Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Logo

ARO a onorat contractele Uzinei Steagul Roşu cu armata şi întreprinderile dotate cu camioane

b_400_250_16777215_10_images_2048aro.jpgCăpos ca un catâr, maistrul Tătărescu n-a vrut să se mute de la Motorul vechi la secţia cea nouă, SR, când şefii săi au realizat că experimentul cu „oamenii noi” este un eşec. Îl rodea faptul că i s-a refuzat cererea de a urma stagiul de specializare la „Steagul Roşu” Braşov, în perioada pregătitoare preluării fabricaţiei motoarelor de către Câmpulung. Cum maiştrii nerodaţi în „potlogăriile” colegilor cu vechime, care suplineau ori corectau prin improvizaţii lipsurile şi disfuncţionalită-ţile, superiorii au apelat la liderii de echipe „nespecializaţi”. Cum erau Dumitru Stancu şi Paul Tătărescu. Primul a acceptat bucuros însărcinarea, în timp ce al doilea n-a vrut să audă. Dar, dacă-i ordin, cu plăcere, mai cu seamă când comanda a venit de la partid, cu care, pe vremuri, nu te ţineai de glume.

A executat atât de multe blocuri-motor, încât a umplut toate magaziile, fiind nevoit să încetinească producţia trimiţând oamenii acasă  

Înainte de a se transfera la Secţia Motor SR, s-a întâmplat, într-o perioadă, să nu mai meargă treaba la blocurile-motor. Prin urmare, maistrul Tătărescu a fost mutat de la linia de vilbrochene („vibrochene”, în limbajul popular) la sectorul cu probleme. Unde era mai greu, acolo se ducea, fiind atras de muncile dificile, mărturisea acesta. Arbori cotiţi şi axe cu came a realizat într-o cantitate atât de mare, încât a umplut toate magaziile. Cum stocurile de astfel de dispozitive erau mai mult decât îndestulătoare, maistrul s-a întors la blocul-motor, unde lucrase ca muncitor. „Mă duc la blocuri, dar nu eu, Tătărescu, fac producţia. Aşa m-a învăţat pe mine Militon Garcea, şeful meu de secţie, să nu spun niciodată că nu pot şi că nu se poate. Se poate, dar îmi trebuiau mai multe.”, a precizat acesta. A analizat situaţia, după care a mers la directorul tehnic, ca să fie ajutat. Acesta a fost de acord să-l sprijine ca să scoată linia de blocuri-motor din impas. 

„M-am dus pe linie. Ne trebuiau vreo două maşini de găurit radiale. „Aici este punctul cheie, este pe trei ture, n-avem cu ce mări producţia.”, le-am zis şi ne-au adus două maşini chinezeşti. „Îmi trebuie încă 14 muncitori şi doi reglori la ei.”, le-am mai cerut. „Muncitori n-avem.”, mi s-a răspuns. La blocuri-motor, de când am pomenit, numai oameni cu armata făcută au lucrat, căci era piesă de valoare, grea, de răspundere. Îl pui să facă bloc-motor pe un elev de la profesională? Nu merge, căci a greşit şi plăteşti blocul. Munceşte trei luni ca să plătească un bloc-motor. „Ştiu că n-avem oameni cu armata făcută, dar îi luăm din profesională şi îmi daţi doi reglori la ei.” Erau ei muncitori calificaţi, dar pentru blocuri erau ucenici. Mi-au dat.”, a continuat povestirea maistrului Tătărescu. După câteva săptămâni, a fost chemat de directorul tehnic, care l-a dojenit că n-a sesizat nicio creştere a producţiei, deşi i s-au satisfăcut toate pretenţiile. „Tovarăşul director tehnic, aceşti oameni pe care mi i-aţi dat, momentan, mă încurcă. Opresc linia, căci ei nu pot să producă la nivelul unui om experimentat. Le trebuie cel puţin o lună să-şi dezvolte îndemânarea, ca să poată să intre în circuitul liniei. Dar o să vă fac blocuri de n-o să aveţi unde le pune. „Hai s-o vedem şi pe asta!” Şi aşa a fost. Am făcut blocuri de nu aveam unde le depozita. Am umplut magaziile de la Metana, de la Export, la Montaj, şi n-aveam unde le mai pune, căci blocul-motor era piesă voluminoasă.”, a redat acesta dialogul cu directorul tehnic Mihai Pescaru. 

Confruntat cu lipsa spaţiului de depozitare, maistrul a apelat din nou la el. „Vă rog să-mi daţi o magazie, că nu am unde le pune.”, i-am zis. Directorul tehnic m-a luat peste picior... ca directorul. Avea două cămăruţe: un birou al lui şi un birou al secretarei. „N-am decât două încăperi. Faci câteva stive la mine şi câteva în partea cealaltă.” Atunci, am râs, după care l-am întrebat serios: „Ce fac?” „Te duci în secţie şi-ţi creezi spaţii disponibile, pentru depozitarea blocurilor.”, a fost soluţia servită de directorul Pescaru. „Să scot utilajele afară, tovarăşul director? Tot spaţiul este ocupat de linia de cilindri motor, de blocuri, de vibrochene. Pun utilajele unele peste altele, ca să-mi creez spaţiu?” „Nu ştiu. Eşti maistru, descurcă-te!” Şi s-a descurcat, „sabotându-şi” producţia de blocuri-motor. Le-a permis oamenilor să lipsească de la serviciu, în favoarea treburilor în gospodărie. „Duceţi-vă, mă, la coasă, că nu ne mai trebuie blocuri!”, astfel a împuţinat colectivul, ca să scadă producţia. 

Organizarea de la linia de blocuri-motor a realizat-o singur, fără maistrul Bratu, de la sectorul respectiv, care fusese şi maistrul său. Când acesta a revenit din concediu, a vociferat că a fost lăsat Tătărescu să-şi bage nasul în munca lui, pe care o coordona de 20 de ani.      

“Securistul de Naghi” l-a promovat ca maistru principal la Secţia SR, cu misiunea de a prelua linia de biele şi toată fabricaţia Secţiei de Motoare SR 

În acest timp, s-a pus în funcţiune SR-ul, care nu producea mai nimic, şi din cauza utilajelor proaste primite de la Braşov, şi din cauza nepriceperii „maiştrilor noi”. Ca să deblocheze o activitate care a debutat prost, s-a apelat la angajaţii obişnuiţi cu greul. Aşa s-a trezit interlocutorul nostru cu secretarul de partid, care era şi ajutor de şef de secţie: „E sarcină de partid. Mergi la SR şi preiei linia de biele!” „Eu? Niciodată!” „Aici stai degeaba.” „Stau degeaba? Am făcut arbori, de nu mai aveţi ce face cu ei, am făcut blocuri. Mai stau şi eu degeaba. Dar la SR nu mă duc, căci nu m-am specializat.” „Mâine să nu mai vii aici! Te duci la SR!”, a dus muncă de lămurire cu maistrul a cărui încăpăţânare era trecută cu vederea, datorită calităţilor sale profesionale. „De ce nu-l trimiteţi pe Bratu? De ce nu-l trimiteţi pe cutare?, căci erau mulţi maiştri în secţie. Dacă nu mai este nevoie de mine, am plecat.” Şi chiar a plecat în acea zi. A dat o tură de bulevard, unde s-a întâlnit cu unii de la schimbul I, cu care a intrat la un local, la o bere. „Am „omorât” timpul până la opt seara, când m-am întors în secţie, fiindcă aveam convenţie spre casă.” 

După eşecul secretarului de partid pe secţie de a-l forţa să plece la SR, a intrat în scenă secretarul de partid pe uzină, Gigel Stoica. „Eu cu Gigel Stoica am lucrat pe linie. „Nea Gigele, vă respect ca pe un frate de-al meu, dar uitaţi ce mi s-a întâmplat.” „Paule, trebuie să te duci, căci este sarcină de partid.” „Sarcină de partid este când trebuie să faci un articol la gazeta de perete. Asta este sarcină de producţie.” „Eu ţi-aş zice să te duci.” Dar nu m-a obligat, săracul.”, ne-a povestit acesta. După secretarul de partid, a intrat în acţiune directorul general, auzind de îndărătnicia maistrului de a se conforma ordinelor. L-a însărcinat pe directorul administrativ să-l aducă la Comitetul de Partid al uzinei. „Tov Tătulescu (în loc de Tătărescu), vă cheamă tovarăşul director Nanghi (nici numele lui Naghi nu-l nimerea).”, fără a-i deconspira motivul convocării. În sală erau prezenţi directorul Naghi, secretarul de partid, şeful Secţiei Motor, secretarul de partid de la Motor. „Lui Naghi îi plăcea foarte mult să te prezinţi milităreşte. „Să trăiţi, tovarăşul director! Mă numesc Tătărescu Paul, de la linia bloc-motor, fost la vibrochene (unde mă pusese el). La ordinul dumneavoastră!” Când m-a auzit, pe ceilalţi parcă nici nu i-a mai băgat în seamă. I-am povestit şi lui ce le-am spus tuturor. Iar la final i-am zis: „Dacă nu mai aveţi nevoie de mine, vă rog să-mi spuneţi! Caut în altă parte, oriunde în ţara asta. La SR nu mă duc!” Naghi era informat că Tătărescu rezolvase, de câte ori i se ceruse, un sector „împotmolit” şi că niciodată nu s-a ferit de greu. Ca să nu-l piardă, s-a luat de superiorii lui: „Voi, când l-aţi trimis dintr-o parte într-alta, i-aţi pus şi lui ceva la salariu?” Au zgâit ochii unul la altul secretarul de partid şi şeful de secţie. Naghi a înţeles că nu mi-au dat nimic. „De ce nu i-aţi dat, bă? Boului care trage dă-i fân să mănânce! Nu numai să-l juguiţi!” C-o fi, c-o păţi, că trebuia să treacă un termen până-ţi dădeau o treaptă, deşi se putea da la excepţional. „Stoica, pune mâna pe telefon şi cheam-o pe doamna Bolboacă.”, i-a aliniat Victor Naghi pe toţi. 

Şi-a făcut apariţia şefa Personalului, care, de loc, era din Dragoslavele, la fel ca Paul Tătărescu. „Bolboacă a fost cumnat cu Sică Bivol. Şefa Serviciului Cadre Personal era o femeie delicată, drăguţică. Naghi i-a cerut să scrie: „Tovarăşul Tătărescu este numit, de mâine, maistru principal la Secţia SR, cu misiunea de a prelua linia de biele şi toată fabricaţia Secţiei de Motoare SR.” Sarcină grea. Nu prea mi-a convenit, dar în faţa lui Naghi nu puteai să cârteşti, că te făcea pe ca dracul. Doar dacă plecai şi, atunci, plecai cu coada între picioare, beştelit şi-ţi făcea el ce-ţi făcea, ca să nu poţi să pleci cum trebuie.” Promovarea în funcţia de maistru principal implica remunerarea la gradaţia tehnician I, altă grupă de salarizare. „Naghi mi-a dat nişte bani.”, a recunoscut acesta meritul directorului de a-i aprecia pe oamenii buni, recompensându-i financiar. 

“Am fabricat în paralel 100 de motoare SR 8 în V şi 100 din celelalte, „jumătate” de motor, pentru maşina noastră”

Aşa a ajuns la SR. La secţia cea nouă a găsit oponenţi cu care n-a putut să colaboreze. Din acest motiv, l-a asigurat pe şeful de secţie că va face treabă mai bună fără ei. Pe Paul Tătărescu l-au urmat reglorii lui de la blocuri şi vibrochene, cei mai buni muncitori care se pricepeau la reglaje de maşini, cu rol de ajutor de maistru. „Am avut nişte băieţi nemaipomeniţi şi cu ei am făcut treabă. Minunea de pe lume: în prima lună, am făcut 26.000 de biele! Nu s-au mai făcut atâtea nici până atunci, dar nici după aceea. Au rămas toţi înmărmuriţi. Nea Mişu Stancu, trimis înaintea mea la biele, n-a rezistat. Când a venit în control directorul Pescaru, l-a întrebat unde sunt oamenii şi de ce nu se lucrează.” Un utilaj defect era de vină pentru repausul din secţie. „Ce are?” „Tovarăşul director, eu nu sunt nici electrician, nici mecanic.” „Şi-atunci, ce mai cauţi aici?” Imediat l-a „măturat”.”, a continuat cel care i-a luat locul. A fost reprimit ca maistru pe linie de către noul şef, Paul Tătărescu. 

După biele, a fost nevoit să se ocupe şi de celelalte, luând în primire linia de cămăşi cilindri, linia de chiulase, linia de vilbrochene SR, blocuri SR, toate reperele de la Braşov, în vederea fabricării de motoare. „Şi am fabricat în paralel 100 de motoare Bucegi, aşa le ziceam noi, SR 8 în V, şi 100 din celelalte, „jumătatea” de motor, pentru maşina noastră. În paralel, pe aceeaşi linie, până s-au terminat contractele pe care „Steagul Roşu” le avea încheiate cu armata, pentru autoamfibii, şi întreprinderi din ţară, în baza cărora era obligată să le dea motoare pentru camioane, plus piese de schimb.”

„După revoluţie s-a desfiinţat funcţia de maistru principal şi am devenit maistru.”, a fost începutul sfârşitului pentru Paul Tătărescu, intrat pe invers conducerii dinainte de ’89, din cauză că vorbea fără reţineri. Când s-au înăsprit condiţiile de trai pentru muncitori, încât nici pâine nu mai găseau la chioşcuri, a vrut să încheie povestea cu funcţia de preşedinte de sindicat pe secţie, în care fusese ales ca urmare a rezultatelor bune. „Nu pot să-mi văd de munca mea de maistru principal, că trebuie să mă duc la şedinţe cu sindicatul. Nu-mi convenea: eu la şedinţele COM, eu la şedinţele cu gărzile patriotice, fiind comandantul gărzilor pe secţie. Erau funcţii neremunerate, în care erai alergat fără bani. Le-am spus să mă schimbe de la sindicat. M-a chemat secretarul de partid Nicolae Poteraşu - l-am avut maistru pe când eram muncitor - şi mi-a cerut să propun pe altul mai bun. „Da, sunt doi, Badea şi Pătru, care au fost trimişi la specializare la Craiova, la cursuri politice. Pe mine nu m-aţi trimis nicăieri. M-aş fi plimbat şi eu câteva luni.” Cum Pătru a acceptat, a scăpat de funcţia de şef de sindicat pe secţie. „Am scăpat şi de COM, de care mi se urâse. Trebuia să iau măsuri cu colegii mei maiştri, pe care îi găseam în neregulă. Când i-am mai ocrotit - am găsit pe la Rucăr maiştri beţi, pe care nu i-am destituit - m-au pârât alţii şi m-a luat Naghi în primire: „Ai început să nu-ţi mai faci datoria!” Nu suporta să-l minţi şi, atunci, am recunoscut că erau consăteni de-ai mei, cu care dădeam tot timpul ochii.” L-a mai „periat” pe Naghi cu poveţele învăţate de la el, potrivit cărora cea mai bună metodă în astfel de cazuri este munca de lămurire, şi aşa a scăpat de gura lui.

„La bancul de probe se fura în stil barbar. Motorină, benzină, uleiuri”

Când a simţit că nu mai rezistă la linia de cămăşi cilindri, care era foarte grea, a cerut să fie trecut la montaj. Cel care era maistru la montaj n-a putut fi „mişcat”, din pricina „proptelelor”, aşa că i s-a găsit loc la bancul de probe şi încercări. Tocmai lui, care era maistru aşchietor. Dar s-a descurcat, susţine el. „Am învăţat meserie cu motocicleta. Am avut motocicletă şi eu îi făceam toate reparaţiile, care m-ar fi costat nişte bani. De aceea am reuşit şi la Şcoala de Maiştri, fiind pus în situaţia de proiectant, tehnolog şi executant.”, a afirmat Paul Tătărescu. N-a ajuns la montaj, unde era „boierie”, dar a nimerit la o „boierie şi mai mare”. „La bancul de probe se fura în stil barbar. Motorină, benzină, uleiuri. Muncitorii n-au vrut să mă primească. Le spusese maistrul lor: „Aveţi grijă, că el este omul Securităţii.” Şeful de secţie i-a adunat pe toţi şi i-a informat corect: „Tătărescu răspunde de securitatea secţiei.” Era perioada cu voturile de la femeile de serviciu, care l-au dat jos şi pe directorul Ivan, un băiat bun şi pregătit.”

Pe unul dintre cei care strigau împotriva venirii sale la bancul de rodaj îl prinsese pe când voia să scoată din fabrică un motor. Paul Tătărescu era de serviciu când insul a fost oprit la poartă cu un motor, nu o piesă, pe electrocar. În momentul în care a intrat, responsabilul de fabrică din partea COM i-a găsit pe portari alertaţi. „Du-te, mă, cu motorul înapoi în banc!”, l-a luat la rost maistrul, a cărui reclamaţie putea să-l bage în tribunal. Ca drept răsplată că l-a scăpat de puşcărie, hoţomanul avea gura cea mai mare când a auzit că Tătărescu vine ca maistru la bancul de rodaj. Dar când a văzut că acesta închide ochii la uşurinţa cu care se evaporau canistre de combustibil, ce-l mai invitau cu toţii la restaurant! Pentru rodajul unui motor era o anumită cotă de benzină. Ca să le rămână carburantul, nu făceau rodajul complet. Din acest sector a ieşit la pensie cu exact 20 de ani în urmă, după 40 de ani de muncă.

Evenimentul Muscelean