Menu
TRAFIC

Blestemul lui ARO - Şase ani de la faliment

  • Written by Evenimentul Muscelean
  • Hits: 13997
Multithumb found errors on this page:

There was a problem loading image 'images/stories/1687/aro.jpg'
There was a problem loading image 'images/stories/1687/aro.jpg'
There was a problem loading image 'images/stories/1687/a3.jpg'
There was a problem loading image 'images/stories/1687/a3.jpg'
There was a problem loading image 'images/stories/1687/a1.jpg'
There was a problem loading image 'images/stories/1687/a1.jpg'
There was a problem loading image 'images/stories/1687/a2.jpg'
There was a problem loading image 'images/stories/1687/a2.jpg'

aro.jpgBlestemul lui ARO a lovit Muscelul după închiderea fabricii care a ţinut în viaţă zona de Nord a judeţului şi nu numai, căci Uzina câmpulungeană a asigurat pâinea angajaţilor atâtor întreprinderi din ţară, care lucrau diferite componente pentru maşina noastră. ARO a ridicat Muscelul şi tot ARO l-a şi coborât. Practic, l-a distrus şi l-a izolat de restul lumii, care se fereşte de Câmpulung ca de o zonă ciumată, cu un sfârşit lung şi dureros, dar sigur. Pe o hartă imaginară vedem Muscelul despărţit de restul judeţului de un zid, pe care locuitorii l-au simţit cât se poate de real şi aproape imposibil de trecut, cu excepţia celor care şi-au făcut bagajele şi au luat calea străinătăţii. În rest, ceilalţi s-au resemnat cu această barieră pusă de politicienii perindaţi prin funcţiile de la judeţ, care s-au înverşunat ca oraşul să rămână într-o „carantină” economică, după falimentarea întregii industrii locale. Astăzi, trăim blestemul lui ARO, care a adus asupra Muscelului toate relele posibile. Avem cele mai proaste drumuri din România, lăsate să se „macine” până la distrugere totală, indiferent ce culoare politică a avut conducerea ţării. Nicio investiţie notabilă n-a fost adusă în Câmpulung ori în zonă, ca să-i scape pe cei care vor să muncească de coşmarul şomajului. Şi, dacă am adus vorba de muncă, sfârşitul lui ARO le-a „tăiat” cheful muscelenilor încă în putere să caute altceva de lucru şi să înveţe lucruri noi, pentru a putea merge mai departe. În plus, atmosfera cenuşie a oraşului îmbătrânit. Am expus aceste consideraţii, care îi vor îndemna la reflecţii pe mulţi dintre cititorii ziarului - şi nu ne referim doar la cei legaţi de ARO, ci la toţi cei dezamăgiţi de îngroparea speranţelor muscelenilor într-un viitor mai bun - pentru că, astăzi, se împlinesc şase ani de la falimentul oficial al Uzinei.

Cu ARO, Gheorghe Banu a pus mâna nu doar pe o găină, ci pe un întreg cuibar cu ouă de aur

15 iunie 2006 va fi o dată importantă, cuprinsă într-o istorie a Muscelului, scrisă de urmaşii noştri, o zi neagră pentru locuitorii zonei, care şi-au clădit o viaţă datorită Uzinei. Pe 15 iunie 2006, judecătorul sindic de la Tribunalul Timiş a pronunţat deschiderea procedurii de faliment pentru SC ARO SA, după aproape un an şi jumătate în care muscelenii au sperat într-o reorganizare. Potrivit unor zvonuri, la sfârşitul anului 1994, s-a hotărât, pe termen scurt, mediu şi lung, soarta Uzinei. Coincidenţă sau nu, ziua de 1 noiembrie 2004 va rămâne în istoria ARO drept începutul sfârşitului declanşat de 61 dintre foştii angajaţi de la ARO, care, probabil, nu din iniţiativa lor, au cerut Secţiei Comerciale a Tribunalului Argeş ca societatea să intre în procedura de reorganizare judiciară şi faliment, pentru recuperarea salariilor restante.
Numărul disponibilizaţilor care s-au îndreptat împotriva fabricii de la care au mâncat o pâine a crescut pe 4 ianuarie 2005, când grupul iniţiator al procesului a fost întărit de 344 de colegi, instigaţi de liderii de sindicat. Cererea angajaţilor a fost contestată de conducerea Uzinei, însă acţiunea i-a fost respinsă pe 26 ianuarie 2005. Atunci, SC ARO SA s-a ales cu un administrator judiciar, în persoana lui Gheorghe Banu, care a pus mâna nu doar pe găina cu ouăle de aur, ci pe tot cuibarul cu zburătoare preţioase. Pentru Banu, ARO s-a dovedit afacerea vieţii, visată de orice lichidator, care nu numai că i-a asigurat un renume în rândul colegilor de breaslă, cu o asemenea lichidare în CV, dar i-a şi umflat conturile cu aproximativ 2 milioane de dolari pe seama „cadavrului” ARO.
Pe parcursul litigiului, disponibilizaţii au ridicat în continuu pretenţii, printre care şi cea de strămutare a dosarului de la Tribunalul Argeş la Tribunalul Timiş, lucru admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. John Perez, proprietarul lui ARO, şi directorii acelei vremi ai societăţii s-au opus sentinţei de deschidere a procedurii de reorganizare judiciară şi faliment, însă recursul le-a fost respins pe 1 iunie 2005, la Curtea de Apel Timişoara. Foştii salariaţi implicaţi în proces au încercat şi să-l schimbe pe Banu din poziţia de administrator judiciar, acuzându-l ar fi comis mai multe ilegalităţi, fără succes, însă. Cum Perez n-a depus un plan de reorganizare a societăţii şi probabil că nici nu era interesat s-o facă, „investitorul strategic” fiind găsit rapid şi adus de PSD din cu totul alte motive decât cele de redresare, pe 15 iunie 2006, ARO a intrat în procedura de faliment.

Privatizată în 2003, pentru doar 150.000 de dolari, ARO a fost vândută, a doua oară, cu 16 milioane de euro

Societatea ARO ar trebui să deschidă manualul falimentelor, ca producător recunoscut naţional şi internaţional, ca mărime, ca număr de angajaţi, ca amploare a răbufnirilor sociale şi ca valoare a sumelor încasate de lichidatori după vânzarea bunurilor. În prezent, atât ARO, cât şi fostele sale filiale au alţi proprietari. • Prima mişcare a făcut-o John Perez, care, la câteva luni după ce a cumpărat societatea cu 150.000 de dolari, a înstrăinat Fabrica de Matriţe cu 2,7 milioane de dolari, deşi nu avea voie să vândă nimic. Potrivit zvonurilor de la acel moment, FSM avea producţie în execuţie, producţie în stoc şi nelivrată, precum şi contracte în derulare, în valoare de peste un milion de dolari la data la care a fost cumpărată de Gheorghe Bulugea. Victor Naghi spunea că Fabrica de Matriţe era o mină de aur şi că, dacă ar fi lucrat la capacitate, ar fi asigurat salariile tuturor angajaţilor de pe platforma ARO, la timpul respectiv. Aşadar, a fost un lucru bun că a ajuns la un muscelean, fiind singura dintre fabricile Uzinei care mai are activitate. • Pe 4 mai 2007, Blocul Funcţional ARO a fost vândut firmei Landmark Management, la preţul de 53.256.000 lei. • Fabrica de Piese şi Subansamble Auto a fost achiziţionată, în decembrie 2006, de Two Mar Business, la preţul de 2.361.248 lei. • Cesar a devenit proprietatea Amrom Automotive 2006, care a plătit pentru el 3.660.000 lei. • Clădirea şi terenul Centrului General de Comercializate ARO au fost valorificate în favoarea firmei Duton Plast, la preţul de 2.808.720 lei. • Pe lista bunurilor Uzinei, care şi-au găsit alţi proprietari, mai sunt clădirea IJPIPS, cumpărată de firma Cover, cu 368.112 lei, Baza Sportivă Kretzulescu, achiziţionată de Urban Development Management, cu 3.156.933,60 lei, Uzina Electrică, devenită proprietatea omului de afaceri Nicolae Toma, pentru suma de 460.000 lei, blocul de la Rotunda şi cele din fostul complex muncitoresc ARO. Procentul din vânzări aprobat pentru lichidator s-a cifrat la 10%.

Călin Andrei, Gheorghe Banu şi Sergiu Filip ne-au minţit atât de frumos!

Ce planuri optimiste prezentau în faţa câmpulungenilor, în urmă cu cinci ani, primarul Călin Andrei, lichidatorul Gheorghe Banu şi directorul firmei cumpărătoare a fostei platforme, Sergiu Filip! Un episod memorabil în istoria ARO s-a consumat pe 4 mai 2007, odată cu cea de-a doua vânzare a Uzinei câmpulungene, la aproape un an de la declararea falimentului. Ceea ce a fost numit „moment istoric” în septembrie 2003, când statul român, prin APAPS, a înstrăinat ARO firmei Crosslander, pentru suma infimă de 150.000 de dolari, a fost, de fapt, o catastrofă istorică pentru societate. A reprezentat, însă, o afacere cu fier vechi pentru compania bucureşteană Landmark Management, care a cumpărat-o cu 53.256.000 lei, adică 16 milioane euro.
Înainte de încheierea tranzacţiei, Banu spunea că platforma ARO a fost vizitată de mai multe delegaţii, dar cei mai serioşi s-au dovedit reprezentanţii firmei lui Nicolae Raţiu. Tot lichidatorul declara triumfal că, după achitarea integrală a preţului, „va urma o perioadă de reabilitare, ale cărei costuri sunt estimate la 25-27 milioane de euro. După aceea, firma va căuta să desfăşoare unele activităţi productive.”
În cazul în care Sergiu Filip a uitat, îi reamintim noi ce a declarat, acum cinci ani, în momentul în care a toastat, alături de primarul Călin Andrei şi lichidatorul Gheorghe Banu. „Câmpulungul este un oraş ca oricare altul, care merită o şansă. Din punctul nostru de vedere, era o oportunitate pe care nu o puteam pierde. Vrem să reabilităm o parte din clădirile existente, să găsim furnizori de componente din industria auto, pe care să-i readucem în Câmpulung, întrucât există o forţă de muncă disponibilă, şi să populăm platforma industrială, cu oameni care, în trecut, au furnizat piese pentru industria auto”, a afirmat Sergiu Filip, în mai 2007.      
Prezent la încheierea procesului verbal al licitaţiei, primarul Călin Andrei a vorbit despre „intervenţii şi acţiuni” derulate, în nume personal, pentru a găsi posibili investitori. „Am încrederea că societatea cumpărătoare are capacitatea să organizeze aici un parc industrial. Marele câştig va fi atunci când vom avea capacitatea să inaugurăm aici un parc industrial cu adevărat. Asta presupune pregătirea spaţiilor, găsirea forţei de muncă şi a investitorilor care să închirieze aceste spaţii. Primăria are posibilitatea să sprijine acest proiect, prin oferirea de facilităţi, punerea la punct a infrastructurii din jurul societăţii, etc.”, a precizat, la acea vreme, Andrei.

“Pericol de prăbuşire... a Câmpulungului!”

Declaraţiile pompoase, la fel de ispititoare precum susurul şampaniei în paharele ridicate în cinstea „afacerii” ARO, au fost acoperite de zgomotul utilajelor, care au început să taie ceea ce s-a clădit timp de 50 de ani. Este treaba proprietarului ce face în curtea sa, pe care a golit-o de halele culcate la pământ pe rând. Că va fi vreo fermă de vaci sau vreo cultură de cartofi, de asemenea, este treaba lui. „Câmpulung Industrial Park” rămâne, deocamdată, un imens cimitir de fier vechi, unde se taie în continuu “scheletul” fostei fabrici, se dărâmă ziduri şi se surpă cinci decenii de istorie şi de muncă a zeci de mii de oameni. Ca o ironie, avertizarea „Atenţie, pericol de prăbuşire!”, înscrisă pe peretele halei vechi în care s-a născut  ARO, s-ar potrivi la intrarea în Câmpulungul lăsat fără şansă de renaştere după pierderea unui brand naţional.

a3.jpga1.jpga2.jpg

The most visited gambling websites in The UK