Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Menu
TRAFIC

Primul Revelion organizat de uzină a fost în 1967-1968. Gazda petrecerii: Restaurantul “Piatra Craiului”

  • Written by Magda BĂNCESCU
  • Hits: 1737

b_400_250_16777215_10_images_2052aro.jpg„Era omenos şi modest.”, sunt trăsăturile omului Victor Naghi, manifestate în deciziile sale de director, pe care Eduard Ţigler a insistat să le susţină cu argumente din experienţa personală. În 1978, după ce au reuşit să strângă nişte bani, soţii Ţigler s-au hotărât să-şi cumpere maşină. Dura şapte-opt luni, chiar mai mult, până se aproba cererea solicitantului. Familia deţinea 43.000 de lei, deci, avea cu ce să achite avansul, restul sumei urmând a fi plătit în rate a câte 800 de lei lunar, vreme de trei ani. S-au înscris pe 1 martie şi le venea rândul de-abia pe 1 noiembrie. Prima formalitate a fost rezolvată, urma a doua: cine face şcoala de şoferi? Din cauza unui accident suferit la uzină, Eduard Ţigler nu vedea bine cu ochiul stâng. 

Atunci, a urmat cursurile de şoferie soţia, încurajată de câteva colege posesoare de permis de conducere. Şcoala a făcut-o la un instructor pe nume Savu, care i-a fixat ora de circulaţie de la nouă la zece dimineaţa. În acest caz, trebuia să formuleze o cerere către director, ca să recupereze după program ora. „Într-o zi, m-a sunat secretarul lui Naghi, Valeriu Găiduţ: „Edy, vino până la Naghi!” Când primeai un telefon ca acesta, te gândeai ce-ai făcut. Te gândeai la ce era mai rău. Am intrat în biroul lui. Naghi ţinea în mână stiloul. Scria cu stiloul, de multe ori, cu cerneală roşie, când dădea câte o aprobare. În acea zi, nu mai aluneca cum trebuie peniţa pe foaie, o zgâria. „Ia vezi, mă, ce are!” Aveam la laborator o piatră extrafină, „piatră de Mississippi”, cu care i-am curăţat-o, i-am şlefuit-o şi i-am făcut proba. Când să-i duc stiloul, am zis să iau şi cererea, ca să-i aprobe soţiei decalarea programului cu o oră, din cauza şcolii de şoferi. Îi dau stiloul şi vede cererea. „Aia ce e, mă?” Îi explic, moment în care Naghi a izbucnit: „Aţi ajuns să vă ştergeţi la fund cu uzina asta! Dă-o-ncoace!” Şi a scris cu nerv un „da” de-l vedeai şi de pe lună. Nu  putea să semneze până nu comenta fiecare favor cerut de către salariaţi. 

L-a prins Miliţia pe când defila în centru cu maşina proaspăt (şi clandestin) vopsită din “gri 83” în “albastru de Egipt”

Timp de douăzeci de ani, cât au avut maşină - o Dacia 1300 - numai soţia lui Eduard Ţigler a şofat. „Pe toate traseele pe care le-am făcut, ea se chinuia la volan. A avut curaj să conducă peste tot, în Ardeal, la Haţeg, în Deltă, în Moldova.”, spunea acesta despre partenera sa de viaţă. Când a început s-o „mănânce” rugina, stând în ploaie şi în ninsoare, în faţa blocului, a renunţat la maşină. Le-a dat bătaie de cap nu numai persoana şoferului, ci şi episodul vopsirii automobilului. După zece ani de folosinţă, soţii s-au hotărât să-i împrospăteze culoarea. Jean, un vopsitor de la uzină, îşi încropise în curte, la Lereşti, un mic atelier. Eduard Ţigler a vorbit cu el, iar acesta, bucuros de client, s-a oferit să-l ajute. După amiaza, când proprietarul autoturismului ieşea de la serviciu, lucrau împreună la „făţuirea” Daciei. „Dă-i cu şmirghel, o şlefuia el, curăţa cu apă, dă-i cu chit... şi din „gri 83” a făcut-o albastră. Era o culoare frumoasă, albastru de Egipt. Când veneam odată de la Voineşti, în centru, în dreptul complexului, ne-au oprit doi miliţieni, care ne-au cerut actele la control. Era un miliţian pe nume Mitrea, care a fost boxer. Când a văzut pe certificatul de înmatriculare „gri 83”, a zis: „Nu corespunde culoarea. Trebuie să mergeţi la Piteşti.” M-am dus la Piteşti ca să rezolv. Acolo, cel de la Circulaţie a fost categoric: „La mine vii cu bonul de vopsea, numărul autorizaţiei atelierului care a vopsit-o şi 50 de lei amendă că n-ai anunţat!”

Cum n-avea de niciunele, Eduard Ţigler a apelat la un fost coleg de profesională, un frezor devenit colonel de Miliţie, care lucra la Inspectoratul Judeţean de Miliţie. I-a povestit că a dat de belea şi i-a lăsat lui actele ca să-l rezolve. „După câteva zile, mă trezesc cu un miliţian la uşă. Îmi trimisese într-un plic că m-a rezolvat şi că trebuie să fac neapărat verificarea maşinii.”, a încheiat acesta relatarea problemelor cauzate de autovehicul. 

O bucată de metal sărită în ochi i-a afectat vederea. De aceea, n-a condus el maşina, ci soţia    

Cum s-a ales cu un defect de vedere este o altă poveste. Familia acestuia s-a mutat de la Bucureşti la Câmpulung pe când băiatul era în clasa a VI-a. După ce a terminat clasa a VII-a, şi-a încercat norocul la Liceul Militar de la Breaza. Din Câmpulung au plecat 14 băieţi. „Eram aproape 40 de băieţi în clasa a VII-a. Dacă dădeam toţi la liceu, toţi reuşeam. Am fost o clasă foarte bună.”, spunea Eduard Ţigler, pe care situaţia familială l-a determinat să se orienteze către profesională, ca să înveţe o meserie. Dar până să ajungă la profesională, şi-a zis să încerce la Breaza. „Am făcut examenul toracic... dosarul la Comisariat... ne-a preluat un soldat şi am ajuns la Breaza, unde am stat zece zile. Numai pentru examenul medical! În fiecare zi, avea loc câte o examinare: dantură, urechi, nas, ochi, poziţia picioarelor, etc.” După ce s-a încheiat vizita medicală, tinerii au fost adunaţi într-un careu. Din cei 14 câmpulungeni, 13 au fost respinşi. Cel care a reuşit vizita medicală, Ilie, a reuşit şi admiterea la examen. „Mi-a părut rău. Ne-au dat la plecare o conservă, o bucată de slănină, nişte zahăr, o jumătate de pâine şi ne-a adus un soldat de la Breaza până la Câmpulung. N-am avut încotro, am dat la profesională.”, spunea acesta. 

Când a ieşit lucrător, a ajuns la Mecanicul Şef. Înainte de acest moment, în martie 1958, pe când era elev în anul III la profesională, a venit la Uzinaj, unde făcea practica, inginerul Ologu, şeful de secţie la Mecanicul Şef, şi a cerut un băiat bun, pe care să-l instruiască şi să-l oprească la el. „Şef de sector era inginerul Cristian Vandori. Îl aveam maistru pe unul Pitulan, unchiul lui Manolescu (n.r. lucrătorul în grija căruia ajunsese Eduard Ţigler, ca elev de profesională). „Meştere, dă-mi un băiat bun, pe care să-l formez la Mecanicul Şef şi să-l opresc acolo când termină şcoala.”, a cerut Ion Ologu. I-a fost recomandat tânărul Ţigler şi a rămas ca, începând de a doua zi, să-şi continue practica la Mecanicul Şef. Acolo a găsit un colectiv format din meseriaşi buni: strungarul Florică Leonida, Vasile Bugheanu, la freză, Florian Paraschivoiu, care, mai târziu, i-a devenit naş.

La un moment dat, a apărut o circulară, potrivit căreia la Mecanicul Şef se efectuau reparaţii curente, mijlocii şi capitale. Potrivit unei decizii interne, reparaţiile curente şi mijlocii se făceau în secţie. În anul 1958, când a absolvit profesionala, Eduard Ţigler s-a înscris la liceu, la cursul seral. 

Ca proaspăt angajat, a fost luat în subordine de Ghiţă Zaiţ, maistru la Întreţinere, un lucrător renumit pentru calităţile sale, venit de la Braşov. „M-a pus frezor la Întreţinere, la Forjă. Îl aveam pe unul, nea Nae Rolea, meseriaş foarte bun, dar şi repezit. Avea un defect de vorbire şi trebuia să fii foarte atent la ce spune. Lucram la freză, la ce aveam pus pe maşină, chiar în şpan lucram. „Dă-l, mă, jos! Dă-l, mă, repede jos, că a venit tovarăşul Pescaru!” Nae Rolea făcuse un dispozitiv de călit coroana diferenţială, pe care voia să i-l prezinte lui Pescaru. Coroana o executam noi la uzină, dar se călea la Braşov... ieşea cam deformată din cauza temperaturii. El făcuse ca un fel de presă. Stătea coroana presată şi o scufunda caldă în baia de ulei, ca să se călească. Nu-i mergea lui dispozitivul. „Dă, repede jos!”, a sărit el la mine. „Stai puţin să termin!”, i-am zis. Nu găseam pana. Trebuia să scot freza cu o pană. Ţineam freza cu mâna şi-i dădeam cu ciocanul. În acel moment, mi-a sărit o schijă în ochi.”, ne-a povestit Eduard Ţigler păţania petrecută în mai 1961, care putea să-l coste pierderea ochiului. 

Picăturile prescrise de medicii care l-au consultat au fost frecţie la picior de lemn, fiindcă lucrătorului îi rămăsese înfipt în ochi un fragment de şpan. Într-un final, i s-a făcut o radiografie, în urma căreia a fost trimis de urgenţă la Bucureşti. A fost operat la Spitalul Colţea, unde i s-a scos metalul, care avea dimensiunea unui bob de orez. A rămas cu sechele care l-au împiedicat să obţină permisul de conducere. Alţii, cu un beteşug mai mare ca al lui, în sensul că nu vedeau deloc cu un ochi, l-au luat fără probleme.                    

Drept mulţumire pentru păstrăvii primiţi cadou, Naghi i-a adus din Italia angajatului pescar din Valea Mare o undiţă performantă  

Eduard Ţigler era membru al comisiei de organizare a Revelioanelor, împreună cu inginerul Teodor Bârzu. Primul Revelion al uzinei, cel din 1967-1968, a avut loc la Restaurantul „Piatra Craiului” şi s-au mai implicat în punerea la punct a evenimentului Cezarina Dumitrescu, Victor Savu, de la Mecanicul Şef, şi alţii. Când s-a construit cantina, sărbătoarea la trecerea dintre ani şi-a schimbat locul desfăşurării. La unul dintre Revelioanele ţinute la cantină au participat şi directorul Victor Naghi, secretarul de partid Nicolae Poteraşu, contabilul şef Vasile Catană. „Se făceau Revelioane frumoase. Se obişnuia să se ţină un toast în cinstea tuturor participanţilor, în funcţie de luna în care erau născuţi. Cel care era născut în ianuarie se ridica, în momentul în care era strigată luna, şi bea paharul până la fund ş.a.m.d., până în decembrie. În martie era ziua lui Victor Naghi. Nu s-a ridicat când a venit rândul lunii martie. „Haideţi, tovarăşul director, se poate?!”, i-am zis. „Du-te, mă, la locul tău!” Văzând că lumea insistă cu aplauzele, s-a ridicat şi el.”, povestea Eduard Ţigler. 

Componenţii primei promoţii de subingineri pregătiţi la I.M.M. au primit, la absolvire, câte o plachetă realizată în cadrul Compartimentului Metrologie. Numele absolventului trebuia gravat pe distincţie, alături de grupa, anul absolvirii şi îndemnul: „Nu uita uzina care te-a crescut!” Când a fost executat primul model, Eduard Ţigler s-a dus la Naghi ca să i-l arate. Directorul a fost mulţumit şi a dat „undă verde” realizării lotului necesar recompensării primilor absolvenţi ai Facultăţii de Subingineri de la Câmpulung. Naghi ar fi declinat invitaţia de a participa la banchetul de la Voina: „Nu mă duc, mă, că-mi numără şi bucăţelele pe care le bag în gură!” 

Cadourile primite de director rămâneau la fabrică. Ce provenea de la delegaţiile străine, ca simbol specific ţării respective, era inclus în expoziţia întreprinderii. Şi, totuşi, mai făcea câte o excepţie. Eduard Ţigler trebuia să meargă într-o delegaţie la Piteşti, la Micromotoare, împreună cu un coleg, Zamfir. Celor care plecau în delegaţii cu maşina personală li se deconta benzina. „Nu mai ştiu ce treabă aveam, parcă să gradăm nişte şublere. Zamfir mi-a zis: „Dau pe acasă - stătea la Valea Mare - ca să-i duc ceva lui Naghi.” „Nu-i duce nimic, că nu primeşte.” „Am ceva să-i duc soţiei lui.” A luat de acasă patru păstrăvi frumoşi şi s-a oprit cu ei la fosta Casă a Pionierului, unde locuia Naghi. Eu am rămas în maşină, iar Zamfir a intrat în casă. Când a ieşit, a ieşit fără peşti. I-a primit. După aceea, Naghi îi tot bătea apropo-uri: „Ai mai prins, mă, peşte?” „Am mai prins, tovarăşul director.” Când s-a întors Naghi dintr-o delegaţie în Italia, i-a adus lui Zamfir o undiţă ca lumea, din fibră de carbon. Defila Zamfir cu ea pe la serviciu şi se mândrea: „Uite ce am primit de la Naghi!”, a încheiat acesta.  

 

The most visited gambling websites in The UK