Menu
TRAFIC

Privatizare urmată de greva foamei

  • Written by Evenimentul Muscelean
  • Hits: 940

b_400_250_16777215_10_images_2118aro.jpgDupă încheierea procesului de privatizare, la societatea ARO au reînceput tensiunile care, pe parcursul anului 2003, au fost mai accentuate ca niciodată. Neliniştiţi din cauza unor ştiri apărute în presa centrală referitoare la credibilitatea noului proprietar, angajaţii de la ARO au reluat seria protestelor. Disperaţi că nu şi-au primit salariile şi îngrijoraţi cu privire la ce le rezerva ziua de mâine, oamenii au încetat să muncească, în ciuda faptului că aveau în lucru comenzile guvernamentale pentru MECT şi MAI. La trei zile de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare între John Perez, reprezentantul firmei Cross Lander, şi reprezentanţii Autorităţii pentru Privatizare, mass-media a început să arate opiniei publice dezvăluiri îngrijorătoare despre noul proprietar, ce putere financiară are ş.a.m.d.. Nici opoziţia nu părea a sta deoparte la acest capitol, făcând o serie de speculaţii privind firma Cross Lander.

După ce a semnat contractul, nimeni de la Cross Lander nu s-a arătat la ARO 

Bizar era că la ARO, timp de câteva zile după semnarea contractului cu vânzătorul acţiunilor, statul român, prin APAPS, nu şi-a făcut apariţia cumpărătorul, data precizată de unele surse privind sosirea oficială a acestuia fiind 30 octombrie 2003. Alte surse, care s-au dovedit mult mai bine informate, au dat ca termen începutul lunii octombrie. Singura certitudine, în perioada post-privatizare, era că nimeni nu părea să reprezinte firma Cross Lander la ARO, chiar dacă la etajul I al Clădirii Administrative exista un birou pe a cărui uşă fusese aplicată o plăcuţă cu înscrisul „CROSS LANDER”. Unul dintre apropiaţii acestei firme, inginerul Vasile Samson, ne-a declarat telefonic, la acel moment, că el nu avea calitatea de a reprezenta compania Cross Lander, ci deţinea doar o „calitate limitată” de a se ocupa „de anumite probleme tehnice”. Totodată, referitor la protestele de la ARO, Vasile Samson ne-a precizat că „oamenii trebuie să înţeleagă că ARO nu este încă proprietatea lui Perez. Până nu se va termina disponibilizarea, uzina se află în proprietatea statului”.  Cât despre salariile restante, „este probabil să se dea eşalonat” după venirea cumpărătorului.

Programul unui sfârşit de septembrie şi început de octombrie de „foc”

=Vineri, 26 septembrie 2003: zi importantă pentru Uzina ARO, când a fost semnat contractul de privatizare cu firma americană Cross Lander.

=Luni, 29 septembrie 2003: circa 500 de salariaţi de la ARO au pichetat Clădirea Administrativă a societăţii, întrerupând activitatea de producţie pentru a-şi revendica drepturile salariale restante. Directorii au precizat că erau bani pentru salarii, iar ceea ce se întâmpla părea a fi „mâna” unor persoane din fabrică sau din afară. Angajaţii s-au întors la muncă după trei-patru ore. 

=Marţi, 30 septembrie 2003: procesul de fabricaţie a fost întrerupt, protestele începute cu o zi înainte au continuat, oamenii fiind mai întărâtaţi ca niciodată de amânările zilnice şi de discuţiile interminabile care nu îi ajutau cu nimic, atâta timp cât nu aveau bani în buzunar. Protestul a avut din plin înjurături, huiduieli şi fluierături. Grupurile de angajaţi ai SC ARO SA s-au risipit în jurul prânzului, dar nu înainte de a se face planuri de începere a grevei foamei.

=Miercuri, 1 octombrie 2003, ora 07.00: un număr destul de mare de salariaţi s-au adunat în faţa Pavilionului Central al SC ARO SA şi au început să scandeze lozinci la adresa conducerii societăţii. 19 persoane, din care 15 femei, au recurs la gestul extrem, greva foamei, în biroul Sindicatului Solidaritatea ARO. Activitatea în uzină a fost întreruptă şi de această dată un timp îndelungat. Directorul tehnic Sergiu Marcu a încercat, preţ de câteva ore, să aplaneze situaţia şi să îi facă pe greviştii foamei să renunţe la protest, pe motiv că „dacă nu se produce, nu se livrează către MECT şi MAI, conform graficului din contract, astfel, nu se primesc următoarele tranşe de bani şi nu vor exista sumele necesare acordării unor plăţi salariale”.  

În tot acest timp, o mare parte dintre angajaţi au refuzat să lucreze, pichetând secţiile sau sediul conducerii. Directorul general Nicolae Matea s-a aflat la Bucureşti ca să bată pe la diverse uşi şi pentru a purta discuţii în vederea obţinerii unor bani. În cursul serii, mai precis la ora 19.40, grevistei Angela David i s-a făcut rău, fiindu-i acordat primul ajutor, fapt ce a făcut ca aceasta să renunţe la protest, dar să se mai înscrie pe liste alte trei persoane.    

=Joi, 2 octombrie 2003: cele 21 de persoane au continuat greva foamei, iar ceilalţi angajaţi s-au solidarizat cu acest gest, în ciuda „ameninţărilor”, pe care le-au primit, aşa cum ne-au declarat protestatarii, de la „maiştrii şi şefi de secţii”. „Suntem ameninţate tot timpul că vom fi date afară”, ne-au repetat femeile deja livide din cauza protestului început de o zi. În aproape toată uzina nu s-a lucrat, angajaţii venind rând pe rând la grupul aflat în greva foamei pentru a aduce apă minerală, ţigări şi cafea. Personalul de la cabinetul medical era în alertă permanentă, dat fiind şi faptul că, la controlul de rutină, cele mai multe dintre greviste prezentau multiple simptome: tensiuni extreme, probleme de stomac, stări de ameţeală, toate acestea amplificând alte boli deja existente. Directorul Matea se afla la Bucureşti, la sediul APAPS, cu liderii de sindicate de pe platformă pentru a discuta cu secretarul de stat Stan Popa. Un grup de aproximativ 25 de persoane era la Piteşti pentru a participa la protestul din faţa Prefecturii. În jurul prânzului, muncitorii şi-au primit avansurile aferente lunii iunie, însă acest fapt nu a dus la întreruperea protestului început luni, femeile aflate în greva foamei scandând vehement: „Noi de aici nu plecăm!” Toată lumea aştepta veşti de la delegaţia aflată la APAPS pentru a şti dacă au aflat conţinutul contractului de privatizare şi dacă s-a încheiat un protocol în care să se stipuleze că se vor acorda toate tranşele salariale, iar cei 1.500 de salariaţi care vor pleca de la uzină vor primi Ordonanţa. Cei 19 grevişti ai foamei au renunţat la protest după îndelungi negocieri şi după ce, în jurul orei 18.30, a sosit casierul pentru a le acorda unul sau două salarii restante.  

Firma Cross Lander avea om la ARO

De duminică, 5 octombrie 2003, a sosit la Câmpulung reprezentantul firmei americane Cross Lander. Preşedintele şi vicepreşedintele firmei Cross Lander, Julio Albertoni şi John Perez, şi-au desemnat omul care urma să le reprezinte interesele la uzină, în persoana lui Carlos E. Sendon, director de producţie în cadrul Cross Lander. A doua zi, luni, 6 octombrie 2003, Carlos E. Sendon a stat de vorbă cu reprezentanţii conducerii SC ARO SA şi cu liderii de sindicate. Liderul Gheorghe Apostu ne-a spus că a fost înmânat reprezentantului proiectul de acord social, stabilindu-se ca miercuri, 8 octombrie 2003, să înceapă negocierile Contractului Colectiv de Muncă. În privinţa salariilor, Sendon i-a asigurat pe sindicalişti că noul proprietar le va plăti restanţele băneşti. În ce termeni sau la ce dată…

Pe 7 octombrie 2003, reprezentantul oficial al firmei Cross Lander la ARO avea programată o vizită la Târgul Internaţional Bucureşti, la care uzina se număra printre participanţi. Astfel, Carlos E. Sendon începea monitorizarea activităţii la SC ARO SA, fiind, la acel moment, singura legătură cu noul proprietar, firma Cross Lander.

The most visited gambling websites in The UK