Menu
TRAFIC

Inginerul Marian Bădiţă „Nimic nu se întâmplă, nimic nu dispare decât dacă există o breşă în interior”

  • Written by Magda BĂNCESCU
  • Hits: 1699

b_400_250_16777215_10_images_2132_Clipboard03.jpg Primul care ar merita să fie “spânzurat de limbă” pentru distrugerea industriei româneşti este Petre Roman, este de părere inginerul Marian Bădiţă. Pentru că de la el a pornit totul. „Porcăria a început de la Petre Roman, a continuat cu Stolojan, Văcăroiu şi Năstase, care a distrus ARO, cu toate că a zis c-o salvează. „Din ’88, trebuia să fie distrusă industria românească. Ceauşescu s-a încăpăţânat să nu plece şi l-au „mazilit”. Cine este de vină? N-ai ce-i face. Asta este crunta realitate.” Crunta realitate, pe care românul n-o poate uita - o mostră de batjocură la adresa naţiunii - o constituia, printre multe alte umilinţe şi suferinţe îndurate, bezna în care era ţinut poporul în fiecare seară. „La trei şi jumătate, ieşeam de la fabrică, veneam acasă şi, când să ne apucăm să facem temele cu fiica noastră, se lua curentul. Fă lecţii cu copilul tău când se ia curentul! La ce faci? Am luat bateria de la maşină şi am dus-o în casă, aveam redresorul, o încărcam când era curent, apoi puneam becul. Eram domn, aveam baterie. Dar ceilalţi, care lucrau la lumânare?”, rememora o experienţă tristă prin care a trecut societatea românească. Pe de altă parte, ce a construit comunismul, cu preţul întunericului în care erau forţaţi să trăiască românii, a distrus rapid falsa democraţie instalată după ’89. Hala veche, în care a conceput, împreună cu cei trei colegi, ARO 10, nu mai există. Iar „24”, hala nouă, a căpătat în prezent o nedorită reputaţie, devenind din conglomeratul de activităţi, care concurau la realizarea maşinii, un depozit de deşeuri. „Genocidul”, pentru care Marian Bădiţă, în calitate de locuitor al Câmpulungului, nu neapărat de fost angajat al uzinei, învinovăţeşte şi administraţia municipiului, în frunte cu primarul. În acest episod, câte ceva despre Naghi, despre înaintaşii lui Marian Bădiţă, care se trage dintr-o familie de oameni aplecaţi spre studiu, şi despre direcţia greşită în care se îndreaptă învăţământul. Inclusiv cel superior, din păcate.  

„Nu voiau să lucreze. Asta am considerat eu. Că era sabotaj. Îşi dădeau cu stângul în dreptul şi de aia a dispărut uzina”

Cu toate că inginerul Bădiţă nu participa la şedinţele care se ţineau dimineaţa, era la curent cu ieşirile directorului, cu limbajul trivial pe care acesta nu se sfia să-l folosească, indiferent cine făcea parte din audienţă: personal cu pregătire superioară, femei, etc. „Naghi a fost un golan de Bucureşti.”, astfel l-a caracterizat interlocutorul nostru pe directorul rămas în conştiinţa majorităţii pentru faptele bune, comportamentul său vulcanic şi exprimarea deocheată fiind, de regulă, trecute de povestitorii noştri în planul secund, cu toate că cei mai mulţi îi recunosc „păcatele”. În timpul unei vacanţe petrecute la mare, Marian Bădiţă a avut ocazia de a-l cunoaşte pe unul dintre apropiaţii lui Victor Naghi, vechi tovarăş de gaşcă din Bucureşti, care i-a povestit mai multe despre preocupările directorului din tinereţe.      

„În 1984, cu mare greutate mi-a dat voie Giuvelcă să plec în concediu, după ce l-am asigurat că, în caz că se iveşte o problemă, mă găseşte la Hotelul „Venus”. După două zile, mi-au dat telefon de la uzină. Dimineaţa devreme... eram buimac de somn. „Vă caută de la Câmpulung.” „De ce m-or căuta?”, mi-am zis. Era Giuvelcă. O fabrică de 10.000 de oameni se încurcase şi trebuia s-o descurce prostul de Bădiţă! „S-a blocat montajul şi stau şi îşi dau toţi cu presupusul de unde o fi.”, i-a motivat cel de la celălalt capăt al firului de ce îi strică concediul. Şi-a lăsat familia la mare şi a făcut cale-ntoarsă la Câmpulung. „A trebuit să vin. Erau probleme cu benzina... „Îţi dăm noi benzină ca să te întorci la mare.”, mi-a zis. Am ajuns la Câmpulung şi am stat două zile ca să-i descurc pe „berbeci”. Era o treabă a suspensiei sau a direcţiei şi, cum n-aveau ceva pe banda de montaj, banda stătea. Prinzând treaba că nu sunt eu în uzină, unii au zis: „Din cauza lui Bădiţă nu merge.” Dar ce, eu ajunsesem „buricul pământului” în uzină, ca să fie nevoie să vin de la mare, că stă uzina de trei zile?! Am văzut despre ce este treaba şi le-am spus: „Mă, proşti sunteţi!” Nu voiau să lucreze. Asta am considerat eu. Că era sabotaj. ’84... nu era ’89. Îşi dădeau cu stângul în dreptul şi de aia a dispărut uzina. Încetul cu încetul. Nimic nu se întâmplă, nimic nu dispare decât dacă există o breşă în interior. „Giuvi” s-a prins că subalternii îşi plăteau poliţe unii altora şi s-a dat la ei. A pus piciorul în prag.”, a fost o paranteză făcută de interlocutorul nostru în relatarea despre prietenul lui Naghi, pe care l-a cunoscut în acea vară, în hotelul în care era cazat.

În Columbia, Naghi nu s-a sfiit să traverseze un gang plin de drogaţi. Maşina a ocolit clădirea şi l-a aşteptat la ieşire     

Personalul hotelului din Mamaia a remarcat că maşina lui Marian Bădiţă avea număr de Argeş. „Schimbam numerele, aveam număr de probe pe Fiat. Probabil că s-au întrebat: „Cine o fi ăsta?”, când am primit telefonul de la uzină. Erau tot felul de... şi la „Venus”, în Mamaia...! M-a abordat un tip, scurt, în vârstă, ieşit la pensie. M-a luat direct: „Ce mai face, mă, Naghi?” „A ieşit la pensie.” În ’84, era pensionar de doi ani. „Mai vine câteodată pe la ARO.”, i-am zis. „Când îl mai vezi, să-i transmiţi salutări de la Nicu.” „Cine este Nicu?” Şi mi-a spus: „Din gaşca lui. Îl băteam la table de-i suna apa în cap.” În Câmpulung, Naghi juca barbut, juca table, avea viaţă nocturnă.”, ne-a redat acesta dialogul pe care l-a avut cu unul dintre camarazii din tinereţe ai directorului de la ARO. 

„Mi-a povestit Cristian Nicolae că, atunci când au fost în Columbia, Naghi, care umbla în costum alb, nu se dădea înapoi să intre în cel mai rău famat cartier. L-au dus la drogaţi, care te tăiau fără să conteze cine eşti. Cum era el mare... cu pălăria trasă pe nas, cu mâinile în buzunare, a intrat pe un gang, unde şi pe stânga, şi pe dreapta erau numai drogaţi. Ăştia cu maşina au ocolit şi l-au aşteptat la ieşirea din gang, pe care el l-a traversat pe jos. I-a mişcat pe ăia, a dat cu piciorul... era în sângele lui, în felul lui de a fi. Iar Nicu, amicul lui de la mare, mi-a spus că era şeful de gaşcă din Bucureşti. Când au venit comuniştii, în perioada de dinaintea alegerilor, îşi rupeau afişele unii altora. N-aveau voie să pună afişe oriunde. Era ordine. Comuniştii l-au luat pe Naghi, care era şef de gaşcă în Tei. „Bă, ai grijă să nu rupă ceilalţi afişele noastre!” I-au dat bani. Naghi nu i-a mai lăsat pe ceilalţi nici să le lipească. N-au câştigat de aia. S-a câştigat în altă parte. Partidul a fost recunoscător cu el după ce a câştigat alegerile. L-au pus director la Vulcan şi, când au văzut că n-are nimic în cap, l-au trimis la Câmpulung. La Câmpulung, n-a mai avut cine să-l mişte din loc.”, a continuat inginerul Bădiţă. 

Securitatea folosea camioanele întreprinderii forestiere la care lucra tatăl lui Marian Bădiţă, ca să-i prindă pe partizani

Sosirea lui Naghi la Câmpulung se producea într-o perioadă marcată de frământări, în care se încerca prinderea partizanilor din munţi. Lupta împotriva comuniştilor a durat în zona noastră până prin ’61, când a fost capturat colonelul Gheorghe Arsenescu. Cu doi ani înainte, fuseseră executaţi fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, împreună cu camarazii care le-au rămas alături timp de nouă ani, cât a durat cea mai longevivă mişcare de rezistenţă anticomunistă. Întrucât am deschis această paranteză împreună cu interlocutorul nostru, el îşi aminteşte o scenă trăită în copilărie, cea a arestării la Domneşti, în centrul comunei - unde familia Bădiţă locuia pe atunci -, a unui sătean, posibil, o legătură a partizanilor. „Când apărea un GAZ de Securitate, stăteam după gard şi, când îi vedeam pe ăia, parcă venea un uliu, aşa ne ascundeam. Eram copii. Am văzut cum l-au luat pe acel om.”, povestea Marian Bădiţă. În timpul prigoanei partizanilor, Miliţia apela la mijloacele de transport ale întreprinderii forestiere la care lucra tatăl lui Marian Bădiţă. „Partizanii aveau informatori şi, astfel, aflau cum apărea o maşină de la Securitate. Camioanele pentru căratul lemnelor nu băteau la ochi. Securiştii se urcau împreună cu şoferul în maşină, ca să meargă în pădure, după ei.” Astfel, cei de la Securitate foloseau camioanele de transport forestier, în încercarea de a depista, fără a da de bănuit, ascunzătorile luptătorilor anticomunişti.

“Un inginer desăvârşit se creează cam în 15 ani”

Mulţi dintre inginerii fabricii, dintre cei cu doi ani urmaţi la „facultatea muncitorească”, ocupau funcţii de conducere în uzină. „În aceeaşi perioadă, în acelaşi timp cu cei care au urmat doi ani, alţii au făcut cinci ani. Şi erau ingineri şi unul, şi celălalt, când au venit la fabrică. Era echitabil? Când am intrat eu la facultate, s-au înfiinţat şi Subinginerii.” Altă situaţie cu iz injust, deoarece inginerul şi subinginerul erau percepuţi cam pe picior de egalitate. Cel puţin maniera în care li se adresau ceilalţi, cu formula „domnul inginer” sau „tovarăşul inginer”, elimina diferenţa de pregătire între cei doi. Diferenţă care, în realitate, exista şi pe care subinginerul, dacă voia să atingă nivelul unui inginer, era nevoit s-o acopere completându-şi studiile cu restul anilor de facultate. 

Pregătirea continuă şi experienţa profesională într-un domeniu de vârf, proiectarea de automobile, i-au permis să acceadă în învăţământul superior, începând cu 2008, după ce s-a închis totul pe platforma de la Câmpulung. A activat în mediul universitar până în 2014, când s-a pensionat. „Când spui „universitate”, ţi se pare ceva intangibil, dar nu este chiar aşa. Fiecare întreprindere are problemele ei. Iar Universitatea este ca o întreprindere.”, descria activitatea respectivă inginerul Bădiţă. 

Îşi aminteşte că avea un coleg cu un an mai mic decât el, care, din când în când, îl punea să ţină o prelegere studenţilor. „O chintesenţă, nu un punct anume, despre noutăţi în industria automobilului. La un moment dat, i-am spus: „Lăsaţi-ne şi pe noi, cei care venim din industrie, din practică, să ţinem un curs facultativ, în care să predăm diverse.” Noi, cei veniţi din practică, le predam la obiect, nu teoretic. Inginerul, atunci când se vede în faţa unui fapt concret, trebuie să-l rezolve concret. Atunci, intervine experienţa. De aceea se spune că un inginer se creează în câţiva ani. Un inginer desăvârşit se creează cam în 15 ani. O spun din propria experienţă.”, spunea cel care, după numai opt luni de lucru în fabrică, în secţie, a fost cooptat în echipa de proiectanţi ai lui ARO 10, alături de colegi experimentaţi. 

N-a uitat ce senzaţii l-au încercat în urmă cu 43 de ani, când s-a trezit în mijlocul unui grup restrâns, care avea misiunea de a concepe o maşină nouă. „Mi-era teamă câteodată. Chiar eu trebuie să fac?..., sunt ceilalţi cu experienţă.” Prin comparaţie cu acele vremuri, în care un proaspăt absolvent de facultate a primit o însărcinare de o asemenea dificultate şi importanţă, la ora actuală, şi o spune tot din experienţă, studenţii sunt „tabula rasa”. Un fenomen de proporţii naţionale, care ridică serioase semne de întrebare în privinţa competenţei în activităţile în care vor fi angrenaţi. 

Realizările în carieră, mai grăitoare decât titlul de “doctor”  

Afirmaţie valabilă şi în privinţa deţinătorilor titlului de „doctor”. „Eu mi-am dat doctoratul, în afară de susţinerea publică a tezei, pentru că trebuia să plătesc 2.000 de euro. De ce să-i dau? La început, nu se plătea. Eram înscris la doctorat din 1994. Pe vremea lui Ceauşescu, n-am putut să mă înscriu, deoarece trebuia recomandare de la Judeţeana de partid. Eu am fost făcut membru de partid abia în 1984, la 35 de ani.”, a continuat acesta. S-a gândit la fiica lui, să nu-i blocheze mai târziu ascensiunea la liceu dacă nu devine membru P.C.R. Şi-apoi se deschidea şi pentru el posibilitatea de a merge în străinătate, la asistenţă tehnică. „Mi-au adus carnetul la birou şi mi-au spus: „De mâine eşti membru de partid!” Eram şi cu raliurile, eram campion naţional, trebuia să fiu membru de partid. Apoi... hai să mă trimită în străinătate!” Marian Bădiţă ne spunea că păstrează toate paşapoartele, de la primul, până la ultimul. În 2002, când a fost trimis de uzină în Italia, ultima dată, a avut paşaport diplomatic ONU.

Dar, în primul rând, s-a gândit la fiică, mai cu seamă că precedentul exista în familia lui. „Am avut în familie situaţii complicate. Unchiul meu, care a fost cu studenţii, arestat... tatăl meu, care făcuse Şcoala de Ofiţeri, luat şi dus pe front. Mătuşa mea, socrul meu au fost băgaţi la „chiaburi”. Tatăl meu, la fel, a cedat pământul statului, ca să nu mai audă de el! Altfel îl dădeau afară din serviciu.”, povestea acesta.

Bunica din partea mamei era ardeleancă din Mărginimea Sibiului. Familia ei s-a refugiat la Drăgăşani (fiind oieri), când a început prigoana religioasă. Când au venit în Oltenia, tatăl ei, care avea patru clase, a fost numit perceptor în sat. A avut patru băieţi, pe care i-a dat să înveţe o meserie, şi o fată, pe care a înscris-o la Şcoala Normală de la Slatina, absolvind în 1905 şi devenind învăţătoare. A fost singura fată dintr-o clasă de băieţi. 

Revenind la povestea doctoratului, pe care, în trecut, îl susţineai atunci când te împlineai profesional, astăzi, este permisă susţinerea lui imediat după absolvirea cursurilor de master. „Ce experienţă are cursantul acela în domeniul respectiv? Doar adună nişte date din publicaţii anterioare. Unde este aportul lui? Când a avut el timp să citească? De aceea li se spune tezelor de doctorat „copy-paste”.” Întrucât a atins subiectul repulsiei pentru lectură a generaţiilor actuale, inginerul Bădiţă ne spunea că păstrează în biblioteca personală cinci volume consistente ca grosime, redactate în Limba engleză, pe care le adusese la uzină fostul director tehnic Nicu Bădescu. Au fost salvate de la distrugere în timpul acţiunilor muncitoreşti îndreptate împotriva propriei fabrici, la revoluţie. „Când am cerut nişte cărţi din bibliotecă, doamna Popescu s-a uitat lung  la mine şi m-a întrebat: „Tu n-ai ce citi decât cărţile acestea? Nimeni nu mi le-a cerut niciodată.”, s-a mirat de solicitarea tânărului bibliotecara întreprinderii. „Cine era să le ceară? Cei cu doi ani de facultate?! Sau cei care abia aşteptau să termine facultatea ca să nu mai înveţe nimic?!” Lucrările pe care le voia tratau vibraţiile torsionale începând cu vapoarele şi terminând cu avioanele. Nu erau numai despre automobil. Nu numai că le-a citit, dar, în bună parte, le-a şi tradus din Limba engleză, operaţiune pentru care trebuie să fii versat în partea tehnică. 

Şi pe câţi copii de directori şi şefi de servicii din fabrică i-a făcut ingineri, realizându-le toate proiectele şi lucrarea de diplomă! 

 

The most visited gambling websites in The UK