Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Menu
TRAFIC

Pentru reuşita la aplicaţia cu trupele ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia, Echipajul tancului avându-l ca ochitor pe frezorul de la IMS, felicitat de Gheorghiu Dej şi ministrul Leontin Sălăjan

  • Written by Magda BĂNCESCU
  • Hits: 1610

b_400_250_16777215_10_images_2046aro.jpgProgramul şcolii de aviaţie de la Târgu Jiu, la care s-a înscris proaspăt angajatul la I.M.S. Câmpulung, Paul Tătărescu, prin A.V.S.A.P., consta în două zile de teorie, urmate de o zi de practică. Tânărul avea reflexe atât de bune, încât, după fiecare zi de pilotaj, era scos în faţa colegilor şi dat ca exemplu pentru cele mai reuşite zboruri. „Şeful pilotajului făcuse războiul. Ne-a pus într-un avion IAR, fără carlingă, în dublă comandă. El în spate, noi în faţă. Scopul era să urmărească dacă nu-ţi pierzi orientarea la înălţime. Ne-au înălţat, ne-au tras cu automosorul la aproximativ 800 de metri şi am început să planăm. Şeful de pilotaj m-a întrebat: „Ia, zi-i, mă Guţă (n.r. de la Gheorghe (Guţă) Tătărescu, prim ministru al României între 1934-1937 şi 1939-1940, originar din Gorj), unde este oraşul!” I-am arătat cu mâna. Fără carlingă, eram ca în ghearele unei păsări. Dar ştiam, din copilărie, că nu trebuie să te uiţi în jos.”, astfel a decurs examenul de admitere susţinut de Paul Tătărescu. Şeful cursului i-a cerut să indice punctele cardinale şi, pe durata testului, s-a convins că tânărul nu se pierde. Ca să-i încerce şi rezistenţa stomacului, l-a supus unei acrobaţii. „A pus planorul pe glisant şi se ducea spre pământ pe-o aripă. Ţi se făcea un gol în burtă. Când l-a redresat, am zis în gând: „Inima mea! Doamne, ajută!”, dar l-a întors pe partea cealaltă. Numai în viraje şi picaje... la final, a concluzionat: „Mă, eşti bun.” M-a admis.” După testare, Paul Tătărescu a îmbrăcat uniforma de doc cu vulturi de mătase.

După ce s-a defectat automatul, s-a oprit tancul, din cauza unui  cablu telefonic înfăşurat pe şenilă     

Cu amărăciune, ne-a povestit că a fost împiedicat să continue şcoala, deoarece, după câteva luni, a trebuit să plece militar. „La Comisariat, n-am pomenit de şcoala de aviaţie. În armată, la aviaţie, erai pus ca paznic, în niciun caz nu zburai. Şi-apoi armata la aviaţie era trei ani. M-am dus cu teamă, gândindu-mă că mă încorporează şi mă pun la muncă, având originea socială „bolnavă”.” Mama se trăgea dintr-o familie considerată printre cele mai bogate în Stoeneşti. Neamul lui Vasilescu deţinea fabrică de cherestea, unde se prelucra lemnul provenit din pădurile câtorva munţi aflaţi în proprietatea familiei. „Vasileştii” l-au susţinut pe colonelul Ion Arsenescu. „Ei fiind arestaţi, mă mai puteam duce la aviaţie? Doi dintre fraţii mei mai mari au fost daţi la mină, pe perioada armatei. Iar mie mi-era frică să nu păţesc acelaşi lucru. Eram sătul de muncă - şi calificată - ce să mă ducă la lopată?! M-au dat la tancuri. Iar de la tancuri m-au dat la cercetare. Am făcut şcoală regimentală grea, la Barasabi. Regimentul era lângă Poarta Albă.”, a continuat acesta. 

I-a plăcut armata, mărturisea Paul Tătărescu. A fost grea, dar foarte frumoasă. „Trăgeam cu tunul de pe tanc... când pleca obuzul din turela tancului, era iad! Echipajul era format din ochitor, încărcător şi comandantul de tanc. După ce am terminat regimentala, ei au considerat ca cei mai buni să fie daţi la cercetare. Armata a II-a avea o divizie de cercetare. Am făcut armata în Dobrogea, la 5 kilometri de Constanţa. Acolo era punctul nostru vulnerabil, întrucât Turcia era parte NATO, iar noi ţineam de Tratatul de la Varşovia. Acolo era concentrată armată... regimente peste regimente, de aviaţie, de artilerie, noi eram regiment de blindate... Separat era divizia de cercetare. Făceam trageri, ceea ce mi-a plăcut mie cel mai mult, şi clasice, ca tanchişti, şi ca cercetaşi.”, a adăugat Paul Tătărescu. 

În timpul unei aplicaţii a avut ocazia să-i vadă pe secretarul general al PCR, Gheorghe Gheorghiu Dej, şi pe Leontin Sălăjan, şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, între 1950-1954, devenit ministru al Forţelor Armate, între 1955-1966, decedat la un an după Gheorghiu Dej. „A fost o aplicaţie de amploare derulată în colaborare cu trupele ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia. Eram cu tancul şi, când ne opream la o fântână ca să bem apă, bietele femei ziceau: „E război! De trei zile, trec pe aici tot felul de trupe!” S-a dat ordin să luăm tancurile de luptă în aplicaţie, iar echipajele au fost reformate. Comandantul de pluton a devenit comandant de tanc. Eu, din comandant de tanc, am devenit ochitor. Am plecat pe alarmă, pe întuneric. Am „mărşăluit” prin toată Dobrogea două zile şi două nopţi. Apoi a trebuit să intrăm în câmpul de luptă. În locul meu, pe cupolă era comandantul de pluton, devenit comandant de tanc, un locotenent ardelean pe nume Madar. „Dreapta, câmpul de luptă, desfăşuraţi!” În stânga, pe o platformă de camion erau Gheorghiu Dej şi Leontin Sălăjan. „Prima grupă de puşcaşi!” Eu, fiind ochitor, trebuia să îndrept tunul spre arbitrul care era într-o traşee. Dacă el vedea că ai îndreptat ţeava tunului într-acolo, însemna că l-ai reperat şi ai executat focul. El te nota. „Dreapta, armă automată!” Bazooka. Era o armă a NATO, n-aveam noi aşa ceva. „Stânga, tun antitanc!” ori „Tanc inamic!”  

Echipajul din care făcea parte musceleanul a răspuns cu bine provocărilor din „câmpul de luptă”, până în momentul în care s-a blocat turela. „Nu mai puteam opri automatul. Se învârtea turela ca toţi dracii! Şi ei (n.r. oficialităţile) erau mai jos! Bietul Madar vorbea stâlcit, fiind ungur: „Capral (nu putea să pronunţe „caporal”) Tatarescu, opreşte!” „Raportez: nu se mai decuplează!” Se dă el jos şi-i dă un călcâi de cizmă automatului, care, în acest fel, s-a decuplat. Dar nu mai funcţiona. Şi dă-i, nene, la manivelă... greu să îndrepţi ţeava tunului la deal, la vale se îndrepta singură. „Mecanic conductor, măreşte viteza!” Ce să mărească?! Nu mai mergea nicio viteză! S-a oprit tancul!”

Au coborât din tanc şi s-au băgat dedesubt ca să vadă ce s-a întâmplat. „Cablul telefonic s-a înfăşurat pe şenilă şi s-a blocat roata motrică. De aceea nu mai mergea tancul. Arbitrul din tranşee, săracul, dacă i-a fugit telefonul de sub nas, alerga după noi. Din acest motiv, ordonase locotenentul: „Măreşte viteza! „Vânător” de tancuri!” Dar el alerga după telefon. Am desfăcut cablul şi am continuat aplicaţia. Ne-a felicitat Leontin Sălăjan, ministrul de război! „Tancul cutare, cu echipajul cutare, a supravegheat câmpul de luptă şi din faţă, şi din spate!” Dar nouă ni s-a rotit turela, din cauză că s-a defectat. Când am ajuns la regiment, s-a făcut bilanţul aplicaţiei. Locotenentul ne avertizase: „Băieţi, să nu spuneţi ceva despre cablu, că ne pun să-l plătim. E 6.000 de lei cablul! Noi avem 12.000 de lei solda.” Prost e ăsta!, mă gândeam. În timpul anchetei se găseau crâmpeiele de cablu agăţate de tanc şi ne prindeau imediat. Comandantul diviziei de cercetare, un maior, a întrebat la bilanţ cine a distrus cablul. La şcoală, am citit în instrucţiuni că, dacă observi pe câmpul de luptă linii de comunicaţie, trebuie să opreşti tancul şi să virezi în stânga şi-n dreapta, ca să le distrugi. Atunci, am zis că le-am distrus intenţionat, dacă era o aplicaţie de război. Mi-am susţinut afirmaţia cu date din regulament. Când ni s-a dat rezultatul, echipajul nostru a primit două zile învoire în Constanţa.”, este o secvenţă memorabilă din timpul armatei.  

La întoarcere din armată, i s-a încredinţat un utilaj sofisticat, pe care făcea blocuri motor

Reîntors la uzină, Paul Tătărescu a ochit o maşină ambalată într-o cutie de lemn, amplasată lângă uşa secţiei de motoare. S-a tot învârtit pe lângă ea ca să înţeleagă la ce este bună. Nu era nici freză, nici strung, nici maşină de rectificat. Când a revenit din armată, a cerut să fie trecut la Sculărie. În producţia de serie, omul executa aceleaşi piese şi azi, şi mâine, până se plictisea, spre deosebire de Sculărie, unde „oferta” era diversificată. Nefiind locuri libere la Sculărie, s-a întors tot la Motor. Într-un final, s-a lămurit ce era cu maşina care îi atrăsese atenţia, întrucât a ajuns să lucreze cu ea. „Eram însetat după muncă, fiindcă îmi trebuiau bani. Îmi plăcea să fiu dichisit, în costume de gabardină, care erau scumpe.”, îşi motiva acesta dorinţa de a câştiga mai bine. 

La început, a fost repartizat pe un utilaj banal şi, în două zile, n-a mai avut ce să lucreze. S-a dus glonţ la maistru şi i-a cerut să-i dea de muncă. Acesta i-a completat lista de sarcini, însă tânărul a continuat să se vaite că vrea o maşină cu ajutorul căreia să producă din plin. Maistrul i-a cerut controlorului să verifice cu atenţie rezultatul muncii lui Paul Tătărescu, fiind convins că dă peste cap lucrul. „N-a lucrat niciunul ca băiatul acesta!”, l-a asigurat controlorul de calitatea pieselor lui. „Când îmi dădea de lucru maistrul, îmi zicea că, dacă nu mă descurc, să mă duc la Ionel Savu, şef de brigadă. M-a umflat râsul: să mă duc la Ionel Savu, când el a fost elevul meu!” Superiorii s-au hotărât să-l transfere la blocul motor, o piesă a cărei execuţie implica multă răspundere, dar care atrăgea o categorie mare şi un venit mai bun. Nemulţumit de maniera de lucru, care însemna mai multă alergătură între maşinile cu ajutorul cărora se realiza blocul motor, a ajuns la un Bohrwerk, un utilaj complex, de frezat, strunjit, găurit şi alezat. Nu mai lucrase pe aşa ceva, dar maistrul l-a asigurat că, după câteva zile pe lângă muncitorul Cataramă, prinde „mişcarea”. „Comenzi multe... cap vertical, masă rotativă, masă longitudinală, masă transversală, sanie zburătoare, ax înainte şi înapoi, dar le-am învăţat.”, spunea angajatul, care a experimentat lucrul pe acest utilaj timp de o lună.

Între timp, fusese montată maşina care îi atrăsese atenţia. Tot Bohrwerk, dar făcută de cehoslovaci, nu de ruşi, ca precedenta. O maşină sofisticată, cu comenzi electronice, a cărei punere în funcţiune a durat destul de mult. Maistrul şef, un om autoritar, mâna dreaptă a directorului tehnic, a hotărât să-i încredinţeze noua achiziţie a secţiei. Ca să înveţe să lucreze pe ea, venea la schimbul II şi-i testa comenzile. După o săptămână, s-a lămurit ce poate să facă. Încântat, maistrul şef l-a chemat pe însuşi directorul tehnic Constantin Munteanu, ca să se convingă că un tânăr întors din armată a făcut utilajul cel nou să-l „asculte”. Cum remuneraţia era durerea cea mare a lui Paul Tătărescu, directorul Munteanu i-a cerut maistrului şef Ispas să-i dea de trei ori salariul din regie. 

La absolvirea Şcolii de Maiştri, Naghi l-a urcat pe o masă şi l-a prezentat pe „noul maistru de la vibrochene”  

Evoluţia profesională a continuat cu Şcoala de Maiştri. Nu se gândea că va fi admis, deoarece erau mulţi care absolviseră liceul. Paul Tătărescu s-a pregătit şi el pentru admiterea la liceu, însă, prins cu serviciul, nu s-a mai înscris. Jumătate dintre candidaţi trecuseră hopul examenului de maturitate. Printre aceştia, câţiva dintre foştii săi elevi, care urmaseră cursurile serale. Prima probă a fost la Matematică, pentru care „aranjase” cu un fost elev de-al său, fotbalist, absolvent de liceu, să stea cu el în bancă, pentru „inspiraţie”. „Fiind concurs, nu era nimeni interesat să te ajute. Când s-au deschis uşile, toţi s-au năpustit grămadă în clasă, ca să ocupe locurile. Mă uit după fotbalist... era cu altul. Am rămas cu Toma, consăteanul meu, care avea, ca mine, doar profesionala.” S-au înţeles să-şi scrie pe bancă formulele pe care nu le ştia celălalt. Toma, deşi ajutat de coleg cu o formulă, a predat primul lucrarea, în loc să-l aştepte şi să-i întoarcă gestul, în caz că se încurca. Paul Tătărescu a părăsit clasa ultimul. La admitere a fost al patrulea din peste 120 de oameni. Toma, în schimb, a picat. După doi ani, din cei trei, cât dura Şcoala de Maiştri, a susţinut examen la Matematică. A fost singurul din clasă care a obţinut 10, depăşindu-şi nota de la admitere, care a fost 9, pentru nesiguranţă, nu că n-ar fi fost corecte rezolvările cerinţelor de examen. A fost o mândrie pentru el, deşi avea 29 de ani şi, după cum mărturisea, nu trebuia să mai creadă în note ca un copil.

La absolvire, subiectul proiectului, a cărui realizare era încredinţată, de obicei, inginerilor, deoarece era greu de făcut, consta într-un subansamblu. Paul Tătărescu era decis să plătească şi el un inginer ca să-l scoată din impas, întrucât nu mai întocmise niciodată un proiect, dar, îndemnat de un coleg tehnolog, care s-a oferit să-l ajute, s-a apucat singur de lucrare. Când a văzut că acesta avansează, colegul şi-a retras sprijinul. Pentru a-şi finaliza lucrarea, Paul Tătărescu a apelat la un absolvent de facultate repartizat la uzină. Acesta i-a cerut cursantului să-i predea ce a lucrat până atunci şi, după ce i-a studiat munca, l-a sfătuit să-i dea înainte. Profesorul îndrumător era tehnologul şef Cristian Vandory, considerat „creierul” uzinei, care i-a notat proiectul cu 9. „În faţa comisiei a spus că meritam 10, dar neavând termen de comparaţie... Dacă proiectul era conceput de mine, mi-a mers gura în faţa examinatorilor!...” După îndelungi deliberări între membrii comisiei, confruntaţi cu situaţii de candidaţi care nu ştiau nici măcar titlul proiectului, au căzut de acord să-l noteze cu 10 pe Paul Tătărescu, absolvent ca şef de promoţie pe trei clase.

Şeful de promoţie trebuia să primească post de maistru imediat. Directorul Victor Naghi l-a chemat la el şi l-a întrebat, uitându-se pe deasupra ochelarilor: „Ia, zi-i, mă, ce note ai luat la proiect?” M-am prezentat - conta foarte mult pentru el să te prezinţi - şi l-am informat că am luat la scris 9 şi la susţinere 10.” Nicolae Mărgăritescu, şeful Organizării Muncii, se pare, fratele celui care avea să devină mai târziu ministru al Comerţului Exterior, a primit dispoziţie de la Naghi să-l urce pe  absolvent pe o masă, în faţa partidului, a UTC-ului şi a sindicatului. „Îl prezinţi pe linia de vibrochene!” În loc să spună arbori cotiţi, zicea vibrochene. „Tovarăşul director, la vibrochene este maistru Puiu Enache, nu mă pot duce eu.” „Ce te doare pe tine ce face Puiu Enache?!” „Nu mă duc să iau pâinea nimănui. Stau la maşină!” „Enache este avansat în funcţia de maistru şef la „24”.”, a ţipat Naghi. M-au înălţat pe masa aceea, i-a adunat pe toţi şi m-a prezentat. N-am mai văzut niciun maistru “întronat” cu atâta pompă.”, a încheiat Paul Tătărescu. 

 

The most visited gambling websites in The UK