceam din puşcărie, altceva, în afară de femeie de serviciu, nu mi s-ar mai fi dat de muncă.”, a fost altă dramă trăită de Elena, care risca să fie mutilată şi fizic, după mutilarea sufletească produsă prin execuţia fraţilor şi arestarea părinţilor.
    Cu foarte mare întârziere, a fost adusă din nou la policlinică, de unde a fost trimisă la un spital de ortopedie din Arad. Directorul spitalului, trecut pe la canal cândva, era familiarizat cu situaţia deţinuţilor politici. În urma analizelor, diagnosticul a fost: abces TBC. Cei doi medici care au preluat-o în grijă, fostul puşcăriaş şi un coleg mai tânăr, care a pus diagnosticul, impresionaţi de starea pacientei, s-au luptat să-i salveze braţul. I-au extras puroiul şi i-au pus mâna în ghips, ca să n-o mai forţeze şi să se vindece. Doctorului închisorii i s-a făcut din nou „instructajul”, de la tratamentul medical administrat zilnic pacientei, până la hrana care trebuia să conţină o raţie de alimente considerabil sporită. „De la 70 de grame de pâine, la 700 de grame... era mult. „Să-i dai vitamine, să-i dai streptomicină...” Eu am făcut ochii mari când l-am auzit. „Nu mai asculta, nu te mai uita!”, a strigat doctorul penitenciarului. „Las-o să se uite, săraca! Cu uitatul se alege. E mâna ei, e viaţa ei.”, a replicat medicul spitalului.
    După câteva zile, puşcăria a fost aprovizionată cu medicamente şi, astfel, Elenei i s-a administrat streptomicina recomandată de specialiştii spitalului. Când a văzut câtă pâine primeşte la masă, plus două feluri de mâncare, a încremenit. Nu mai văzuse o asemenea cantitate de ani buni. Mai mult, primea vitamine şi i se permitea să stea în pat. Altfel, n-avea voie să se apropie de pat, de dimineaţa, de la ora 05.00, până seara, la 22.00, ci stătea pe bancă. Datorită hranei din belşug şi a odihnei, Elena s-a îngrăşat în şase săptămâni, încât aproape să nu mai fie recunoscută de femeile din alte celule, cu care se întâlnea la toaletă.

b_400_250_16777215_10_images_2068rep2.jpgUn semn de la Dumnezeu, care i-a salvat viaţa: pedepsele i-au fost contopite

    La Arad au venit de la Jilava nişte foste legionare, condamnate la pedepse grele, de 25 de ani de puşcărie. O cunoşteau pe mama Elenei, care le rugase ca, oriunde vor ajunge în ţară, dacă o vor întâlni pe fiica ei, să-i transmită să aibă grijă de ea şi să o aştepte, căci va veni la ea, în momentul eliberării, nemaiavând unde să se ducă. Locuinţa de la Nucşoara fusese distrusă de Securitate. Aceste femei o încurajau pe fiica Laurenţiei, care se obişnuise cu prezenţa lor zilnică. Dintr-odată, vizitele au încetat. „M-am simţit prost când n-au mai venit să stea de vorbă cu mine. Nu cumva mă cred informatoare şi mă ocolesc?” Le-am întrebat direct ce s-a întâmplat. Simţeam nevoia să stau de vorbă cu cineva, să mă mângâie, să-mi spună de mama. „Noi suntem de 14 ani închise şi mai avem încă 11 ani de stat. Nu mai ştim nimic de familie şi nici familia nu mai ştie nimic de noi. Nu mai suportăm să stăm lângă persoanele care plâng. Când vei ieşi afară, nu vrei să te răzbuni pe cei care te-au băgat aici?” „Vreau să ies ca să-mi văd copilul şi bărbatul, dar să mă răzbun nu sunt în stare.”, le răspundea camaradelor pentru care viaţa nu mai avea niciun sens.
    În fiecare seară, arestatele erau încolonate, ca să fie numărate. Unele dintre cele cu condamnări mari îşi făceau curaj şi îl întrebau pe comandant dacă are rost să spere la o amnistie. Era dată ca exemplu de nedreptate comisă de stat sora fraţilor Arnăuţoiu, căreia, deşi închisă în două rânduri pentru aceeaşi faptă, nu i se cumulau anii de detenţie. Şi, totuşi, un precedent apăruse. O măicuţă legionară a beneficiat de contopirea pedepselor aplicate pentru aceeaşi cauză. Comandantul i-a cerut sergentului ca, a doua zi, s-o aducă pe Elena la raport, în faţa unei comisii venite de la Bucureşti. Unul dintre membrii ei a fost coleg la Liceul Militar Târgovişte cu fratele ei, Toma. „De ce au făcut aşa ceva?”, a răbufnit el, deşi îl cunoştea pe Toma că era şi încăpăţânat, şi patriot. „Mi-a dat o hârtie şi un creion ca să fac un memoriu. Le-am rugat să mă ajute pe doamna avocat Vlaicu şi pe fiica unui general, care era juristă. Mi-au făcut un memoriu straşnic. L-am iscălit şi a fost predat celor de la birou.” Urmarea: contopirea pedepselor. Elena Ion Arnăuţoiu mai avea de stat în spatele gratiilor un an şi câteva luni.

The most visited gambling websites in The UK