Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Logo

De la INMT, inginerul Marius Paul a fugit în America şi a ajuns la Centrul Spaţial NASA

b_400_250_16777215_10_images_2045aro.jpgPaul Tătărescu

După primul an de profesională, în care a simţit chemarea pământului şi a oieritului, adolescentul din Dragoslavele şi-a schimbat părerea despre şcoală şi despre a avea un serviciu şi un salariu. Crescând la oraş, începuse să-i placă să se îmbrace frumos şi să-şi consume timpul liber cu distracţii. În plus, a înţeles sacrificiul părinţilor punându-l să-şi continue pregătirea şcolară, în loc să-l ţină acasă, unde le era de folos la muncile gospodăriei. Trebuia plătită gazda, nefiind construite blocuri pe atunci, şi trebuia să aducă lemne, cu căruţa, de la Dragoslavele, ca să aibă cu ce se încălzi. Paul Tătărescu stătea în chirie într-o casă situată pe un deal, de la „barieră”, „Gardă”, în limbajul zilelor noastre, spre Calea Pietroasă. Întrucât a rostit cuvântul pe placul oricărui tânăr, indiferent de generaţie, l-am întrebat unde se distrau el şi colegii acum şase decenii. La balurile organizate la Căminele Culturale! 

„Se ţineau baluri la Căminul Cultural Vişoi, la Voineşti, la „Ateneu”, şi la Dragoslavele. Sâmbătă, eram în Vişoi, duminică, la Dragoslavele. Cât de mult îmi plăceau! Odată, a fost carantină de febră aftoasă, iar balurile au fost oprite. Atunci, eu am mobilizat băieţii şi ne-am dus la ţigani (n.r. lăutari) acasă. I-am adus la salon, ne-au cântat, noi am strâns bani de la lume şi i-am plătit pe ţigani. Şi tot am făcut bal.”, tradiţia nefiind întreruptă nici într-o perioadă în care astfel de evenimente au fost contramandate, din considerente de siguranţă a populaţiei. „Îmi plăceau toate dansurile: tangou, sving, dar şi cele populare: sârba, hora, „Periniţa”, „Mânioasa”, „Bătuta”. Era obiceiul să faci sârbă înainte. Cel care deschidea sârba parcă era un zmeu. Ce bătăi se încingeau pe treaba asta! Care mai de care s-o ia înainte. Ţiganii erau hoţi. Îi cântau celui care le dădea mai mult. Opreau dansul! Nu exista duminică în care să nu fie bătaie! Şi, dacă nu exista bătaie într-o duminică, nu era distracţie.”, este povestirea care îl amuză pe ascultător auzind ce pasiuni stârnea dansul între „cocoşii” balului. 

Paul Tătărescu sigur nu se număra printre cei care încasau când se încingea scandalul, căci, în timpul profesionalei, a făcut „oleacă de şcoală de box” cu maestrul Cristian Panaitescu, campion şi antrenor de elită. „Am zis să fac şcoală de box, ca să am noţiuni de autoapărare. Pe mine nu m-a bătut nimeni în viaţă. Atât de bine m-a învăţat maestrul Panaitescu, încât, din două lovituri, adversarul era K.O. Mă ştiau toţi de frică. Când intram în restaurant, se înghesuiau să mă cinstească, să fiu prieten cu ei. Din acest punct de vedere, am avut o viaţă frumoasă.”, relata râzând acesta.       

“Spre onoarea mea, am avut ocazia să prelucrez primele piese româneşti pentru IMS 57”

Aleanul din anul I, justificat prin dorinţa acestuia de a deveni baci, a fost compensat prin învăţătura din anii II şi III, care l-a propulsat printre primii din clasă. „La meserie eram cel mai bun. Am recuperat şi la teorie şi toţi au remarcat progresul meu.”, spunea el. Faptul că s-a răzgândit în privinţa abandonării studiilor i-a prins bine. De altfel, părintele îl avertizase într-una dintre discuţiile tată-fiu: „Ai terminat şcoala, mie să nu-mi ceri, nici eu ţie n-o să-ţi cer! Trebuia să muncesc, să fac bănuţi, să mă îmbrac, căci îmi plăcea să mă îmbrac frumos.” Şi să suporte întreţinerea la oraş: chirie, lemne ş.a.m.d.

Cum a absolvit profesionala, a fost angajat ca frezor la I.M.S. Câmpulung. Era perioada în care uzina experimentase cu motocicletele şi pregătea construcţia de automobile după GAZ-ul rusesc. „Spre onoarea mea, am avut ocazia să prelucrez primele piese româneşti pentru IMS 57. Ruşii ne-au dat patentul, dar nu ne-au dat utilaje. Trebuia să ne dea matriţe ca să forjăm vibrochene şi axe cu came, care erau din oţel. Dacă vă spun cum am făcut primul vibrochen de la GAZ (n.r. IMS, dar, dată fiind asemănarea exterioară, maşina era denumită după modelul original), rămâneţi uimită! Vibrochenul - arborele cotit are două axe: axa palieră şi manetoanele - maneta care duce pistonul şi pune în mişcare motorul. Le-am „cioplit” din material laminat rotund, pe freză. Să „ciopleşti” cu freza şi să faci vibrochen din el! Prin aşchiere, i s-a dat forma vibrochenului. Lucrul cu freza este meseria cea mai grea. Este o lăcătuşerie perfecţionată, constând în prelucrarea pe maşini-unelte. În loc să tai cu dalta, o prelucrezi cu freza. Este o meserie complicată, numai ca sculă: ai freze Waltz, freze frontale, freze deget, freze disc, freze circulare, pe care trebuie să le stăpâneşti şi să ştii să le foloseşti. Este foarte grea freza! Dacă am învăţat la profesională, căci m-am pus cu burta pe carte în ultimii doi ani, i-am ajutat şi pe colegii mei. Am avut doi-trei colegi pe lângă mine, care nu ştiau să regleze maşina. Preluau comanda din magazie... nu era ca acum, cu plan de operaţii... îţi dădeau comanda, desenul şi fierul. Şi trebuia să faci fierul conform desenului, după care îl băgau în control. Dacă-l greşeai, era considerat rebut şi-l plăteai. Nu numai că nu luai bani, dar plecai acasă lefter. I-am ajutat pe mulţi. Le reglam maşinile şi, de aceea, m-au apreciat şi maiştrii, şi maistrul şef.”, a continuat relatarea lui Paul Tătărescu. 

Instruit de maestrul Panaitescu, riposta la provocările colegilor din uzină ca în box 

Nu „servea” şedinţele UTC, în care era dat ca exemplu pentru „ajutorul tovărăşesc”. „Odată s-a întâmplat că l-am tuflit pe unul mai mare ca mine, care m-a jignit în vestiar. I-am dat un pumn cum mă învăţase Panaitescu. Ăsta s-a dus la partid, ca să fiu dat afară din UTC. Eu, dacă nu mă duceam la şedinţe, nu ştiam ce este acela UTC. Secretarul de UTC, care era ajustor, lua piese de la mine. Dacă te dădeau afară din UTC, erai avut în vedere pentru a fi dat afară din uzină. Băiatul acesta (n.r. secretarul) a luat cuvântul şi m-a apărat: s-a întâmplat acest incident şi, poate, a avut şi el dreptate pe o parte, dar să-i luăm în calcul şi părţile bune. „Ajutorul tovărăşesc”.”, a fost unul dintre meritele punctate în pledoaria sa de secretar, cu care i-a convins pe cei croiţi să-l dea afară să renunţe la drastica sancţiune.

A scăpat cu un „vot de blam”, dar, până să i se ridice pedeapsa, l-a mai pocnit pe unul. „Mă provoca câte unul... Aveam dreptate eu. Freza mea nu prevedea un dispozitiv divizor. Am făcut tot motorul, la noi, manual. Seria de cinci motoare făcute manual! Începuse producţia de serie şi mie îmi trebuia acest divizor. Maistrul şef mi-a spus: „Faci maneta asta, că este urgentă!” „N-am divizor.” „Te duci şi iei divizorul de la ăla. Este dispoziţia mea.” M-am conformat şi, pe când reglam, strângeam şuruburile, a venit muncitorul al cărui divizor îl luasem. „De ce mi l-ai luat?” Îi părea rău, căci mai bine făcea el acea piesă. „Tovarăşul maistru şef Marian mi-a dat dispoziţie.” „Ce Marian, mă!”, a urlat el şi s-a întors cu o cheie fixă să-mi desfacă divizorul. Eu râdeam. I-am pus mâinile pe şuruburi şi i-am zis: „Nea Ioane, întreabă-l pe maistrul şef, că nu l-am luat de capul meu.” „Ce Marian, mă! E divizorul meu, îl am pe inventar. Ia mâinile, că-ţi dau peste ele!” Mă gândeam că nu mă loveşte... eu râdeam, zicându-mi că-şi revine şi că se lămureşte vorbind cu maistrul şef.”

În acel moment, muncitorul rămas fără dispozitiv l-a pocnit cu cheia peste degete. Fulgerat de durere, cel lovit a ripostat cu un pumn. În spatele lucrătorului care stârnise incidentul era roaba pe care o folosea femeia de serviciu la căratul şpanului. Insul care a încasat pălitura a căzut cu fundul în roabă, care s-a răsturnat sub greutatea corpului acestuia, prăbuşit în viteză. Cel trosnit, om în vârstă, s-a plâns la UTC că a fost victima lui Paul Tătărescu. Salvarea lui a fost maistrul şef, care a recunoscut că el a dat ordinul. Maistrul şef ţinea la subaltern, deoarece îi rezolva urgenţele. „Lucram şi două zile încontinuu. Aveam un corp rezistent. „Măi, Paule, rămâi peste program, că avem o urgenţă la cutare reper.” M-au prins şi 48 de ore în uzină... mă rugau, iar mie mi-era ruşine de ei, plus că-mi trebuiau şi bani.” În schimb, luni dimineaţa, nu-l vedea nimeni la muncă, din cauza balurilor epuizante. Intra de la ora 15.00 şi era dispus să stea două zile, dacă era nevoie de el. 

 

“Inventatorul Marius Paul, declarat al 80-lea om de ştiinţă din lume” 

Primii trei ani lucraţi ca frezor s-au consumat la Sectorul I Uzinaj. Pe atunci, nu erau decât Sculăria, în cadrul căreia se executau sculele, şi Uzinajul. „Aici făceam noi piesele pentru motoare. Mai avea Uzinajul o secţie de roţi dinţate. Era o secţie complicată, care avea maşini specializate, aduse din Germania. Pinionul de atac şi coroana dinţată, dantură conică şi elicoidală, nu se pot face pe maşini universale, se făceau pe maşini speciale. Era o piesă foarte complicată. Nici la motor nu exista o piesă mai complicată în fabricaţia grupului conic: coroana şi pinionul de atac.”, a adăugat acesta. 

Paul Tătărescu a urmat şcoala de şoferi prin A.V.S.A.P. - Asociaţia Voluntară pentru Sprijinirea Apărării Patriei. „Cel mai bun inginer, care a realizat primul motor de motocicletă, Marius Paul. Un băiat fin şi foarte deştept. A făcut cu noi cursurile de şoferi. Printre altele, ne-a predat diferenţialul, care transmite mişcarea de la cardan la roţi. A predat pe tablă, a pus creta pe masă şi a spus: „Sunt sigur că niciunul dintre dumneavoastră n-a înţeles!” Curios din fire, eu, care abia aşteptam să aflu secretul, văzusem dinainte cum transmite mişcarea la roţi, una să se mişte mai repede şi alta mai încet, în viraj. Diferenţialul face această treabă. „Domnul inginer, eu!” şi am ridicat mâna. „Nu cred.” Am început să-i explic şi el m-a întrebat: „Dumneata ai liceul?” „N-am. Doar profesionala.” De atunci, a început să mă aprecieze şi am devenit un apropiat al lui. Pentru lucrările pe care le avea de făcut, îmi dădea comandă şi i le executam eu. Erau plătite bine. Inginerul Marius Paul a fost luat la Institutul Naţional de Motoare Termice. A venit de la Bucureşti... îi trebuiau doi maiştri din uzină şi m-a cerut pe mine şi pe unul, Motoc, din Montaj. Lui Motoc şeful de secţie i-a dat drumul, mie nu. Fata mea era studentă atunci şi îmi asigurau apartament, plus că mie îmi plăcea să învăţ şi să lucrez cu ei. De la INMT a fugit în America şi s-a dus la Centrul Spaţial NASA din Houston. A fost declarat al 80-lea om de ştiinţă din lume.”, spunea Paul Tătărescu despre inginerul şi inventatorul Marius Paul. 

„Când a realizat primul motor, a trebuit să-l pornească pe strung, căci nu pornea. Directorul uzinei de la acea vreme, un ins care vorbea vulgar, l-a luat peste picior: „Ce faci, mă, aici? Păi, ăla, când porneşte motocicleta, vine cu motorul pe strung să-l pornească şi să-l pună pe motocicletă?!” Omul înghiţea. A trebuit să-l perfecţioneze, îl pornea pe strung, vedea aprinderea şi multe modificări constructive pe care le-a făcut.”, a mai spus despre omul pe care l-a apreciat cel mai mult în uzină. 

Nu împlinise 18 ani când s-a “strecurat” printre cei admişi la şcoala de piloţi de aviaţie, de la Târgu Jiu 

Ca să nu rămânem datori cu capitolul efectuării stagiului militar, precizăm că Paul Tătărescu a făcut armata la tancuri. Dar înainte a urmat cursurile şcolii de  piloţi de aviaţie, de planorism, de la Târgu Jiu, la Aerodromul Preajba, prin A.V.S.A.P. „Trebuia să merg la şcoala de reactoare, dar comandantul şcolii ne-a spus: „Măi băieţi, care n-aveţi originea socială sănătoasă, să nu vă duceţi! Stai pe aerodrom şi-i pregăteşti avionul celui care este mai prost decât tine şi te tot uiţi după el! Mai bine nu vă duceţi!” Pentru cel care este pilot adevărat, să zboare este o plăcere! Pe cel care nu este pilot adevărat tremură izmenele! Nu m-am mai dus. Când am plecat la aviaţie, am plecat prin A.V.S.A.P.”, a început Paul Tătărescu altă povestioară savuroasă. N-avea 18 ani împliniţi. Căpitanul Enache, de la A.V.S.A.P., a cerut consimţământul părinţilor. Adică părinţii săi să dea o declaraţie la Notariat că n-aveau pretenţii în caz că se întâmpla ceva cu fiul minor. „Când i-am spus lui tata... vai de mine! „Te duci la aviaţie, n-aveai pe unde să-ţi frângi gâtul! Nici vorbă!” Dar tânărul s-a ţinut de planul său. Şi-a întocmit dosarul, însă rămânea problema acordului părinţilor, cerut insistent de căpitan. „Eu îl amânam. Nu i-am spus că nu vrea tata. Am aşteptat vreo trei luni şi întrebam mereu: nu mai plecăm odată?! Mă gândeam că, până la urmă, mă vor lua şi fără hârtia aia. A doua zi de Paşte, eram cu un prieten la casa părintească. Stăteam pe bancă. Până în prânz, a apărut maşina A.V.S.A.P.-ului. O Tatra, un autoturism de teren. „Ăştia au venit după mine, să mă ia la aviaţie!”, i-am zis prietenului, care a început să râdă. „Paule, repede, ia-ţi valiza!”, a spus căpitanul. Eu aveam bagajul pregătit. Când să ies pe poartă, ce emoţii am avut! Mi-a venit să plâng. „Unde te duci, mă?”, mi-a zis tata. M-a secat la inimă întrebarea lui. A început să plângă şi a intrat în casă. Eu am plecat cu ei.”

La ora două noaptea aveau tren spre Târgu Jiu, de unde urmau să fie preluaţi de vehiculul şcolii. „Cine ajunsesem noi să vină maşina ca să ne ia la aerodrom!”, îşi zicea în sinea lui băiatul. Din 32 de candidaţi, doar doi reuşiseră examenul medical la aviaţie. „Era examen groaznic. Dacă aveai o măsea stricată, nu te primeau. Apoi reflexele, care trebuiau să fie foarte bune. Când mi-a verificat doamna asistentă reflexele, mi-a sărit piciorul de-am lovit-o peste faţă!” La destinaţie, băieţii au primit costumaţii de doc, decorate cu nişte vulturi din mătase, care, în ciuda materialului ieftin, li s-au părut nemaipomenit de frumoase. Pe când magazionerul le alegea uniformele, care era musai să le vină ca turnate, nu ca-n armată, ce s-o nimeri, şi-a făcut apariţia comandantul şcolii, un basarabean voinic. „Când ne-a zis „bună dimineaţa!”, au tremurat geamurile magaziei. „Actele dumneavoastră!” Îi dăm actele… „dumneata eşti minor. Consimţământul părinţilor!” Am minţit că i l-am dat domnului căpitan. „L-o fi rătăcit prin sertar”, dar bietul căpitan era nevinovat. „Dacă nu apare, te trimit acasă!” „Domnul comandant, cum să mă trimiteţi, că mi-am stricat rostul din uzină?!”

Comandantul a luat legătura telefonic cu căpitanul Enache, care s-a angajat că rezolvă. Acesta din urmă a venit la Dragoslavele, l-a luat pe tatăl puştiului care visa să devină pilot, l-a adus la oraş, la notar, unde a semnat că este de acord. I-a scris apoi fiului că se roagă ca Domnul să-l aibă în pază. 

Evenimentul Muscelean