Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Menu
TRAFIC

Elena Ion Arnăuţoiu a ales închisoarea decât să-şi aducă fraţii în faţa plutonului de execuţie

  • Written by Magda BĂNCESCU
  • Hits: 5202

b_400_250_16777215_10_images_2067a.jpgPărinţii şi sora fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu au fost arestaţi în două rânduri. Prima dată, în 1949, după constituirea grupului de rezistenţă anticomunistă, a doua oară, nouă ani mai târziu, după capturarea membrilor săi. Primul săltat de Securitate a fost tatăl liderului organizaţiei, Ion Arnăuţoiu. Învăţătorul încuviinţase misiunea lui Toma şi Petre, iar oamenii din sat, înspăimântaţi că le iau ruşii pământurile, au fost de partea lor. „Cu tot sufletul se duceau să-i ajute pe fraţii mei, sperând că, într-o lună, au scăpat de comunism. A fost de ajuns să-l descopere pe unul dintre cei care îi aprovizionau, care n-a fost în stare să păstreze secretul. În ’49, s-a format un lot, care a fost arestat. În acest lot au fost mama, Elisabeta Rizea şi mai multe persoane. Mama şi restul femeilor au fost condamnate la şase ani, iar bărbaţii au primit pedepse duble, chiar mai mult.”, ne-a povestit, de curând, Elena Ion Arnăuţoiu. Laurenţia Arnăuţoiu a fost închisă până în 1955. Soţul ei, Ion Arnăuţoiu, osândit la patru ani de temniţă, a fost eliberat mai devreme. Liber cu adevărat n-a fost, întrucât a avut domiciliul obligatoriu la sora lui, la Capu Piscului. „Tata a cerut să stea în sat (n.r. la Nucşoara), deşi casa a fost dărâmată de securişti. I-au dat voie, crezând că aşa vor lua mai uşor urma luptătorilor din munţi.”, a precizat Elena Ion Arnăuţoiu, reţinută în acelaşi timp cu părinţii săi.     

După vizita soţului şi a fiului la puşcăria din Pipera, a plâns atât de mult, încât a umplut un castron cu lacrimi

Continuăm povestirea abundând în amănunte năucitoare din momentul în care deţinuta a primit, în contul normei de săpat la câmp, îndeplinite cu ajutorul colegei Marioara Vasilescu, o carte poştală. I-a scris soţului, căruia nu i-a cerut altceva decât să-l vadă. „Nu aveam nevoie de pachet, căci ştiam că n-are ce să-mi trimită, dar l-am rugat să vină la vorbitor.”, îşi aminteşte cu o tristeţe sfâşietoare o femeie pedepsită degeaba. Profesorul Ion Florea, însoţit de fiu, şi-a vizitat soţia la Pipera. Din puţinul său, i-a adus partenerei un pachet. Băiatul, care absolvise clasa a VII-a, nu mai era primit în anul de studiu următor, fiind considerat fiu de „chiabur”, deşi ai lui nu aveau nici casă, nici pământuri, nici fabrică, nimic. „N-am putut să vorbesc nimic cu el, fiindcă a plâns tot timpul. „Dragă, dar tu nu vii acasă?”, m-a întrebat soţul. “N-am serviciu, pe băiat nu-l mai primesc la şcoală.” Ştia că nu sunt judecată. Şi atunci, de ce mă ţin acolo? “Am să vin, când îmi vor da drumul de aici.” Când am mers la câmp, după vizita lor, atât de mult am plâns, încât mi se umpluse castronul de lacrimi. Mai bine să-mi fi dat mie 20 de ani decât să nu-mi primească copilul la şcoală. Îl aveam pe conştiinţă, căci fusese premiant (n.r. băiatul urma gimnaziul la „Dinicu Golescu”). Noaptea, am avut un vis extraordinar, pe care n-am să-l uit cât voi trăi. Într-o cameră cu o perdea mare, maron... s-a auzit o voce din spatele perdelei: „Nu mai plânge, căci, de acum înainte, eu am grijă de copilul tău.” „Cine este?”, am întrebat, căci nu vedeam pe nimeni. „Maica Domnului”, mi-a răspuns vocea. Maica Domnului a fost salvatoarea vieţii mele. Am mare credinţă în Maica Domnului, căci este întotdeauna lângă mine şi mă ajută. Duşmani erau destui, singurul stâlp de nădejde, în care am avut încredere că nu mă lasă, au fost Dumnezeu şi Maica Domnului. N-am avut familie, fiind închisă. Toţi prietenii, în loc să ne ajute, nu ne mai cunoşteau pe stradă. Din contră, la dosar s-au strâns tot felul de minciuni la adresa noastră. Aşa că, în afară de Dumnezeu, nu aveam pe nimeni. Iar Dumnezeu nu m-a lăsat.”, a continuat relatarea mişcătoare a Elenei Ion Arnăuţoiu. 

În ’52, după doi ani şi două luni de închisoare, s-a întors acasă. Profesorul Ion Florea medita copii ca familia lui să poată să supravieţuiască. Eliberată din puşcărie, doamna Elena a depus o cerere ca să fie scoasă din categoria „chiaburilor”, pentru ca băiatul să-şi continue studiile. Înaintea sa, făcuse şi soţul una, care fusese respinsă. A doua oară a fost cu noroc. Procedura prevedea ca la şcoală să fie depusă o adeverinţă, din care să reiasă că familiei i s-a ridicat „eticheta”, pentru ca elevul să fie reprimit la cursuri. Pe vremea aceea, secretar de partid era Barbu. Înainte de a ajunge la Câmpulung, a fost secretar la Nucşoara, unde a beneficiat foarte mult de ajutorul lui Ion Arnăuţoiu. A uitat, însă, sprijinul primit odinioară şi a refuzat să-i elibereze fiicei învăţătorului adeverinţa solicitată. Aceasta a fost nevoită să aştepte să plece Barbu în concediu, ca să poată obţine actul de care avea nevoie băiatul la şcoală. Şi l-a obţinut.  

„A fost cumplit. N-aveam nici cu ce să-i cumpăr ghiozdan. Am vândut o ie a mamei şi i-am cumpărat ghiozdan. N-avea ghete în picioare, n-avea de niciunele. Şi acum îmi spune: „Mamă, îmi aduc aminte că aveam nişte bascheţi şi, vara, le tăiam partea de sus, ca să am „pantofi”. A fost foarte greu. De neimaginat. Dar am o mulţumire sufletească, deoarece am trecut peste toate cu demnitate.”, a adăugat aceasta. 

b_400_250_16777215_10_images_2067aa.jpgCâteva intelectuale arestate s-au năpustit asupra Laurenţiei ca s-o bată că i-a născut pe Toma şi Petre  

A doua arestare a Elenei Ion Arnăuţoiu s-a produs după ce au fost prinşi fraţii ei, Toma şi Petre, în 1958. La plecare, i-a spus soţului persecutat şi el, în sensul că nu era lăsat să-şi practice profesia: „Dragă, dacă vezi că nu mai vin, divorţează. Era o lege care spunea că, dacă unul dintre soţi era condamnat şi arestat de către organele de stat, celălalt putea să divorţeze ca să aibă serviciu, dacă el nu era implicat.” Profesorul Ion Florea a încercat să se angajeze pe undeva prin Dobrogea, dar Securitatea l-a dibuit şi a fost dat afară. „A mai fost chemat pe aici când doamna Comănici, profesoară de Română, a fost în concediu medical.”, spunea aceasta despre chinul îndurat de soţ şi în plan profesional. 

În aceeaşi celulă au fost închise toate femeile care, împreună cu soţii şi fraţii lor, i-au ajutat pe Toma şi Petre Arnăuţoiu, timp de nouă ani, în munţi. Ancheta Securităţii a durat nouă luni şi, până la finalizarea dosarelor, Elena şi restul tovarăşelor de suferinţă n-au pus piciorul pe pământ şi n-au văzut cerul. „Eu, tot timpul, am ştiut de fraţii mei. Dar aşa a fost înţelegerea când au plecat: să nu mă implice deloc. Toma a fost prins dintr-o trădare. Cel mai bun prieten al lui, Poienăreanu, l-a trădat. Ei au stat în munte până în ’57, când cei rămaşi din grupul lor au coborât, la îndemnul şi cu sprijinul preotului Constantinescu, din Poienărei. Şi-au făcut o ascunzătoare într-un colţ de stâncă, pentru a putea fi aprovizionaţi cu alimente mai uşor. Au coborât şi au săpat în acea stâncă o gaură în care să se adăpostească şi la care ajungeau cu o scară din frânghii. Cât a durat ancheta, femeile cu care eram închisă se întreceau care să-mi spună ce au făcut pentru ei, cum au trăit acolo, ce mâncau, cum se chinuiau. Le ascultam şi mă gândeam în sinea mea: Vai de capul vostru, ce pedepse veţi primi!”

Partizanii ţineau un jurnal, în care scriau absolut tot. Şi de la cine au primit o ţigară, ca să se revanşeze ulterior. Ca urmare a trădării, securiştii au fost ghidaţi către locul unde era îngropat jurnalul. „La început, femeile îmi ziceau: „N-o să spunem nimic!” Dar când ei le-au deschis dosarul... veneau, săracele, bătute de la anchetă... au recunoscut. Le văd şi acum cum apăreau în uşă cu fotele târâş, despletite, plânse şi nenorocite ca să recunoască ce scria în jurnal. Dar o dată nu le-am auzit blestemându-i pe fraţii mei sau să spună un cuvânt urât la adresa lor. Niciodată! Femei de un caracter nemaipomenit. „Să dea Dumnezeu să nu-i omoare!”, ziceau. Erau şi câteva intelectuale, care m-au dezamăgit. Contrar atitudinii acelor ţărănci. De ce i-a născut mama?!, întrebau.” 

În celula groazei a fost adusă şi Laurenţia Arnăuţoiu, mama Elenei şi a fraţilor luptători. Acele femei s-au năpustit asupra ei, ca s-o bată, întrebând fără rost de ce i-a născut pe Toma şi pe Petre. Tatăl acestora, Ion Arnăuţoiu, a ajutat-o pe una dintre cele care huleau să-şi ia diploma de învăţătoare. După nouă luni, odată încheiate dosarele, au fost duse la penitenciar, urmând să fie judecate. S-au format şase loturi de condamnaţi, în funcţie de gravitatea pedepselor, primul fiind cel al osândiţilor la moarte, în care au fost incluşi 16 bărbaţi. Elena Ion Arnăuţoiu, căreia nu i s-a găsit nicio dovadă de implicare, a făcut parte din lotul cinci. „Oful lor a fost că nu i-am ajutat să-i prindă. Mereu eram chemată să-i ajut, fiind sora lor. Mai mult pentru asta m-au anchetat, omisiune de denunţ. Adevărul este că am ştiut tot timpul de ei. Vărul meu, Ilie Dragomirescu, preot în Schei, era protopop pe vremea aceea. Veneau toţi preoţii din judeţ şi se aprovizionau de la Protoerie cu lumânări pentru biserică. Vărul meu, băiatul surorii tatălui meu, nu le lua bani preoţilor care îi ajutau pe fraţii mei. El îmi povestea tot despre ei.”, relata doamna Elena. 

O cameră din imobilul din Matei Basarab i-a fost repartizată secretarei de la Securitate şi partid. „Îmi spunea mereu: „Astăzi au plecat după ei.” Îmi povestea lucruri pe care eu le ştiam, dar niciodată nu-mi scăpa nimic. Nici soţului nu i-am spus un cuvânt, că ştiu de ei, ca să nu fie arestat şi el.”

„Împuşcaţi-mă, nu mă mai bateţi, că nu mai pot!” Au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la tatăl meu”

Din perioada detenţiei, Elena Ion Arnăuţoiu păstrează în amintire scene care i-au produs răni sufleteşti nevindecate până astăzi. Vizavi de celula ei era cea în care era închis Ion Arnăuţoiu. La câteva încăperi distanţă, cea a lui Toma. „Ştiam de Toma că este acolo. În fiecare seară, auzeam lanţurile de la picioare, când îi duceau la anchetă. De tata nu ştiam, dar l-am auzit, într-o noapte, când îl aduceau de la anchetă: „Împuşcaţi-mă, nu mă mai bateţi, că nu mai pot!” Au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la tatăl meu. A murit în închisoarea de la Botoşani. Într-o dimineaţă, în liniştea aceea, când ne trezeam, zornăit de lanţuri şi urlete: „Nu ne omorâţi, că n-am făcut nimic!” Îşi implorau soţiile şi mamele: „Rugaţi-vă pentru noi să nu ne omoare!” Era ceva infernal! Îi scoseseră din celulă ca să-i ducă la judecată. Soţiile, mamele lor, când i-au auzit, au început şi ele să ţipe, să-şi smulgă părul şi hainele. După ce i-au urcat în maşină, ca să-i ducă la tribunal, până seara, n-au încetat suspinele femeilor! Mi se rupea sufletul. Am cerut, într-o zi, să mă mute de acolo, fiindcă nu mai suportam suferinţa lor. Atât de mult a suferit poporul nostru în acel regim!”, reda cu lacrimi în ochi momente teribile, cărora nu mulţi le-ar fi rezistat.

Familiile celor judecaţi în lotul cinci au avut voie să vină la proces. În cazul celorlalţi, judecata a fost secretă. La tribunal, anchetatorul piteştean a întrebat-o pe Elena: „Nu v-a venit nimeni?” „Cine să vină? Părinţii sunt în închisoare, fraţii sunt în închisoare, soţul a divorţat.” „N-a divorţat. Nu i-am dat noi voie.” Şi era lege care ne dădea voie. Am şi acum dosarul lui, din care reiese că a cerut divorţul şi că i s-a refuzat cererea.” La proces, Elena a explicat că n-a putut să fie de folos Securităţii, căci n-ar fi putut trăi cu blestemele părinţilor şi cu dispreţul societăţii dacă informaţiile ei i-ar fi adus pe fraţi în faţa plutonului de execuţie.

Sora lui Toma şi Petre Arnăuţoiu a fost condamnată la cinci ani de închisoare. 

Toma, despre resemnaţii în faţa comunismului: “Toţi care gândesc aşa merită un glonţ” 

„Când a abdicat regele, ofiţerii de carieră (n.r. printre care şi Toma Arnăuţoiu) au fost daţi afară şi înlocuiţi cu cei cu patru clase, ca să fie devotaţi regimului. Şase luni le mai dădeau voie să poarte haina militară. Tatăl meu a fost învăţător şi directorul Şcolii Primare din comuna Nucşoara peste 20 de ani. Era un patriot desăvârşit, un luptător pentru a ridica localitatea şi a-i ajuta pe oameni să aibă un trai mai bun. Pe elevii lui îi învăţa să fie cinstiţi, muncitori şi să-şi iubească patria şi Regele. Era un respect deosebit faţă de Rege. Toma n-a putut să suporte ca ruşii să vină peste noi şi să se instaleze comunismul în ţara noastră. A iubit enorm cariera, armata, patria şi Regele. Chiar dacă fusese dat afară din armată, căuta o cale să-i scoată pe ruşi din ţară şi să distrugă comunismul. A venit la mine şi, pe când stăteam în bucătărie cu toţii, soţul meu, profesor de Istorie, care cunoştea istoria Partidului Comunist, i-a spus în momentul în care Toma îl îndemna să nu stea cu mâinile în sân: „Toma, nici nu te gândi! Cât au încercat ruşii, 60 de ani, să termine cu comunismul, n-au reuşit. Te lupţi degeaba, că nu faci nimic.” „Florea, te respect, fiindcă mi-ai fost profesor. Te respect, că mi-eşti cumnat. Dar toţi care gândesc ca tine merită un glonţ.” Soţul meu era un om foarte calm. Mai ales că era în casa lui, nu putea să-l ia la palme. Dar i-a spus: „Toma, de acum înainte, cu astfel de idei să nu mai intri în casa mea! Nu vreau să-mi nenorocesc familia. Uită că ai fost militar, urmează o facultate şi alege altă carieră.” De atunci, Toma n-a mai intrat în casa noastră. Niciodată, n-a îndrăznit să-mi ceară ceva, ştiind că există opoziţia soţului meu. Şi-apoi, din moment ce n-aveam noi ce mânca, ce puteam să le dau lor?! N-am crezut că o să ajung, ca soră, să pătimesc atâta.”, depăna Elena Ion Arnăuţoiu momentele care au precedat constituirea, în 1949, a mişcării de rezistenţă anticomunistă, avându-l ca lider pe fratele ei. 

The most visited gambling websites in The UK