Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Logo

Moartea lui Nicolae Herţa, un episod tragic dintr-o serie de dispariţii premature ale unor oameni mari de la ARO

b_400_250_16777215_10_images_2039aro.jpg Ultima parte a evocării personalităţii ctitorului şi directorului Fabricii de Matriţe o vom dedica familistului Nicolae Herţa. În ciuda programului sufocant de la uzină şi a nenumăratelor responsabilităţi care au venit odată cu funcţia, amplificându-se pe măsura avansării sale continue, tatăl a găsit întotdeauna răgaz să se ocupe de pregătirea celor două fiice. Ambele au moştenit de la părintele lor dragostea pentru ştiinţele exacte. Pasiunea pentru disciplinele reale s-a transmis şi nepoţilor, privaţi de şansa de a-şi cunoaşte bunicul, un om care s-a bucurat de un prestigiu incontestabil în cei 29 de ani dăruiţi dezvoltării fabricii şi maşinii. Într-o istorie profesionistă având ca subiect cel mai tulburător capitol al industriei muscelene, graţie realizărilor remarcabile, Nicolae Herţa are asigurat un loc în linia întâi a personalităţilor care au muncit pentru ARO cu inima, nu numai cu mintea. 

“A fost un om foarte ataşat de familie, care şi-a iubit copiii”

Ardeleanul din Alba, pregătit la Braşov, o redutabilă şcoală de specialişti, se trage dintr-o familie cu patru copii: doi băieţi şi două fete. Fratele său a avut aceeaşi înclinaţie ca a lui Nicolae: mecanica auto, pregătirea în domeniu asigurându-i poziţii de conducere în societăţi cu notorietate înainte de ’89: director în cadrul Centralei Industriale de Autovehicule Braşov, apoi a activat la Rulmentul Braşov. Iar fiicele lui Nicolae au mers în aceeaşi direcţie, fiindu-le mult mai la îndemână, graţie mentorului lor, ştiinţele matematice decât cele umaniste. Corina Ciortan, absolventă de Politehnică, este inginer proiectant şi duce mai departe munca tatălui la Fabrica de Matriţe. Sora ei s-a specializat în Chimie Industrială, cu gândul de a se întoarce, după absolvirea facultăţii, în Câmpulung, la C.F.S. Însă închiderea combinatului a determinat-o să se reorienteze către Finanţe-Bănci, fiind angajată, în prezent, la o societate de investiţii financiare din Bucureşti. Gena a fost moştenită şi de cei doi nepoţi, care s-au îndreptat tot către Politehnică. „A fost pasionat de ceea ce făcea, spunea despre soţul ei doamna Sarmiza Herţa. În tot ce făcea punea atâta suflet! Dar, cu toate acestea, nu şi-a neglijat niciodată familia. Îşi făcea timp şi pentru noi, acasă, pentru fete, ca să le arate la Fizică, la Matematică. S-au descurcat bine la aceste materii, datorită faptului că tatăl lor s-a ocupat de ele. A fost un om foarte ataşat de familie, care şi-a iubit copiii.”

Funcţiile venite la pachet cu o grămadă de răspunderi, care, în acele vremuri, se îndeplineau cu maxima conştiinciozitate de care era capabil un angajat în ale cărui mâini se afla soarta a mii de oameni, l-au măcinat până i-au terminat sănătatea. „Şedinţe peste şedinţe, tot timpul delegaţii, pleca dimineaţa la 5.00, ca să fie, la 8.00, la minister, când îl chema ministrul. Se anunţa câte o vizită... pregătiri! Stătea până la 11.00-12.00 noaptea, ca să pregătească, să fie totul în ordine. Era o fire care se consuma să fie toate foarte bine.”, astfel a pierdut uzina pe unul dintre cei mai valoroşi conducători, care, profesional, mai avea atâtea de făcut pentru uzină şi noua matriţerie.

Victor Naghi s-a preocupat, prin relaţiile pe care le avea la Bucureşti, de însănătoşirea lui Nicolae Herţa  

Doamna Sarmiza Herţa ne spunea că directorul Victor Naghi, care îl respecta mult pe Nicolae Herţa, n-a rămas indiferent la boala acestuia. Naghi, un om suferind, cu inima, se pare, din cauza fumatului, încasase deja şocul unor morţi fulgerătoare, ca a directorului tehnic Mihai Pescaru ori a fostului secretar de partid Gigi Stoica, dispăruţi în floarea vârstei. Poate şi de aceea, ca să nu piardă un colaborator a cărui diplomaţie în relaţiile externe au ajutat esenţial uzina să progreseze, dar şi un om la care ţinea, a căutat să-l ajute să se facă bine. „Soţul meu a avut o perioadă în care începuse să-l supere stomacul. Nu ştiu de unde a aflat el (n.r. Victor Naghi) şi i-a cerut: „Să te tratezi!” „Mă tratez.” I-a preparat dânsul un cocktail cu aloe vera, cu miere şi altele. Şi ca să fie sigur că-l ia, îl chema în fiecare dimineaţă la el în birou şi-l punea să-l ia în faţa lui, să vadă că urmează tratamentul. Ţinea la el, căci altfel nu s-ar fi deranjat.”, îşi aminteşte doamna Sarmiza de preocuparea directorului de însănătoşirea unuia dintre oamenii săi de bază. Când a văzut că starea lui se agravează, Victor Naghi s-a folosit de relaţiile pe care le avea la Bucureşti, a făcut rost de medicamente - din păcate, nu era medicina de acum - dar nu s-a mai putut face nimic. Moartea lui Nicolae Herţa, în anul 1983, s-a înscris într-o serie neagră de tragedii succedate într-un interval scurt. Uzina şi comunitatea i-au mai pierdut, cam în aceeaşi perioadă, pe şeful Proiectării de la ARO, Nicolae (Bebe) Copăescu, şi pe directorul tehnic Nicolae Bădescu, pieriţi de tineri.        

„Dacă mi-ar fi spus cineva dinainte ce urma să se întâmple, aş fi spus că nu voi putea să suport. Şi, totuşi, viaţa merge înainte.”, afirma, cu tristeţe, doamna Herţa, semn că 32 de ani n-au fost suficient timp pentru vindecarea sufletului pustiit prin dispariţia jumătăţii sale. Soţia lui Nicolae Herţa şi-a continuat activitatea încă 11 ani, până în 1994. „Erau fetele la şcoală, trebuia să merg la serviciu. Cea mare intrase la facultate, era anul întâi când a murit el. Dar cea mică (n.r. diferenţa de vârstă între surori este de zece ani) rămânea singură acasă.”, spunea doamna Sarmiza despre acele vremuri în care nu avea posibilitatea să sune acasă, neputând să apeleze la serviciile centralei uzinei pentru problemele familiale. „Când era o urgenţă la serviciu, trebuia să stai peste program. Am stat odată de dimineaţă, până a doua zi, la patru dimineaţa. Pentru fiecare ţară era un specific de automobile, în funcţie de climă, de condiţiile în care se foloseau maşinile, şi se alegeau piesele care erau numai pentru acea maşină.”, a continuat aceasta. 

Se cuvine a adăuga calităţilor doamnei Herţa, devenită stâlpul familiei la doar 45 de ani, şi abilităţile de şoferiţă, deoarece nu s-a dat înapoi de la a conduce maşina familiei. Soţii Herţa au avut Dacia, pe care o foloseau pentru a ajunge la serviciu. Lui Nicolae Herţa i s-a repartizat, prin dispoziţie a ministrului, maşina cu numărul 25 din primele 75 de Dacia 1100 executate la Colibaşi. Primul automobil al familiei a fost înlocuit cu o Dacia 1300.

Grupa Motor a funcţionat, mai bine de un an, în fosta Primărie 

Interlocutoarea noastră a fost martoră a creşterii uzinei, de la un imobil, la o platformă impunătoare, populată de hale pline de viaţă. A văzut-o, din nefericire, şi ruinată. Având drum în zonă, pentru obţinerea unei adeverinţe de vechime cerute de Casa de Pensii, a încremenit în faţa pustietăţii care a luat locul măreţiei industriale de altădată. Se consolează cu gândul că munca soţului său şi a colegilor acestuia de la Matriţe este încă în funcţiune, fiind salvată din calea buldozerelor care au pus la pământ 62 de ani de industrie. „Am rămas dezamăgită. Mi-a rupt sufletul! Doamne, când îmi aduc aminte cum era: verdeaţă, flori în toată curtea şi o atmosferă caldă! Erau atâţia oameni bine pregătiţi, erau maiştri, oameni de nădejde! Să faci o maşină... acum sunt condiţii, utilaje, dar, în vremea aceea, a fost făcută cu ciocanul. Duceau şasiurile la Colibaşi şi se întorceau de acolo echipate. Foarte greu! Şi, totuşi, au fost maşini bune, pe care încă oamenii le folosesc.”, este mărturisirea emoţionantă a unui om cu inima rănită de nedreptatea comisă în cazul ARO. 

Când atâtea generaţii, care au muncit din tată în fiu, au ridicat-o cu greu! Un amănunt inedit din activitatea doamnei Sarmiza, care susţine ideea de fabrică-magnet pentru copiii care voiau să lucreze unde lucrau şi părinţii lor, datează din perioada de început a activităţii sale, când s-a produs creşterea numărului de angajaţi. Din acest motiv, spaţiile întreprinderii nu mai erau suficiente. „Pe vremea când lucram la Grupa Motor, toată grupa noastră a fost mutată la Primărie, unde este acum Casa de Cultură, într-un spaţiu, alături de Starea Civilă. Ştiam cine vine să se căsătorească.”, relata amuzată doamna Sarmiza. Şef la Starea Civilă era Rizopol, un domn mai în vârstă şi, se pare, suferind de diabet, pentru că, de câte ori primea bomboane, le aducea doamnelor de la uzină. Mai bine de un an, Grupa Motor a Serviciului Proiectare a funcţionat în clădirea Casei de Cultură „Tudor Muşatescu”, Primăria Câmpulungului la acel moment. Pentru doamna Sarmiza, locaţia din centru era convenabilă, pentru că ajungea imediat, pe jos, din Constantin Brâncoveanu, la serviciu.

Alte momente de neuitat rămân cele petrecute alături de prieteni, care erau, de fapt, colegi de la I.M.M. Familii de la I.M.M., căci foarte mulţi, asemenea soţilor Herţa, s-au găsit în uzină: soţii Copăescu, soţii Meseşan, soţii Popescu, soţii Paul şi mulţi alţii. „Eram un colectiv foarte sudat.”, afirmaţia doamnei Sarmiza fiind întărită de fotografiile imortalizate în excursiile organizate împreună cu colegii. De altfel, apartamentele din blocul în care locuiau, în spatele fostei Poşte Centrale, dat în folosinţă în 1958, au fost repartizate la început doar tinerilor specialişti ai uzinei. 

Evenimentul Muscelean