Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Logo

ADEVĂRUL CREŞTIN (continuare din numărul trecut)

1.Despre viaţa creştină

Odată, un tânăr a venit la un sfânt bătrân care propovăduia viaţa mai adâncă, viaţa răstignită şi l-a întrebat ce înseamnă să fii răstignit. Bătrânul a răspuns: „A fi răstignit înseamnă trei lucruri:

1.În primul rând, omul care este răstignit are firea pământească îndreptată într-o singură direcţie. Dacă aude ceva înapoia lui nu se poate întoarce să vadă ce este. Omul răstignit priveşte numai spre Dumnezeu, spre Domnul Isus Hristos şi spre Duhul Sfânt, priveşte în direcţia Revelaţiei biblice, a evanghelizării lumii, a zidirii Bisericii, a unităţii creştine şi a vieţii pline de Duhul.

2.În al doilea rând, omul de pe cruce nu se întoarce din drum. Când pleci să mori pe cruce, ţi-ai luat rămas bun de la tine însuţi. Dacă s-ar predica mai mult lucrul acesta şi dacă s-ar pune capăt oricărui efort de a se face viaţa creştină cât mai uşoară, ar fi mai mulţi convertiţi iar toţi aceştia ar rămâne statornici.

3.În sfârşit, omul de pe cruce nu mai are gânduri proprii. E frumos să spui: „Sunt răstignit cu Hristos” şi să ştii că Hristos împlineşte planurile tale. Omul care îşi ia crucea şi urmează Domnului Hristos are moartea înapoia lui şi se îndreaptă către o viaţă voioasă şi ascendentă.”

Comparaţi creştinismul Noului Testament cu creştinismul de astăzi. Biserica primară n-a fost numai o organizaţie sau o mişcare caracterizată prin întruparea ambulantă a unei energii spirituale. Biserica a început în putere. Când n-a mai avut putere, ea şi-a construit întărituri de apărare sub pământ şi a căutat sa-şi păstreze binecuvântările. Ele au făcut viermi şi s-au împuţit ca şi mana evreilor. Aşa am avut monasticism, scolasticism, instituţionalism etc., şi toate acestea n-au fost decât nişte indicii ale absenţei puterii spirituale. În istoria Bisericii, orice întoarcere la puterea Noului Testament a marcat un nou progres, şi orice diminuare de putere a văzut ieşirea la suprafaţă a vreunui nou mecanism pentru păstrare şi apărare. Dacă această analiză este justa, atunci noi ne aflăm astăzi într-o stare de foarte scăzută energie spirituală.

Singura putere pe care o recunoaşte Dumnezeu în Biserica Lui este puterea Duhului Sfânt, în vreme ce singura putere cunoscută astăzi de majoritatea evanghelicilor este puterea omului. Dumnezeu îşi face lucrarea prin acţiunea Duhului, în vreme ce conducătorii creştini încearcă s-o facă pe a lor prin puterea intelectului antrenat şi devotat. Personalitatea strălucită a luat locul insuflării divine, dar numai ceea ce este făcut prin Duhul cel veşnic va dăinui veşnic. Esenţa acţiunii adevărate este suveranitatea mişcărilor supranaturale ale Duhului Sfânt asupra şi în duhul liber al oamenilor răscumpăraţi. Când religia îşi pierde caracterul ei suveran şi devine o simplă formă, este pierdută şi această spontaneitate, şi locul ei îl ocupă precedentul, conformismul şi mentalitatea de cartotecă. În spatele mentalităţii de cartotecă este convingerea că spiritualitatea poate să fie organizată.

Timp de secole, Biserica s-a opus cu putere oricărei forme de amuzament lumesc, recunoscându-1 ca fiind ceea ce este: un instrument pentru pierdere, sau un loc de refugiu care să-l ascundă pe om de glasul tulburător al cugetului, un aranjament menit a distrage atenţia de la responsabilitatea morală. Dar în ultima vreme, ea pare să fi hotărât că, dacă nu poate să-l cucerească pe marele zeu, Amuzament, ea poate tot atât de bine să-şi unească puterile cu el şi să folosească o bună parte din forţele sale. Creştinismul este atât de întreţesut cu lumea, încât milioane de oameni nici nu bănuiesc cât de mult s-au îndepărtat de modelul nou-testamental. Compromisul se află pretutindeni. Lumea este destul de spoită ca să treacă cu bine inspecţia unor oameni orbi care se dau drept credincioşi.

Creştinismul evanghelic este acum în chip tragic sub etalonul Noului Testament. Spiritul lumesc este o parte componentă a felului nostru de viaţă. Dispoziţia noastră religioasă este socială în loc să fie spirituală. Am pierdut arta de a ne închina. Nu mai naştem sfinţi. Ne continuăm activităţile religioase după metoda făcătorilor de reclamă moderni. Modelele noastre sunt oameni cu succes în afaceri, atleţi sărbătoriţi şi personalităţi teatrale. Căminele ne-au fost preschimbate în teatre. Literatura ne este superficială şi terminologia noastră se învecinează cu sacrilegiul. Şi abia dacă se mai îngrijorează cineva. Mult din ceea ce trece drept creştinism nu este altceva decât adevăr obiectiv îndulcit cu cântare şi făcut plăcut la gust prin amuzament religios.

Domnul Isus Hristos îi cheamă pe oameni să poarte crucea; noi îi chemăm să se amuze în Numele Lui. El îi cheamă să părăsească lumea; noi îi asigurăm că, dacă doar îl primesc pe El, lumea este simbria lor. El îi cheamă să sufere; noi îi chemăm să se bucure de tot confortul modern pe care îl produce civilizaţia. El îi cheamă la lepădare de sine şi la moarte; noi îi chemăm să se întindă asemenea unor copaci verzi pe marginea apei sau poate chiar să devină stele într-un jalnic zodiac religios. El îi cheamă la sfinţenie; noi îi chemăm la o fericire ieftină şi stridentă care ar fi fost respinsă cu dispreţ de cel mai neînsemnat dintre filozofii stoici.

(continuare în numărul viitor)

Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.

Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424

Evenimentul Muscelean