Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Logo

Naghi a ocupat un sfert din stadion cu un cort făcut din prelatele de IMS pentru concursul echipelor sanitare

b_400_250_16777215_10_images_2053aroo.jpg Jumătate din etajul III al blocului administrativ era ocupat de Laboratorul Chimic, jumătate de Metrologie. Vocea lui Naghi, al cărui birou era la etajul I, se auzea până la vecinii poziţionaţi cu două nivele deasupra lui, când ţipa la cineva. Dar era omenos cu angajaţii, lucru recunoscut de majoritatea care au avut „de-a face” cu el, lucrând direct cu el sau executând o lucrare specială, care îl interesa în mod deosebit. Când se întâmpla ca lucrătorii să rămână peste program, ca să realizeze sarcina, mai cu seamă dacă ţinea de pregătirea unui eveniment ca 1 Mai sau 23 August, îi dădea ordin şoferului să se asigure că oamenii nu rabdă de foame. Petre Taină - că tot a fost coleg de şcoală cu Eduard Ţigler - era trimis în oraş, de unde se întorcea încărcat cu pâine, cu salam şi ce mai cumpăra, nefiind criză în magazine. Prima promoţie a Şcolii Profesionale IMS care a avut fotografia lui Victor Naghi în centrul tabloului de absolvire a fost cea a lui Eduard Ţigler, naratorul unor momente inedite, şi din timpul activităţii la uzină, şi din timpul şcolii, şi din timpul copilăriei petrecute la Bucureşti. 

L-a revăzut pe colonelul Constantin în timpul unei vizite a lui Nicolae Ceauşescu la ARO

Am relatat în episodul precedent păţania cu automobilul personal vopsit într-un atelier la Lereşti, într-o culoare care n-a scăpat ochiului miliţienilor de la Circulaţie. Aşa a fost depistată neconcordanţa între culoarea din acte, „gri 83”, şi cea din realitate, un albastru precum seninul cerului Egiptului. Trimis la Piteşti, unde i s-au cerut documente justificative pentru vopsea şi manoperă, plus banii de amendă, acesta a apelat la un fost coleg de profesională, fost frezor devenit colonel de Miliţie şi cineva important la Inspectorat, pe nume Ion Constantin. „Ultima oară când l-am văzut, venise la uzină îmbrăcat în civil. Era aşteptat Ceauşescu, într-una dintre vizitele sale la Câmpulung. Eram la poartă, în corul uzinei. De pe piedestalul pe care eram urcat, mi s-a părut că-l văd pe Nelu Constantin. Am coborât şi m-am dus la el. Am dat noroc, l-am întrebat ce face... „Am sarcină de partid.”, mi-a răspuns. Trebuia să vină Ceauşescu parcă de la Vâlcea şi de aici se îndrepta spre Piteşti. „Îl mai aşteptăm mult, că ne-am copt în soare?!” „Nici noi nu ştim mai mult. Tot aşa aşteptăm.”, mi-a spus. A aterizat cu elicopterul pe platformă în faţa uzinei.”, şi-a amintit scena pasageră în care l-a revăzut pe colonelul Constantin. 

În copilărie s-a cunoscut cu viitorul medic Şerban Ceobotescu şi cu Mariana, cea care avea să-i devină soţie doctorului 

Unul dintre prietenii dragi, de care s-a apropiat încă din timpul şcolii elementare, a fost medicul Şerban Ceobotescu. În ’55, Eduard Ţigler a terminat clasa a VII-a la Nr.1. Însă şcoala a început-o la Bucureşti, unde a urmat clasele I-V. În ’51, în timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, a apărut o lege, prin care absolvenţii clasei a IV-a se puteau înscrie la rezervele de forţă de muncă. Era mare nevoie de forţă de muncă şi erau acceptaţi la calificare şi „lucrătorii” de vârstă fragedă. În clasa a V-a, îşi aminteşte acesta perioada şcolară bucureşteană, a fost coleg cu vestitul handbalist Gheorghe Gruia, component al echipei naţionale de handbal a României, campion mondial în 1964, în Cehoslovacia, şi în 1970, în Franţa. A obţinut medalia de bronz la Jocurile Olimpice de la Munchen, în 1972, şi a fost campion european cu Steaua, plus de opt ori campion al României cu Steaua. S-a stins din viaţă pe 9 decembrie 2015, la Ciudad de Mexico, în urma unui infarct. În această lună, Federaţia Română de Handbal a retras din naţionala României tricoul cu numărul 10 purtat de marele handbalist, coleg la şcoala elementară cu Eduard Ţigler.           

„Când ne-am adunat în clasa a V-a, mai mult de jumătate dintre elevi lipseau. Unde sunt ceilalţi? S-au retras de la şcoală şi s-au dus să se califice la rezervele de muncă.”, spunea Eduard Ţigler, care a continuat clasa a V-a la Bucureşti, iar, dintr-a VI-a, s-a mutat la Câmpulung. Aici, după cum am precizat, a fost coleg la Şcoala nr.1 cu viitorul medic Şerban Ceobotescu. Interlocutorul nostru locuia în spatele Liceului de Atletism şi se întâlnea cu Rândunel Ceobotescu la „Hai la noi”. În 1948, când a început şcoala, era în aplicare o reformă în domeniul Învăţământului, care, printre altele, prevedea clase separate de băieţi şi fete. Aşa se face că, din clasa I şi până la profesională inclusiv, acesta n-a avut colege, ci numai colegi. Mariana, viitoarea soţie a doctorului, învăţa la Liceul de Fete. De câte ori avea să-i transmită un mesaj lui Rândunel, apela la Eduard ca să-i înmâneze bileţelul. 

O aveau la Geografie pe doamna Şerb. Eduard Ţigler îşi aminteşte de parcă s-ar fi întâmplat ieri momentul în care profesoara l-a scos la tablă pe Rândunel Ceobotescu şi l-a întrebat despre Ungaria. Băiatul cocoţat pe piedestalul din zona tablei, care îl plasa la înălţime de restul clasei, aştepta să i se sufle din banca întâi. „Spune ceva despre Ungaria.”, aproape că-l ruga dăscăliţa ca să nu-l taxeze. „Are cea mai bună echipă de fotbal, e vicecampioană mondială” şi nu se mai oprea din expozeul despre subiectul preferat. „Bine, bine.”, l-a încurajat profesoara pe micul microbist, care, în general, excela la învăţătură.   

După şcoala elementară, drumurile li s-au despărţit. „M-am întâlnit odată cu el în Bucureşti, pe când era student la Medicină. M-a invitat pe la el. Mi-a dat adresa, mi-a spus ce tramvai să iau, în ce staţie să cobor. Nu stătea la cămin, ci în gazdă, împreună cu Laurian Cristescu, săritor cu prăjina la Clubul Steaua, un mare atlet.” Şi acum regretă că n-a dat curs invitaţiei. Reputatul medic câmpulungean s-a stins la vârsta de 53 de ani, răpus de leucemie.

După cum are nişte regrete că n-a urmat liceul imediat după şcoala elementară. „M-am întâlnit cu dirigintele meu, Vornicu - era profesor de Limba Română - după ce s-a dat admiterea la liceu. „Tu de ce nu te-ai înscris?” „Domnul diriginte, n-am avut posibilităţi.”, a mărturisit sincer adolescentul nevoit să urmeze profesionala, la o clasă de frezori. 

Sărăcia din Bucureşti a forţat familia Ţigler să se retragă la Câmpulung, la bunici

De altfel, lipsa posibilităţilor materiale, care l-au împiedicat să urmeze o şcoală pe măsura aptitudinilor sale, a forţat familia Ţigler să se retragă în provincie. În perioada de după război, Bucureştiul (şi nu numai) trecea printr-o stare de sărăcie teribilă. „Nu se găsea pâine albă sau intermediară, ci numai pâine neagră. Dacă pe bon scria că trebuie să primeşti 1,350 kg, vânzătoarea îţi tăia pâinea până ajungea la acea greutate şi ţi-o cântărea. Maică-mea, săraca, îşi cumpăra stambă, din care făcea cămăşi, feţe de pernă, cearşafuri.” Eduard Ţigler s-a născut în comuna Militari, devenită mai târziu cartier al Bucureştiului. O mahala traversată de Bulevardul Păcii, strada principală, pavată cu piatră de gârlă. „Când s-a făcut linia de tramvai, era un capăt în Pantelimon, la Stadionul „23 August”, iar celălalt capăt, în Militari. Primul tramvai care a trecut avea steaguri în faţă, geamurile coborâte, lumea înşirată pe o parte şi pe cealaltă...” 

În vremea copilăriei, era frumos când pleca în tabără, „colonie”, cum i se spunea pe timpuri. „Am fost odată la mare 21 de zile, trimişi de ASAM (n.r. Arsenalul Armatei - ASAM, transformată în Întreprinderea metalurgică de stat, cu profil militar, care producea şi piese de schimb pentru tractoare, piese de fontă turnate ş.a.m.d.; în 1948, a devenit Fabrica de Maşini Electrice „Dinamo”), unde au lucrat maică-mea şi taică-meu. 14 inşi am plecat, prin Sindicatul Metalo-Chimic, în tabără, la Eforie Sud. Clădirea în care am fost cazaţi era amplasată chiar pe plajă. Erau şoseaua, linia ferată, vila, plaja şi marea. Îmi aduc aminte că stăteam în Gara de Nord, fetele şi băieţii care mergeam la mare, înşiraţi, cu bagajele. 

În altă parte, alt grup, în care era şi sora mea, care mergea la Bran, în tabără. Aproape că plângea. Am plecat la mare cu vagon de clasa I, aveam în compartiment fotolii de pluş. Îmi dăduse maică-mea 5 lei. Când a oprit trenul la Feteşti, au apărut pe peron nişte ţigănci cu cornete cu caise. Un cornet costa un leu. Am deschis geamul şi i-am întins uneia dintre vânzătoare bancnota de 5 lei. Când să-mi dea restul, s-a tot prefăcut că-şi caută banii în buzunare, până s-a auzit şuieratul de plecare a trenului.” Ţiganca, hoaţă, s-a depărtat de tren, lăsându-l în lacrimi pe copilul disperat că a rămas fără bani. Însoţitorul grupului de copii, când a aflat de ce plângea băiatul, a scos 5 lei. În ciuda puţinului primit prin bunăvoinţa delegatului, copilul n-a neglijat să trimită de la mare o carte poştală celor dragi. 

„Când am plecat de acasă, aveam 35 de kilograme şi, în trei săptămâni, am ajuns la 40. Dimineaţa, după ce ne strângeau în curte pentru înălţarea drapelului - eram împărţiţi pe detaşamente - mergeam la masă. Urma programul de plajă, care era obligatoriu, o jumătate de oră cu faţa în sus, o jumătate de oră pe burtă, şi, pe la zece, venea cineva cu coşul cu sandvişuri. Urmau masa de prânz şi somnul obligatoriu după-amiaza. La cinci ne băgau iar la sala de mese, unde ni se dădea o cană de cafea cu lapte. Seara, iar masă. Trei săptămâni, cinci mese pe zi! La sosire, nu ne-au dat voie să păstrăm pacheţelele cu care am venit de acasă. Ni le-au strâns şi le-au aruncat.”

Altă tabără în care a fost: la Breaza, pe Valea Prahovei, în vara lui ’53. „Pe la sfârşitul lui iulie, ne-au strâns în careu ca să ne anunţe că a încetat războiul din Coreea. Când am ajuns în Bucureşti, în Gara de Nord... sărbătoare mare! Era perioada celui de-al treilea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor. În ’49, s-a organizat prima ediţie la Budapesta, în ’51, la Praga şi, în ’53, la Bucureşti. Nu mai găseai nimic în magazinele alimentare, deoarece totul mergea la mesele delegaţiilor.”

Sătulă să se mute dintr-o locuinţă închiriată într-alta, la un interval de un an, doi, familia Ţigler, care avea cinci copii (din cauza cărora nici în chirie nu erau primiţi), s-a retras la Câmpulung, unde locuia bunica lui Eduard. De fapt, şi străbunica. „Am venit la Câmpulung, în septembrie ’53, când am început şcoala, şi străbunica a murit în iarna lui ’54, la 94 de ani. Aveam două case în Schei. Într-una stăteau bunica şi străbunica şi într-alta, în spate, locuia o familie, Georgescu, venită de la Braşov, cu domiciliul forţat.”, a afirmat acesta. 

Naghi, “părintele” protocolului şi al organizării cu fast a evenimentelor uzinei

Încheiem acest episod cu alte amintiri despre şcoala profesională, uzină şi Naghi. Povestindu-şi viaţa, şi-a amintit de un coleg din Dragoslavele, Tarbă, care era în anul III pe când interlocutorul nostru era „boboc”. Probabil, influenţat de părinte, voia cu tot dinadinsul să se facă strungar. După încheierea celor trei luni de atelier general, în care elevii învăţau despre sculele de bază, aveau loc repartizările pe clase. Erau clase de frezori şi rectificatori, de strungari şi ajustori. Cum clasa de strungari se completase, băiatul din Dragoslavele a fost direcţionat unde mai erau locuri disponibile. „Dacă nu mă daţi la strungari, are tata doi boi, are oi, are gospodărie, rămân la tata.” S-a retras după cele trei luni de atelier şi a revenit după un an-doi.”  Pe 1 iulie 1958, la absolvirea profesionalei, s-a angajat la Întreprinderea Mecanică Muscel. Avea în cap să se înscrie la liceu, la seral. Condiţia era să aibă o vechime în muncă de minimum trei luni. Secretara de la „Dinicu Golescu”, doamna Rizopol, n-a vrut să le primească dosarele tinerilor, fiind mai mulţi în situaţia lui Eduard Ţigler. „Când coboram dezamăgit scările, urca domnul director Aurelian Tipa. I-am povestit că n-am putut să ne înscriem la liceu şi ne-a zis să-l urmăm. A intrat la secretariat, unde a cerut să fim înscrişi.”, spunea Eduard Ţigler, care a absolvit în 1962.

Pe stadion se ţineau concursuri între echipele sanitare ale Crucii Roşii, de la nivel de fabrici, venite din tot judeţul ca să se întreacă la Câmpulung. Pe când Eduard Ţigler lucra la „baracă”, la Mecanicul Şef, erau aşteptate prelatele pentru IMS-uri. „Din acele prelate s-a făcut pe stadion un ditamai cortul. La Mecanicul Şef, unde se vopseau primele maşini, pe capre, s-a montat cortul şi (n.r. Naghi) i-a pus pe vopsitori să facă semnul Crucii Roşii. Când l-a adus pe stadion, un sfert din teren era ocupat de cortul lui. Echipa sanitară de la IMS a luat locul I şi nu datorită prezentării...”, spunea acesta. 

Metrologia servea şi ca atelier de protocol, în cadrul căruia se executau tot felul de lucrări. Delegaţiile străine, care vizitau ARO, nu plecau cu mâna goală, fiind cadorisite cu diferite obiecte însemnate cu simbolurile fabricii. Odată, pe când avea musafiri din Columbia, s-a întâmplat ca stocul de protocol să fie epuizat. Directorul l-a trimis pe secretarul Găiduţ să caute la artizanatul din oraş ceva autentic românesc, căruia să i se adăuge un mesaj ori simbolul maşinii. Valeriu Găiduţ s-a întors cu 12 plăsuţe lucrate cu motive tradiţionale, cu mâner din lemn. Directorul a comandat aplicarea pe mâner a unui text care să le amintească oaspeţilor de ARO. Eduard Ţigler s-a achitat de sarcină şi a mers ca să-i arate lui Naghi ce a ieşit. Mesajul fusese gravat pe mânerul unei singure plăsuţe, existând riscul ca liderului fabricii să nu-i placă. Întrucât nu se încheiase şedinţa C.O.M., angajatul a aşteptat la uşă până când Victor Naghi putea să-l primească. Nu i-a trecut prin cap să învelească plăsuţa într-un ambalaj. Cum stătea cu sacoşa în mână, evident că a atras atenţia celor ieşiţi de la şedinţă. Dar şi furia lui Naghi, că s-a creat o impresie greşită. „Ce stai, mă, cu sacoşa aia la uşă?! Să zică ăştia că mi-ai adus ceva! Nu puteai s-o înfăşori?!” Când i s-au calmat nervii, şi-a dat acceptul să fie modificate şi celelalte 11. „Executam statueta proletarului cu steagul în mână. Ticu Cristian, care avea un scris nemaipomenit, se ocupa de completarea diplomelor, felicitărilor şi tot el scria pe steagurile acestea. Cum s-a nimerit, că n-am mai avut nicio statuetă când au venit columbienii. Munceam la ele... erau turnate în bronz, sculptate cu biaxul, şlefuite, date cu lac. De aceea, am fost nevoiţi să luăm acele sacoşe.”, a încheiat Eduard Ţigler.

Evenimentul Muscelean