Menu
TRAFIC

În luna în care s-au împlinit zece ani de la vânzarea Uzinei ARO, Tribunalul Timiş a închis falimentul

  • Written by Evenimentul Muscelean
  • Hits: 6500

b_400_250_16777215_10_images_2192_Clipboard07.jpgÎn luna în care s-au împlinit zece ani de la vânzarea Uzinei ARO, judecătorul sindic, care, de unsprezece ani, gestionează falimentul constructorului de automobile muscelean, a hotărât închiderea procedurii derulate la Tribunalul Timiş. 26 mai 2017 este data Hotărârii nr.640, prin care instanţa timişoreană a hotărât să pună capăt unui proces îndelungat, ţinut pe loc, cu anii, de încercarea lichidatorului de a găsi cumpărători pentru ultimele garsoniere din blocurile ARO rămase fără proprietari. Este de aşteptat ca hotărârea magistratului să fie atacată la instanţa superioară, aşadar, sfârşitul societăţii, prin radierea sa de la Registrul Comerţului, s-ar putea să mai dureze o vreme. ARO a intrat oficial în faliment pe 15 iunie 2006, o dată imposibil de uitat. Însă tentativele de aruncare a lui ARO în prăpastia „reorganizării judiciare”, cu consecinţa lichidării, au început cu doi ani înainte. Astfel de secvenţe, având ca protagonişti creditori ai societăţii pe copcă, i-au inspirat şi pe salariaţii uzinei, împărţiţi în două-trei tabere, în funcţie de reprezentant. ARO a intrat în procedura reorganizării judiciare şi a falimentului în baza Legii 64/1995, în vigoare la acea dată, ca urmare a iniţiativei foştilor salariaţi, precedate de gesturi similare ale unor persoane juridice. Însă dorinţa angajaţilor de a li se plăti salariile din urmă, prin închiderea fabricii, a fost hotărâtoare. 

Prima cerere: Subansamble Auto SA, din Sfântu Gheorghe  

Începutul sfârşitului s-a produs odată cu o cerere din 13 aprilie 2004, formulată de o firmă din Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna, prin care solicita instanţei ca ARO SA să intre în procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Creditorul respectiv, SC Subansamble Auto SA, îşi argumenta demersul prin faptul că se afla în posesia unei sentinţe civile din 30 septembrie 2003, prin care societatea musceleană fusese obligată la plata a 429.959.149 lei (lei vechi, la valoarea de acum 14 ani), plus 26.086.206 lei, dobânzi, 14.382.535 lei, suma actualizată potrivit inflaţiei. Valorilor enumerate li se adăugau cheltuielile de judecată, în sumă de 343.000 lei. Două săptămâni mai târziu de la introducerea cererii de către creditorul din Sfântu Gheorghe, cei de la ARO au ripostat cu o contestaţie, susţinând că nu se află în stare de încetare a plăţilor. Prin urmare, nu s-ar fi justificat acţiunea Subansamble Auto SA, s-a apărat, pe 30 aprilie 2004, debitoarea, care a plătit, de la sfârşitul lunii mai, până la începutul lui noiembrie 2004, mare parte din obligaţia principală, 425.000.000 lei.

A doua cerere: Menatwork Est Prefabricate, din Bucureşti

Tot în 2004, o lună şi jumătate mai târziu, ARO avea din nou emoţii. O companie din Bucureşti, Menatwork Est Prefabricate, declanşează, pe 28 mai 2004, un proces având ca obiect deschiderea procedurii de reorganizare judiciară şi faliment la ARO. Motivul: mărfurile ridicate din depozitul firmei din Capitală de către societatea din Câmpulung nu i-ar fi fost achitate. Datoria către furnizor se cifra la 243.805.499 lei. Din nou ARO a contestat pretenţiile creditoarei, recunoscând doar 183.260.086 lei din totalul invocat de Menatwork Est Prefabricate. Pe 14 iunie 2004, când s-a apărat, printr-o contestaţie, de noua acţiune declanşată împotriva sa, conducerea societăţii a negat starea de insolvenţă. Ca drept dovadă, a achitat, în toamna lui 2004, o parte din bani. 103.260.086 lei, mai precis. 

A treia cerere: Ritz Guard, din Piteşti

Artileria cererilor având ca obiect „azvârlirea” lui ARO în reorganizare judiciară şi faliment (faliment, reorganizarea fiind exclusă, la ce datorii avea uzina) continuă pe 31 august 2004. Autoarea celei de-a treia acţiuni din 2004, Ritz Guard, din Piteşti, a susţinut că a fost forţată să procedeze astfel de creanţa în valoare de 3.736.998.920 lei. Temeiul acestei creanţe îl constituia un contract de prestări servicii din 5 decembrie 2003. La fel ca la precedentele litigii, ARO s-a apărat cum că suma datorată ar fi mai mică decât cea care a determinat deschiderea procesului. S-a formulat contestaţie pe 30 septembrie 2004, urmarea diferendului dintre ARO şi Ritz Guard reprezentând-o un act de dare în plată, încheiat pe 21 decembrie 2004. Constructorul de autoturisme preda, în contul datoriei către firma din Piteşti, „definitiv şi irevocabil, în deplină proprietate şi posesie”, un teren intravilan cu suprafaţa de 2.285,90 metri pătraţi, în strada Traian, pe care se aflau construcţii cu o suprafaţă totală de 921,50 metri pătraţi. Este vorba despre cantina uzinei (suprafaţă construită la sol de 697,60 metri pătraţi), camera ventilator, cabina de intrare, intrarea cantinei, beciurile ridicate pe terenul cu pricina. 

Altfel spus, Ritz Guard a devenit, la sfârşitul anului 2004, prin act autentificat la notar, proprietara Cantinei SC ARO SA. În această manieră, era achitată orice datorie faţă de societatea din Piteşti, atât a SC ARO SA, cât şi a Centrului General de Comercializare ARO SA, la care ARO era acţionar majoritar.  Patrimoniul care s-a transferat de la ARO la firma de pază piteşteană avea o valoare de înregistrare în evidenţa contabilă a imobilizărilor corporale de 779.660.047 lei (valoarea rămasă: 515.969.198 lei). Cantina uzinei nu fusese evaluată înainte de schimbarea proprietarului. 

A patra cerere: 61 de foşti angajaţi apăraţi de Filip Popescu

Cele mai dureroase acţiuni rămân cele ale lucrătorilor. Primii care au cerut falimentul au fost cei plecaţi în 2003 de la ARO. Mai precis, 61 de foşti lucrători, care l-au ales pe avocatul Filip Popescu să-i reprezinte, au solicitat, pe 1 noiembrie 2004, deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului împotriva SC ARO SA. Teoretic, erau îndreptăţiţi să ceară acest lucru, având de recuperat de la uzină 2.484.702.840 lei. Banii reprezentau cele 1-5 salarii compensatorii pe care societatea s-a obligat a le plăti celor disponibilizaţi în anul 2003. Cum a trecut anul, iar ARO nu s-a achitat de sarcină, oamenii au luat taurul de coarne, fără să le pese de consecinţe. 15 zile mai târziu de la a patra cerere de faliment, într-o jumătate de an, societatea a contestat, argumentând, ca la precedentele experienţe, că nu se află în încetare de plăţi, că suma este mai mică şi că, prin cererea celor 61, nu este întrunită o condiţie imperativă a Legii 64/1995: cuantumul minim al creanţei, la data introducerii cererii, pentru a putea fi deschisă o asemenea acţiune. Astfel şi-a justificat ARO contestaţia din 16 noiembrie 2004.

A cincea cerere: 344 de foşti angajaţi apăraţi de Tiberiu Tarnok

La trei zile după primul lot de foşti salariaţi, s-a aliniat la startul falimentului unul şi mai consistent, de 344 de foşti lucrători, care au deschis acţiune împotriva Uzinei ARO pe 4 noiembrie 2004. Au apelat la serviciile apărătorului Tiberiu Tarnok şi au cerut, la fel ca tovarăşii lor, deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului împotriva SC ARO SA. În cazul acestora, sumele din urmă se ridicau la 6.869.312.154 lei. Tot despre salarii compensatorii era vorba şi în acest caz. Reacţie similară celor anterioare din partea lui ARO: contestaţie formulată pe 19 noiembrie 2004, iar motivele nu le repetăm, fiind aceleaşi enumerate mai înainte.

Cererile firmelor şi ale foştilor salariaţi au format un singur dosar

Trezindu-se cu un noian de cereri cu acelaşi obiect, judecătorul sindic de la Tribunalul Comercial Argeş - procesul a debutat la instanţa argeşeană, fiind strămutat mai târziu la Tribunalul Timiş, care a şi pronunţat falimentul - a dispus, pe 26 ianuarie 2005, conexarea lor. Atunci, s-a format Dosarul 938/F/2004. În aceeaşi zi, contestaţiile depuse de ARO au fost respinse. Magistratul a admis cererile creditorilor Subansamble Auto SA, din Sfântu Gheorghe, Menatwork Est Prefabricate, din Bucureşti, ale celor 61 de foşti salariaţi apăraţi de Filip Popescu şi ale celor 344 de foşti salariaţi reprezentaţi de Tiberiu Tarnok. Ritz Guard a renunţat la solicitare, ca urmare a primirii activului despre care am relatat. 

În ianuarie 2005, reorganizare judiciară, în iunie 2006, faliment

Pe 26 ianuarie 2005 s-a pronunţat Sentinţa nr.83/F, prin care Tribunalul Comercial Argeş a hotărât deschiderea procedurii reorganizării judiciare împotriva debitoarei SC ARO SA şi a numit ca administrator judiciar  Lichidări Info Consult. Deschiderea procedurii prevăzute de Legea 64/1995 a fost contestată, la Curtea de Apel Piteşti, de ARO S.A., fireşte, căreia i s-a alăturat creditoarea Ritz Guard SRL, care a trecut din tabăra iniţiatorilor reorganizării judiciare în cea a oponenţilor. Şi au mai fost câteva persoane fizice, Florea Andrei, Costel Cernea şi Victorel Brânzaru, care, de asemenea, au făcut recurs împotriva hotărârii Tribunalului.

În afară de a-şi contesta „sfârşitul” - o acţiune de formă, întrucât jocurile erau de mult făcute, iar finalul nu putea fi decât cel la care am fost martori cu toţii - ARO a mai cerut strămutarea dosarului. Cât timp s-a soluţionat, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această cerere de strămutare, între 9 martie 2005 şi 12 aprilie 2005, s-a suspendat judecarea dosarului insolvenţei la Tribunalul Comercial Argeş. Solicitarea societăţii ARO a fost admisă de Înalta Curte pe 29 martie 2005, dosarul fiind strămutat de la Piteşti la Tribunalul Timiş, pe al cărui rol s-a aflat timp de 12 ani de la decizia despre care relatăm. Cu aceeaşi ocazie, s-au strămutat de la Curtea de Apel Piteşti la Curtea de Apel Timişoara recursurile celor care au atacat deschiderea insolvenţei: ARO, Ritz Guard şi cele trei persoane fizice amintite mai înainte, despre care s-a spus, la vremea aceea, că au fost puse de conducere să conteste „victoria” Asociaţiei „Salvaţi Muscelul”. 

Era lesne de anticipat că recursurile celor târâţi în instanţă erau sortite eşecului. Pe 1 iunie 2005, directorul Iustin Preoteasa a primit, de ziua lui, o veste - teoretic - proastă: recursurile judecate în acea zi la Curtea de Apel Timişoara au fost parţial respinse, procedura împotriva lui ARO rămânând deschisă. Un an mai târziu, pe 15 iunie 2006, uzina intra oficial în faliment. 

La un an de la faliment, apărea cumpărătorul uzinei          

La aproape un an de la deschiderea procedurii de faliment a societăţii ARO, moment consumat pe 15 iunie 2006, apărea cumpărătorul platformei industriale. Pe 4 mai 2007, s-a derulat încă un episod notabil în istoria ARO, odată cu cea de-a doua vânzare a uzinei câmpulungene. Ceea ce a fost numit „moment istoric” în septembrie 2003, când statul român, prin APAPS, în timpul guvernării PSD, a înstrăinat ARO firmei Crosslander, pentru suma infimă de 150.000 de dolari, a fost, de fapt, o catastrofă pentru societate. La al treilea termen al licitaţiei, ARO a fost vândută societăţii Landmark Management, din Bucureşti, din partea căreia o delegaţie condusă de Sergiu Filip, director general şi administrator, a venit de la Bucureşti, pentru a prelua o parte din active. Preţul la care s-a vândut ARO a fost de 53.256.000 lei, adică 16 milioane euro. Punându-se la socoteală toate celelalte active vândute înaintea platformei - FPSA, Hala Motor, CESAR, Baza Sportivă Kretzulescu - şi cele care urmau să se vândă după uzină - Centrul General de Comercializare ARO, blocurile de nefamilişti şi Uzina Electrică - erau prognozate la acea vreme încasări de aproximativ 28 milioane euro. 

Pe 11 ianuarie 2007, judecătorul sindic de la Tribunalul Timiş a încuviinţat scoaterea la vânzare a blocului funcţional ARO. Drept urmare, lichidatorul, Lichidări Info Consult, a organizat o licitaţie publică în scopul găsirii unui cumpărător pentru platforma ARO. La primul termen al licitaţiei, preţul stabilit de evaluator, 76.080.000 lei, i-a ţinut la distanţă pe ofertanţi. S-a organizat o nouă licitaţie, la care preţul a reprezentat 80% din cel iniţial, dar nici de data aceasta nu s-a arătat nimeni interesat. Pentru data de 4 mai 2007 a fost fixat cel de-al treilea termen al licitaţiei, cu un preţ de pornire de 70% din valoarea stabilită de evaluator, adică 53.256.000 lei.

În toată această perioadă, platforma ARO a fost vizitată de mai multe delegaţii, dar cei care s-au înscris la licitaţie au fost reprezentanţii firmei Landmark Management, din Bucureşti. Timp de două săptămâni, aceştia au venit la Câmpulung, cu mai multe echipe de specialişti, şi au realizat o evaluare a ceea ce înseamnă ARO. Pe 4 mai 2007, societatea amintită a achitat garanţia de 10% şi a fost singurul ofertant, prin urmare a fost declarată adjudecatară a activului mare. „Din discuţiile avute, după achitarea diferenţei de preţ, în termen de 30 de zile, respectiv până pe 4 iunie, va urma o perioadă de reabilitare, ale cărei costuri sunt estimate la 25-27 milioane de euro.”, a declarat, la acel moment, Gheorghe Banu. Cel care a cumpărat ARO, prin intermediul companiei de dezvoltare imobiliară Landmark Management, era omul de afaceri Nicolae Raţiu, fiul fostului lider ţărănist Ion Raţiu. Până la acea dată, s-au valorificat 97-98% din activele lui ARO, rămânând să fie scoase la vânzare Centrul General de Comercializare ARO, blocurile de nefamilişti şi Uzina Electrică. CGC ARO urma să fie scos la licitaţie după deschiderea procedurii falimentului. Societatea, care deţinea bunuri comune ale lui ARO şi ale sale, parcurgea procedura insolvenţei şi se spera ca, începând cu luna septembrie 2007, să fie scos la vânzare şi acest activ.

ARO, vândută bucată cu bucată

=Prima mişcare a făcut-o John Perez, care, la câteva luni după ce a cumpărat societatea cu 150.000 de dolari, a înstrăinat Fabrica de Matriţe cu 2,7 milioane de dolari, deşi nu avea voie să vândă nimic; 

=În decembrie 2006, Fabrica de Piese şi Subansamble Auto a fost achiziţionată, la al treilea termen al licitaţiei, cu suma de 2.361.248 lei, de firma Two Mar SRL, din Câmpulung; 

=Hala Motor, cumpărată la al doilea termen de către omul de afaceri Puiu Brănescu, la preţul de 1.138.575 lei; 

=CESAR, pentru care s-au „luptat” încă de la primul termen SC Amrom Automotive SRL, reprezentată prin directorul Mihai Ciobanu, şi o societate din Piteşti, Building Astro. Licitaţia a pornit de la preţul de 2.898.929 lei şi s-a ajuns la 3.660.000 lei, fiind adjudecată de Amrom; 

=Baza Sportivă Kretzulescu, vândută la a doua etapă a licitaţiei firmei Urban Developement Management S.R.L., din Bucureşti, la preţul de 3.156.933,60 lei fără TVA;

=Blocul funcţional ARO, vândut la al treilea termen al licitaţiei firmei Landmark Management, din Bucureşti, reprezentată de Sergiu Filip, la preţul de 53.256.000 lei;

=Clădirea şi terenul Centrului General de Comercializate ARO au fost valorificate în favoarea firmei Duton Plast, la preţul de 2.808.720 lei; 

=Pe lista bunurilor Uzinei, care şi-au găsit alţi proprietari, mai sunt clădirea IJPIPS, cumpărată de firma Cover, cu 368.112 lei, Uzina Electrică, devenită proprietatea omului de afaceri Nicolae Toma, pentru suma de 460.000 lei, blocul de la Rotunda şi cele din fostul complex muncitoresc ARO. Procentul din vânzări aprobat pentru lichidator s-a cifrat la 10%.

The most visited gambling websites in The UK