Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Menu
TRAFIC

În anii ’40, şcolarilor li se arăta cum erau puse în mişcare strungurile prin forţa apei venite de la “Castel” în uzină

  • Written by Magda BĂNCESCU
  • Hits: 1638

b_400_250_16777215_10_images_2050aro.jpgO amintire care a rezistat deceniilor, păstrată de angajaţii de la începuturile fabricii, este legată de modul de funcţionare a utilajelor cu ajutorul apei   

Mihai Calangiu, Haralambie, prenumele din actul de identitate, a fugit de mină, unde erau condiţii grele - chiar şi înălţimea lui era o problemă, deoarece se lovea cu capul de bârnele plafonului şi nu avea cască de protecţie - ca să dea de mai greu la ARO, fiind repartizat la Tratamentul Termic Secundar, în căldură, fum şi toxicitate. Tânărul tehnician, proaspăt absolvent al Şcolii Medii Tehnice de Cărbune, fusese trimis la Moineşti, dar, cu înţelegerea oficialilor din minister, fiind singurul sprijin al mamei văduve, fără serviciu, a fost angajat la o mină lângă casă. N-a rezistat mai mult de un an în sectorul minier şi, în toamna lui ’55, s-a alăturat colectivului de la I.M.S. Câmpulung, pentru următorii 39 de ani. 25 dintre aceştia au fost „fierbinţi” la propriu, lucrând într-unul dintre cele mai grele domenii de pe platformă, care pe mulţi i-a băgat în spital sau în pământ de timpuriu. Destinul a decis o călătorie lungă pentru Mihai Calangiu, care luni sărbătoreşte al 80-lea an de viaţă.  

Specialistul elveţian l-a recomandat ca operator la o coordonată SIB, care realiza piese prin copiere 

În episodul precedent am punctat faptul că Mihai Calangiu a reuşit admiterea la Facultatea de Electrotehnică din Timişoara, căreia, din păcate pentru viitorul lui profesional, nu i-a făcut faţă. Nu făcuse Matematici speciale şi i-a fost greu să desluşească, la cei 24 de ani pe care îi avea când a devenit student, discipline străine pentru el. În schimb, tinerii de 18 ani, abia ieşiţi din şcoală, zbârnâiau la materiile care câmpulungeanului i-au dat de furcă. Cât a reuşit să se ţină de facultate, le-a învăţat şi el, dar, într-un final, s-a dat bătut când a văzut că greul se amplifică pe măsura avansării dintr-un an de studiu într-altul. A abandonat după doi ani şi, după cum mărturisea, nu vrea să-şi amintească perioada în care a ratat diploma de inginer.

Odată cu el, în 1960, a plecat la facultate şi sora lui, Petrica Mihăescu, angajată la Contabilitatea uzinei. Ea a mai încercat o dată, în 1954, la Farmacie, dar a fost să fie Geologie, facultate pe care a absolvit-o la Bucureşti. Sora lui Mihai Calangiu, stabilită în prezent la Piteşti, a avut, după absolvirea studiilor superioare, o carieră ca inginer pedolog.         

Fratele a revenit la Câmpulung, la I.M.M., tot la Atelierul de Bobinaj. Fire mai sensibilă, interlocutorul nostru a simţit răutăţile colegilor, care fentau sarcinile de serviciu. „Începuseră cu şmecheriile. Chiar şi la realizarea unui motor bobinat. Dacă mai scoteai o sârmă-două, îţi mergea mai uşor mâna.”, spunea acesta. De la Bobinaj a fost mutat la Metrologie, unde, până prin ’67, a răspuns de partea de măsurători electrice. „Ieşeam în pauza de masă şi mergeam să vedem cum se mai ridica o hală. Se săpa, se turna, se puneau pilonii şi acum mă uit cum s-au distrus.”, a continuat acesta. 

A fost mutat de la Metrologie din nou la Mecanicul Şef, unde a lucrat ca electrician. Aici trebuia să întreţină utilaje cu scheme electrice complicate. O acţiune care i-a rămas întipărită în minte a constat în instalarea unui utilaj automat: coordonata SIB (elveţiană), care realiza piese prin copiere. „Acolo, l-am cunoscut pe domnul inginer Radu Rosetti. Era un om nemaipomenit. M-a însărcinat să instalez un utilaj de lucru în coordonate. Totul era făcut electronic. Doi specialişti, un francez şi un elveţian, au venit pentru montarea lui. Eu, care eram apropiat domnului inginer Rosetti, l-am întrebat cum să mă adresez lor. El mi-a răspuns: „În Franţa nu se deosebeşte „domnul inginer” de restul. Acolo, tot omul este „domn”. Am colaborat cu ei şi au fost mulţumiţi de mine.”, a continuat relatarea lui Mihai Calangiu. 

Utilajul fusese achiziţionat, din câte îşi aminteşte acesta, de la o expoziţie organizată la Bucureşti. Până să se încheie evenimentul, maşinăria trebuia instalată, fiind prezenţi specialiştii fără de care asamblarea ei nu era posibilă. Odată finalizată operaţiunea de montare, la recomandarea coordonatorului echipei, specialistul elveţian, Mihai Calangiu a fost luat de la Mecanicul Şef şi repartizat ca operator la maşina proaspăt intrată în dotarea fabricii. Asta a făcut timp de doi ani. „Era bine la Sculărie.”, afirma electricianul, al cărui bine s-a încheiat printr-un ordin al directorului tehnic Mihai Pescaru de a părăsi sectorul respectiv.  

„Plină de ulei, piesa se băga în cuptor şi ieşea un fum de nu te mai vedeai. Te înecai”

Decizia urmărea transferul electricianului la Tratamentul Termic Secundar, unde au fost aduse trei cuptoare cu gaz metan pentru tratamente termice. Odată cu acestea, a venit şi o echipă de specialitate din Germania, pentru instalarea lor. Mihai Calangiu a sperat să-şi prelungească şederea la Sculărie cu ajutorul şefului de secţie, inginerul Ivănescu. „De ce m-aţi mutat, domnul inginer?” „Măi Calangiule, nu te-am mutat eu. Mi-au dat ordin să scot „dulapul” afară.” Ei ştiau ce probleme sunt acolo. Au fost aduse nişte cuptoare automate performante.”, a fost următoarea etapă a activităţii lui Mihai Calangiu, care, la început, a fost străin de mecanismul de funcţionare a noilor cuptoare. Repartizat în echipa de instalare a lor, a învăţat repede şi cât de mult a putut. Odată date în folosinţă, i s-a cerut să rămână la Tratamentul Termic. Şi a rămas în următorii 25 de ani, din 1969, până în 1994, când s-a pensionat. 

„Primii ani, cât au fost cuptoarele din Germania, a fost bine. Când au început să se strice... Ceauşescu a dat ordin să punem tuburi radiante făcute de noi. Erau mai mari şi „urlau” acolo, de nu te mai puteai înţelege unul cu altul.”, mai spunea Mihai Calangiu, care nu a făcut parte niciodată din echipele trimise în străinătate la specializare, nefiind căsătorit. După un timp, şi-a pus în cap să plece şi din acest domeniu, dar cine i-ar fi dat drumul, în condiţiile în care nu se înghesuia nimeni să lucreze într-un mediu cu gaze toxice? Nici el n-a fost ferit de probleme în decursul sfertului de veac lucrat la Tratament, fiindu-i afectat auzul din cauza zgomotului teribil. 

În tot acest timp, a deţinut poziţia de şef de echipă, fiind remunerat pentru funcţie şi îndatoririle suplimentare. În afară de sporul de toxicitate, primea şi spor de brigadă. Din cauza arderilor în cuptoarele electrice, hala se umplea de un fum atât de dens, încât muncitorii de-abia mai respirau. „Din cuptoarele aduse de nemţi, piesa se scotea, se introducea în ulei, iar, la final, ieşea curată, albă, cum trebuia să fie. La un moment dat, nu s-a mai lucrat aşa: plină de ulei, se băga în cuptor şi ieşea un fum de nu te mai vedeai. Te înecai.”, a descris el maniera de lucru.  

Mihai Calangiu avea şase-şapte oameni în subordine şi răspundea şi de mecanici. „Au fost luni la rând, în care trebuia să lucrăm şi duminica şi, dacă eram duminica schimbul III, luni trebuia să venim la schimbul II, deoarece nu erau oameni. Se mai îmbolnăvea unul, altul era în concediu, care dura mai mult pentru cei de la Tratament... erau destule probleme.” 

Împreună cu tot personalul unui schimb, a fost târât într-un proces pentru a plăti pagubele deteriorării unei şarje 

Cel mai neplăcut moment consumat la Tratamentul Termic Secundar l-a reprezentat procesul în care au fost târâţi mai mulţi angajaţi, printre care şi Mihai Calangiu, pentru o defecţiune mecanică, soldată cu deteriorarea unei şarje. „Când se strica ceva, nu trebuia deschisă uşa, ci inundat cu azot şi lăsat până scădea. Neamţul ne-a explicat că, în Polonia, un astfel de cuptor a sărit în tavan. Ne era şi teamă. Neamţul făcuse o protecţie foarte mare ca să n-ajungă apa în ulei. Uleiul se răcea prin nişte ţevi. Dacă apa ajungea în ulei, care era la o temperatură de peste 200 de grade, se putea produce o explozie. Revenind la incident, s-a dat ordin să plătească cine a stricat şarja. M-au băgat şi pe mine. Am încercat să ajung la director şi să-i spun ce s-a întâmplat, dar nu m-a primit. „Spui acolo ce s-a întâmplat.”, mi s-a transmis din partea lui Naghi. Acest lucru m-a ajutat. Pe când ne-am judecat la Piteşti, a apărut un articol într-un ziar, la o rubrică juridică, semnat de renumita Sanda Ghimpu (n.r. autoare a Tratatului de Dreptul Muncii), în care am citit că directorul era obligat să asculte fiecare parte în cazul unui accident de muncă. Am spus acest lucru în instanţă, că directorul n-a vrut să mă primească şi că nimeni de la fabrică nu m-a întrebat nimic.”, relata acesta. 

Procesul s-a încheiat în defavoarea angajaţilor, care au pierdut banii reţinuţi din salariu. Sumele le fuseseră imputate înainte de verdictul dat de magistraţi, care a stabilit vinovăţia salariaţilor care au lucrat la cuptoarele „Degussa”, în schimbul respectiv, de la maistrul principal, până la ultimul angajat. Lui Mihai Calangiu i se oprise cea mai mare sumă, peste 2.000 de lei. El susţine că, în acea noapte când s-a întâmplat deficienţa, nici măcar nu era la serviciu. „Noaptea, când se defecta ceva, mă mai chemau de acasă (n.r. locuind în apropiere, la Podul Braşovului). Venea maşina după mine şi mă lua.”, preciza acesta. Culmea ironiei este că înfăţişările la proces l-au apropiat de juristul fabricii, care apăra partea „adversă”. Despre juristul de la I.M.M., acesta spunea că a făcut puşcărie, fiind închis pentru convingerile politice liberale.    

Când s-a anunţat un control sever al Miliţiei, s-a aruncat tot wolframul strâns de la becuri   

A fost pensionat „forţat” la vârsta de 58 de ani, fiind încadrat la gradul al II-lea de muncă. Ar fi vrut să mai rămână, dar, până la urmă, tot răul a fost spre bine. A fost rechemat la serviciu, dar a refuzat, deoarece mama sa era bolnavă şi avea nevoie de fiu ca să aibă grijă de ea. I-au trebuit câţiva ani, în care făcea periodic plimbări, drumeţii pe munte, ca să se refacă după cei 25 de ani în care a inhalat gaze toxice. „Să stai în fumul acela pe care îl tăiai cu cuţitul, atât de dens era! Miros, zgomot! Cei care obişnuiau să moţăie, noaptea, în spatele cuptoarelor, în fum, n-au avut viaţă uşoară. Am avut un coleg care făcuse şcoala odată cu mine. Ion Staicu. Lucra la CIF-uri - Călire înaltă frecvenţă. Odată, l-au chemat de acasă... şi-a prins mâna în ceva şi a murit electrocutat. Asta a fost la Forjă. Dar Forja ne-a trimis nouă, în Tratamentul Secundar, Călirea de înaltă frecvenţă şi de medie frecvenţă. Au fost probleme şi la acestea, dar ne-am descurcat. Cât jaf s-a făcut în uzina asta! Dăduse ordin Ceauşescu să se controleze dulapurile. Noi păstram bucăţelele de argint... mai sudam câte una când se strica un contactor. Nu aveam tot timpul ce ne trebuia. Odată, ni s-a spus că vine Miliţia care era în uzină şi ne controlează de acest argint. De la becul cu incandescenţă strânsesem într-o cutie tot wolframul. Când am văzut o lampă GU23A... cred că avea două kilograme de wolfram în ea. Din astfel de becuri eu strânsesem câteva grame de wolfram. Tot s-a aruncat, căci ţi-era frică la un control. Nu erai sigur de nimic. Te luau şi te judecau. Am mai avut diferende, chiar şi cu directorii de la noi. Acolo, sus, pe cuptoare când ne urcam şi ele lucrau, era o temperatură atât de ridicată, încât unui coleg i s-au topit ochelarii, când i-au căzut de pe nas. Jucam tontoroiul ca să rezistăm căldurii. Încălţămintea era din lemn, dar căldura era insuportabilă. Neamţul a gândit bine tuburile radiante, dar, după ce au adus, în locul lor, atunci când s-au stricat, unele mari, româneşti... n-a mai fost la fel.”, puncta Mihai Calangiu câteva dintre neajunsurile locului de muncă. Niciodată secţia n-a fost mai modernă decât au lăsat-o în urma lor nemţii. Numai că trebuia păstrat ce au făcut aceştia la „Degussa”. 

Inginerul Pantazi i-a dat o carte cu dedicaţie

La Mecanicul Şef a avut un maistru bun, Virgil Vicol, care a ascuns faptul că absolvise Facultatea de Subingineri. Subalternul l-a urmărit, la Bobinaj, cum a executat un motor bobinat. Era o operă de artă. Vicol făcea parte din lotul venit de la I.A.R. „Mi-au rămas amintiri frumoase despre el, pentru că s-a purtat frumos. La fel, inginerul Gheorghe Zotta. L-am prins şi pe inginerul Pantazi. Venea iarna îmbrăcat foarte subţire şi ne povestea cum a trecut Dunărea. Pentru mine, Pantazi a fost un om deosebit. Trupul neînsufleţit a fost depus la Biserica Domnească. Atunci, am stat de vorbă cu fiul lui.”, a început Mihai Calangiu relatarea tragediei consumate înainte de 1960, devenită o legendă - reală, din păcate - care a supravieţuit deceniilor. 

La subsolul Uzinajului, unde s-ar fi petrecut nenorocirea, era generatorul de producere a energiei electrice. „Apa era adusă de la câţiva kilometri şi intra în „Castel”, cum îi spuneam noi. Din „Castel” intra în uzină şi ajungea unde erau motoarele şi producea curentul electric. Când eram copil, în clasa I sau a II-a, ne-au dus şi pe noi acolo. Îmi amintesc că era transmis prin curele la fiecare strung, n-avea strungul motorul lui. Pantazi era inginer mecano-energetic, şef de secţie. Oamenii l-au avertizat, dar el tot a coborât nişte trepte, a alunecat şi a scăpat într-un bazin de apă cu cianură. Pe când făceam măsurători de temperatură la Forjă şi Tratament - măsuram temperatura prin termocupluri şi trimiteam semnalul la nişte aparate - când intram în „oalele” acelea ale lor, care atunci erau cu cianură, căci aşa se făcea călirea, nu mai puteam de nas. Pe moment, nici nu ne prea dădeam seama de treburile acestea. Pantazi îmi era apropiat. Mi-a făcut cadou o carte de bobinaj, cu dedicaţie. M-a înşelat unul şi mi-a luat-o. Îmi aducea aminte de el.”

Încheiem cu o amintire legată de inginerul Gheorghe Zotta, căruia Mihai Calangiu i-a solicitat o aprobare pentru facultate. „Măi Calangiule, nu vreau să mă amestec în treburi politice.” Trebuia să iau aprobări de la sindicat, de la partid.”, a conchis tânărul care a avut noroc şi cu sora lui, o fată frumoasă, care făcea parte din personalul de la birouri. Datorită ei, dar şi din cauza colectivului redus la câteva sute de oameni în acele vremuri, figura acestuia fusese reţinută de cei din conducere. 

The most visited gambling websites in The UK