Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Logo

În urmă cu 59 de ani, Naghi a fost adus ca director, pentru câteva luni, până la ieşirea din montaj a primelor IMS-uri. A rămas la Câmpulung 25 de ani

b_400_250_16777215_10_images_2055aroo.jpgPe 7 februarie se împlinesc 59 de ani de când Victor Naghi a păşit în Câmpulung, adus de la Bucureşti, ca director al întreprinderii care se pregătea de construcţia de automobile. Sutelor de evocări despre cea mai pregnantă figură a istoriei moderne a Câmpulungului adăugăm fragmentul care îl introduce pe Victor Naghi în lucrarea “O maşină străbate lumea”, avându-i ca autori pe Ion Chingaru şi Corneliu Filip.      

„Pe Victor Naghi, noul director, care îşi făcuse ucenicia la patroni, 23 August îl găsise la Vulcan, iar Naţionalizarea, la Fabrica de Pompe „Aversa” Bucureşti. A fost trimis la Câmpulung Muscel numai pentru câteva luni, până la ieşirea din montaj a primelor maşini marca IMS 57. Dar lunile se vor transforma în ani, anii în cincinale, iar vârsta pensionării îl va prinde tot în oraşul adoptiv, la întreprinderea ce s-a dovedit a fi marea şi statornica lui dragoste. După primele maşini fabricate, directorul a fost chemat la Bucureşti, de unde s-a întors cu noi sarcini şi fondurile necesare concretizării lor. Perimetrul uzinei a fost preluat de constructori, care s-au aşezat pe lucru vârtos, înălţând noile hale de fabricaţie. 

Forja a fost prima secţie dotată cu utilaje moderne: matriţoare, prese şi ciocane pneumatice mari. Odată cu darea în funcţie a început şi cooperarea cu întreprinderea din Colibaşi, de unde vor porni mai târziu autoturismele Dacia. După Forjă s-a trecut la ridicarea Secţiei Motor, apoi la celelalte. Livezile de meri şi cireşi, care îmbrăţişau până atunci uzina, au fost sacrificate, retrăgându-se doar pe dealul din răsărit, unde stau în şoşotit de frunze, mângâiate de vânt, şi cu diafanul colorit al mugurilor în care triumfă în fiecare primăvară parfumurile petalelor florale. Totodată, prin rădăcinile şi tulpinile lor pulsau vibraţiile zecilor de mii de cai putere struniţi de oamenii ce le zâmbeau, lor şi soarelui, munţilor din zare, când intrau ori ieşeau de pe poarta cu iniţiale în continuă devenire: I.M.S., apoi I.M.M., adică Întreprinderea Metalurgică de Stat, Întreprinderea Mecanică Muscel, ca acum să se numească Întreprinderea de Automobile ARO Muscel. Dar să continuăm derularea altor fapte din istoria devenirii…

După ce prima maşină, prototipul, a fost sărbătorită cu mare satisfacţie şi bucurie, au apărut „problemele”, parcă mai grele şi mai complicate ca până acum. Pregătirea fabricaţiei pentru producţia de serie se dovedea a fi mult mai complicată decât se crezuse şi sperase. Erau necesare tot felul de dispozitive, scule specifice, matriţe, verificatoare. Ele trebuiau gândite şi concepute tot de oamenii uzinei. Apoi venea munca de modelare în oţel, tratamentele şi adaptarea pe utilajele existente. Dar, uneori, ba la una, ba la alta, tot mai era câte ceva de făcut, încât, spuneau unii, parcă simţeai cum îmbătrâneşti prea devreme. 

Cel mai agitat era directorul. Pe el îl luau necontenit la întrebări cei de la regiune şi minister, iar el, în timpul zilei, alerga de la proiectare în secţii, iar de acolo la prototipuri. Trebuia să iasă şi pe şantier, în curte, unde prindeau contur noi hale. Îl vedeai mereu trecând impetuos, cu statura lui impozantă, potrivindu-şi des şapca pe cap, semn că era nervos, nemulţumit de cum merg treburile. Abia seara reuşea să ajungă la birou, unde-l aşteptau maldăre de dosare, corespondenţă, încât adesea îl prindea miezul de noapte lucrând la rezolvarea lor. 

În astfel de momente de mare efort şi concentrare era o presantă nevoie de oameni capabili, cu experienţă şi devotament. Ei nu puteau fi luaţi decât tot din familia lor. Ca urmare, promovarea se făcea după „legi” şi „criterii”, dar în care vârsta nu mai era un argument puternic, aveau prioritate rezultatele. Şeful „Proiectării”, inginer şef în organizarea de atunci, era inginerul Zotta, zis şi „Academicianul”. Lui i-a atras atenţia un mai nou venit, un inginer mărunţel şi energic, care, ori de câte ori primea vreo temă spre rezolvare, oferea câte două-trei soluţii. 

-Da, Herţa, tu ai perfectă dreptate! Dar, la posibilităţile noastre, o alegem pe cea mai simplă, s-o putem aplica mai uşor. Orientează-te singur, obişnuia să-l îndemne nea Zotta.

Tinerelul se numea Nicolae Herţa. La propunerea lui Zotta, tânărul inginer a devenit şeful Atelierului de Concepţie şi Proiectare. Timpul, realizările aveau să certifice această opţiune. Tot atunci, încăpăţânatul făuritor de aripi cu ciocanul de lemn, Grigore Negoiţă, a îmbrăcat halatul galben de maistru şi a devenit astfel „calul de bătaie” pentru omologările de la „Prototip”. 

Păţania ciocanului matriţor îndărătnic a constituit pentru oameni, în acea perioadă, o dificilă probă, pe care au trecut-o cu bine, semn al capacităţii lor creatoare. Instalat şi pus în funcţiune de specialişti, ciocanul matriţor constituia atunci inima uzinei, tulburând cu bătăile-i ritmice văzduhul, altfel liniştit. El domina noua secţie. Era un uriaş ce izbea, ritmic, în metalul încins, cu întreaga sa putere de două tone forţă. Când începea să lucreze, vibrau pereţii halelor din apropiere. Vestea intrării sale în funcţiune a făcut repede înconjurul oraşului şi împrejurimilor, nimeni nu mai văzuse un astfel de matriţor. Era o mândrie pentru „uzinari”. În timpul verii, copiii, aflaţi pe platoul Gruiului, obişnuiau ca, într-o pauză a jocului cu mingea, să-şi lipească urechea de pământ pentru a-i asculta pulsul bătăilor. Imaginaţia le lucra nestingherită, bănuind că, în hala cea nouă, se afla adus un colos din flăcări şi metal, ca un balaur din poveşti, strunit de forjori, pe care ei, copiii, îi bănuiau că trebuie să aibă muşchi din oţel, pentru a se măsura cu o asemenea putere, ce făcea să răsune văile şi muscelele. Dar câte nu s-au fabulat pe seama lui!

Însă, într-una din zile, consternare generală! Mult lăudatul ciocan matriţor a amuţit dintr-o dată, refuzând să mai lucreze. În hală s-a aşternut o linişte nefirească, pe care oamenii de acolo o uitaseră de mult. Şi, totuşi, ce s-a întâmplat? Ghiţă Zaiţ şi-a suflecat mânecile şi, după ce a studiat „obiectul”, i-am pus „diagnosticul”. Tija berbecului de izbire se frânsese. Nu aveau alta de rezervă. Unica soluţie era s-o execute ei singuri. Şi cât mai urgent. Erau ţinuţi în loc nu numai ei, dar şi colegii lor de la Colibaşi. Din cauza ciocanului matriţor oprit nu mai puteau să le livreze piese forjate pentru pinioane. Telefoane şi iar telefoane… cei de la Colibaşi se plâng până la minister. Timpul parcă zbura, iar ciocanul continua să stea, îndărătnic. 

Prima problemă presantă a rezolvat-o nenea Micudă, şoferul care se descurca de minune şi ca delegat al „Aprovizionării”. S-a dus la Reşiţa şi nu s-a lăsat până nu s-a întors, într-o Skodă de zece tone, cu un oţel special necesar strunjirii tijei rupte. Pentru prelucrarea ei a fost ales unul dintre cei mai renumiţi strungari, Florea Leonida. Îi plăcea să se laude spunând că se pricepea să fileteze şi firul de păr. 

În jurul lui nea Florică, cum obişnuiau să i se adreseze cei din uzină, era mare forfotă. Tehnologii făceau pregătirea necesară strunjirii acelei piese de dimensiuni impresionante. Pentru toţi era o premieră absolută. Strungarul veteran era mândru de misiunea încredinţată, dar avea temeri în privinţa izbânzii, venind cu diverse obiecţii. În toiul discuţiilor a apărut directorul. Nemulţumit de răspunsurile primite la întrebările sale, s-a apucat singur de treabă, dându-le o adevărată lecţie de ce înseamnă măiestria în această meserie. Le-a demonstrat atunci, „pe viu”, că tija poate fi strunjită şi fără o pregătire specială, şi totul sub privirea nemulţumită a lui nea Florică, zis „Cititul”.

-Eşti în stare să o termini?, l-a întrebat, făcând o pauză, ca să-şi şteargă cu o batistă broboanele de sudoare ce-i apăruseră pe frunte.

-Acum e simplu, tovarăşe director. Mie mi-era frică să nu se rupă strungul, că pe acesta îl avem. Noi am vrut să... 

-Aţi vrut… i-o taie scurt, acum la lucru!

Deşi vorbea uneori răspicat, oamenii vedeau, simţeau că e „de-al lor”. Ştia să judece aspru, dar să şi răsplătească eforturile la adevărata lor valoare, iar criteriul aprecierii era rezultatul muncii. Dintre toate meseriile care se practicau atunci în uzină, îi plăcea să spună că cea mai universală şi mai nobilă este strungăria. Pentru el, un bun strungar era cel care avea piatră indiană în buzunăraşul din dreptul inimii, iar tocurile pantofilor nu-i erau tocite. Probabil că acestea au fost elementele din „abecedarul” învăţat încă din anii fragezi ai copilăriei şi adolescenţei.”

Evenimentul Muscelean