Maniera în care predau dascălii noştri îi fac să-şi frece mâinile de bucurie pe micii întreprinzători din târg, posesori de copiatoare şi imprimante. S-au dus vremurile în care învăţământul era gratuit. Inclusiv cele în care cadrele didactice aveau bun simţ măcar cât să bănuiască faptul că, poate, nu toţi elevii provin din familii care îşi permit computere conectate la reţea de internet, imprimante şi restul dotărilor, în lipsa cărora, astăzi, nu mai faci şcoală. Aşadar, fără calculator, fără internet acasă, chiar fără cont pe Facebook, nu ai ce căuta la şcoală. Un profesor de Religie, materie fără manual la liceu, are un stil de a-şi preda disciplina – care ar trebui scoasă din programă dacă tot nu sunt cărţi pentru
studiul copiilor – care consumă bani din bugetul familiei. Insul le trimite cursanţilor lecţia pe Facebook, aceştia trebuie s-o descarce, s-o scoată la imprimantă, pe foi, operaţiune care costă, oră de oră. Asta pentru că lecţia nu se rezumă la o filă-două, ci este ditamai romanul, care trebuie listat fie acasă, fie la un centru xerox. În timp ce liceenii şi, în special, părinţii sunt băgaţi la cheltuieli, orele se desfăşoară astfel: profesorul nu predă nimic, ci stă la taclale cu elevii, în cel mai fericit caz, despre subiectul trimis pe reţeaua de socializare şi plătit de cursant, ca să-l aibă, fizic, în mapă. Asta în loc să folosească timpul predându-le lecţia, iar copiii s-o consemneze, operaţiune în timpul căreia este posibil să le rămână ceva în cap.
Musceleanul de pe bulevard