Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Menu
TRAFIC

Fabrica fabricii: 40 de ani de când a răsunat în halele Matriţelor prima simfonie a muncii

  • Written by Evenimentul Muscelean
  • Hits: 2899

b_400_250_16777215_10_images_2086aro.jpg“O maşină străbate lumea”, Corneliu FILIP şi Ion CHINGARU

“Fabrica fabricii”, adică Fabrica de Matriţe Auto, s-a ivit mai întâi pe planşetele proiectanţilor. Întreaga lor trudă a fost înglobată într-un document numit cu iniţiale şi cifre: S.T.E. 14049/111/1974. Acest Studiu Tehnico-Economic, aflat în arhiva întreprinderii, este considerat un adevărat act de naştere al noii unităţi. Dar, prinşi de nostalgice aduceri aminte, suind agale pe potecile ce urcă spre înfrăţirea cu brazii de pe culmi şi azurul înălţimilor limpezi, oamenii renunţă adesea la limbajul strict al cifrelor, la rigoarea detaliilor şi lasă loc poeziei, depănând o nouă legendă ce se continuă peste generaţii…

Vecinătatea tăpşanului n-a durat prea mult lângă uzină

A fost odată, la poalele Gruiului, un loc ocolit de oameni. O pârloagă la marginea târgului, plină de bălării. Din loc în loc, musteau izvoare subterane, înşelătoare. Poate de aceea n-au cutezat localnicii să-şi dureze acolo case. În schimb, oile şi caprele celor din Schei ori din preajmă puteau paşte în voie, iar, uneori, copiii cartierelor organizau expediţii printre bălării şi vegetaţia mustind de ape. Anii s-au scurs monoton, deşi, în preajmă, fosta fabrică de cherestea s-a transformat într-o uzină tot mai mare. Venind spre porţile ei din oraş, aveai imaginea tăpşanului. Apoi, la marginea lui, au prins să se înalţe două construcţii modeste. Când au fost gata, a apărut şi o firmă scrisă stângaci, dar cu litere vizibile de departe: C.A.P. Câmpulung Muscel - Ferma de animale. Şi, astfel, mioarele şi joienele continuau să pască iarba grasă ori firavă, în ţarcuri ce ajungeau până la gardul întreprinderii. Această vecinătate n-a putut dura prea multă vreme. Faima produselor durate la poalele Măgurii cerea expedierea cât mai multor maşini. Construirea lor la nivelul cerinţelor pieţei naţionale şi internaţionale a impus extinderea perimetrului întreprinderii. Strâns între culmi, trebuia să se înfrăţească cu oraşul, trecând peste tăpşan şi mlaştină, adică locul unde îşi aveau păşune şi adăpost animalele membrilor cooperatori. Iar Cosânzenele şi Feţii-Frumoşi îmbrăcaţi în salopete, cu căşti trecute peste plete şi cosiţe, înarmaţi cu buldozere şi excavatoare, şi-au suflecat muncitoreşte braţele şi s-au apucat să scrie povestea noilor zidiri, ivite repede, într-un an, cât altă dată în şapte, murmurând o altă legendă de Meşteri Manole, în care nu mai trebuie să pună în temelii decât propria destoinicie şi voinţă de făurari. 

La angajare, Victor Naghi i-a spus „Căpriorul”

Oricât ar fi de plăcut glasul poveştilor, totuşi, începutul a avut o dată precisă: 18 noiembrie 1974. Atunci, în prezenţa constructorilor şi beneficiarilor şi, fireşte, a multor curioşi, dornici să nu le scape „evenimentul”, un buldozer gigant pentru acei ani, de 180 de cai putere, printre primele fabricate la Braşov, a muşcat cu nesaţ din pământul cenuşiu, plin de tulpini şi ierburi.

-Ehei, gheaţa am spart-o, acum să vă vedem! Termenele le ştiţi, a zis directorul, strângând cu putere mâna şefului şantierului, cel mai mare şi complex, deschis până atunci pe muscele. Constructorilor li s-au alăturat, în timpul liber, oamenii uzinei, în primul rând tinerii. Mai întâi, cum au promis, au demontat grajdurile, le-au transportat materialele în cealaltă parte a oraşului, peste apele Râului Târgului, la poalele Măţăului, tocmai în vârful Creţişoarei, unde Cooperativa Agricolă şi-a ridicat altele noi, moderne, ca pentru o crescătorie intensivă de animale. Apoi, ori de câte ori a fost nevoie de sprijinul lor, au sărit în ajutorul constructorilor. 

A fost o lucrare de dimensiuni impresionante. Pe patru hectare de teren au fost înălţate hale ce acoperă o suprafaţă de 20.000 de metri pătraţi şi care adăpostesc cele mai moderne şi productive maşini capabile să asigure întreaga pregătire de fabricaţie pentru automobilele româneşti. Acolo urmau să lucreze peste 1.500 de oameni de înaltă calificare, în stare să mânuiască, să dirijeze funcţionarea unor maşini şi utilaje ce reprezentau noutăţi tehnice la nivel internaţional. De aceea sarcina inginerului Gheorghe Albu a fost cu atât mai dificilă. Era nevoie de muncitori cu experienţă şi aceştia se găseau, în primul rând, în propria uzină. Dar nici ceilalţi nu se puteau dispensa de ei. Oricând şi oriunde, este greu să renunţi la un meşter destoinic, de nădejde. Trebuia o selecţie riguroasă şi o formare atentă a celor tineri. 

Inginerul Albu s-a dovedit a fi la înălţimea misiunii încredinţate, deşi n-a fost deloc uşor, fiind nevoit să se confrunte, nu o dată, cu avertismente ori chiar sancţiuni. El însuşi tânăr, revenit de pe băncile facultăţii în locurile natale, în întreprindere, a luat lucrurile în piept, cum se spune. La angajare, Victor Naghi, văzându-i tinereţea şi ştiind că a coborât de pe culmea împădurită a Măţăului, i-a spus „Căpriorul” şi aşa i-a rămas numele printre prieteni. Şi are destui. A trecut prin principalele secţii de fabricaţie şi, cu derogare de vechime, a fost învestit cu sarcina de a se ocupa de recrutarea şi pregătirea personalului. Principiile ce l-au călăuzit în muncă şi viaţă ţin de seriozitate şi responsabilitate. Pe umerii săi şi ai lui Nicolae Herţa, proaspăt numit director al fabricii care prindea să se nască, stăteau sarcini deosebite. Au pornit la treabă cu o mână de oameni aduşi, fireşte, din „uzina mamă”: maistrul Gică Dobrescu, tehnicianul Constantin Bucur, inginerul Puiu Pescaru, Gabriela şi Aurel Cojanu, Gheorghe Ganea şi alţi câţiva. Ei au format nucleul care a început să studieze cu sârg documentaţiile, stabilind amplasările atelajelor pe fluxuri tehnologice, în cele mai mici amănunte, inclusiv desemnarea oamenilor care vor lua în primire şi vor lucra pe fiecare maşină, utilaj, dispozitiv. 

De asemenea, au analizat pe ateliere întreg necesarul de dotări, verificând prevederile proiectanţilor, confruntându-le cu lucrările constructorilor şi necesităţile efective ale fabricaţiei. S-a lucrat în „draci”, cum spuneau unii. Termenele trebuiau strict respectate. Pentru a merge treaba mai repede, concomitent cu înălţarea stâlpilor halelor, după asigurarea reţelelor şi postamentelor, s-a trecut operativ la amplasarea şi montarea utilajelor, în cooperare, executanţi şi beneficiari. Intrarea în funcţiune a fabricii nu putea fi amânată sub niciun motiv. Rostul ei era să asigure întreaga pregătire de fabricaţie pentru automobilele româneşti, nu doar pentru cele de la Muscel, ci şi pentru celelalte, în primul rând Dacia Piteşti. 

În multe locuri e foc nestins, benzile de montaj de la ARO, Piteşti, Craiova solicitând tot mai multe matriţe

Tocmai de aceea, toate privirile, dar şi eforturile erau concentrate aici. Primele tipuri de automobile cu utilizare multiplă din familia ARO porniseră bine pe piaţa mondială, câştigând poziţii bune. Acum era esenţial ca ele să fie menţinute şi extinse, iar în concurenţa acerbă cu marii producători, firme cu prestigiu recunoscut, constructorii musceleni trebuiau să ţină cadenţa, oferind noi şi noi modele capabile să răspundă cât mai deplin celor mai variate exigenţe. Şi aceasta într-un ritm infernal. Au fost, de aceea, zile şi nopţi de încordare, de muncă, eforturi, căutări, anotimp de anotimp, pe crivăţ ori caniculă, vreme de aproape doi ani. 

Şi, iată, la 30 iulie 1976, în halele fabricii a început să se audă tonică simfonia muncii, acorduri atât de aşteptate ale primelor produse ieşite de pe fluxul de fabricaţie. Au fost aşteptate cu bucurie nespusă, ca nişte prunci atât de doriţi, iar muscelenii, mulţumindu-le constructorilor, au promis să dea drumul, la fel de repede şi bine, de pe porţile uzinei, noilor herghelii de cai putere aflaţi în carcasele tot mai elegante şi tot mai apreciate pretutindeni ale celor care poartă înscrise cele trei însemne ale unei mărci intrate în circuit internaţional: ARO. 

Dar povestea despre „Fabrica fabricii” nu se încheie aici, odată cu intrarea ei în funcţiune. A urmat şi continuă să se desfăşoare în fluxul muncii de zi cu zi, noapte de noapte, deoarece în multe locuri e foc nestins, benzile de montaj de la ei, de la Piteşti, Craiova ş.a.m.d. solicitând tot mai multe matriţe, scule, dispozitive şi ştanţe. Graficele pot vorbi, prin semnificaţia sintetică a cifrelor, despre sarcini, angajamente, realizări. Panourile de onoare au primit mereu chipurile celor fruntaşi, dar s-a vorbit deschis şi despre aspecte ce se impuneau a fi grabnic remediate. Sunt, putem spune, elemente curente ale vieţii oricărui colectiv de muncă. 

The most visited gambling websites in The UK