Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Logo

În jur de 600 de informatori își făceau treaba la ARO

b_400_250_16777215_10_images_2020aro.jpgMai devreme sau mai târziu, va trebui spus adevărul despre ARO. Cum a fost distrusă una dintre cele mai mari valori naţionale: o fabrică producătoare de maşini, prin a cărei închidere s-au nenorocit atâţia oameni. Lumea trebuie să înţeleagă ce s-a întâmplat la ARO, unde oamenii „sistemului”, specialişti în a încurca treburile intenţionat, cu scopul nimicirii industriei auto de la Câmpulung, erau infiltraţi până la nivel de conducere. La ARO, înainte de 1989, exista un Birou de Securitate, care funcţiona cu trei ofiţeri de Securitate. Norma de informatori a unui ofiţer de Securitate era, se pare, de 150 de inşi, care, în fiecare lună, erau obligaţi să dea câte o notă informativă. Prin urmare, 450 de informatori ai Serviciilor de Informaţii Interne îşi făceau treaba în uzină. Separat de colegii „interni”, cei care primeau detaşări la service-urile ARO din străinătate aparţineau Direcţiei de Informaţii Externe. „Internul” şi „externul” produceau laolaltă în jur de 600 de informatori, care îngroşau rândurile personalului întreprinderii. 

Agenţii care s-au învârtit la ARO, ocupanţi ai diverse funcţii, până la cea de director, au sabotat constant şansele societăţii de a-şi moderniza produsul şi facilităţile de fabricaţie, de a-şi menţine şi de a-şi extinde pieţele externe. Or fabrica nu numai că nu le-a menţinut, dar le-a şi piedut, inclusiv pe cele tradiţionale, cum a fost China. Am relatat despre prezenţa la ARO, la câţiva ani după Revoluţie, a şefului Serviciilor de Informaţii din China, cu două comenzi importante şi nesperate, una „mică”, de 4.000 de ARO cu prelată, pentru zonele militare, şi alta, civilă, mult mai consistentă. Dar când au aflat cu cine au de-a face la ARO, chinezii, în ciuda reputaţiei de oameni de cuvânt, au abandonat promisiunea celor două contracte substanţiale. Din păcate, cam în aceeaşi perioadă, au fost năruite relaţiile de export cu Europa Occidentală, America Latină, cu motivaţia că piaţa pentru ARO trebuia să fie Federaţia Rusă. 

A contribuit masiv la prăbuşirea uzinei, căreia soarta i-a fost pecetluită încă din primul an de după Revoluţie de „grupuri de interese”, comportamentul directorimii, câte 20 pe funcţie în acelaşi timp, care a desfiinţat conceptul de disciplină instaurată în perioada lui Naghi. Şedinţele începeau la ora 9.00 şi se lungeau până la 12.00, după care directorii „decolau” la o ciorbă de burtă şi, până a doua zi, nu-i mai vedea nimeni la uzină.

Odată pregătită groapa în cei 13 ani scurşi din 1990 până în anul privatizării, a fost adus “cioclul” perfect: John Perez, pe care fostul şef SRI, Virgil Măgureanu, îl descria drept: „personajul fatidic care a apărut în privatizarea ARO, unde nu avea ce căuta.” Dar „cunoştea toate filierele dinainte de ’89,  inclusiv pe cele ale Securităţii.”

ARO, bărboşii de la revoluţie şi Valeologia, firma unui fost ofiţer de informaţii sovietic  

În această ediţie, ne vom apleca asupra primei secvenţe a începutului sfârşitului, consumată în luna martie a anului 1990: una dintre cele mai păguboase afaceri de la ARO, soldată cu o gaură colosală, de 20 de milioane de dolari, care a împiedicat funcţionarea uzinei. Altă mărturie a faptului că profesia de inginer nu se „pupa” cu cea de agent secret. 

Cazul „Valeologia” a fost îndelung mediatizat în presa naţională şi internaţională, datorită prejudiciului de zeci de milioane de dolari, cauzat atât societăţii din Muscel, cât şi Bancorex - Banca Română de Comerţ Exterior, de la care a fost contractat un credit pentru achitarea a peste 3.000 de maşini „cumpărate” de la Câmpulung. Mai mult decât atât, s-a creat, la nivel de scenariu, o punte de legătură între afacerea „Valeologia”, ARO şi revoluţia sau, mai degrabă, lovitura de stat din decembrie 1989. Înainte de ’89, nu puteai să umbli pe stradă cu barbă, căci te sălta Miliţia şi te ducea, pe cheltuiala statului, la bărbierit. Şi, totuşi, de unde au apărut bărboşii, pe care lumea i-a văzut la televizor, în acele zile de „foc” ale lui decembrie ’89? Cine erau şi ce misiune aveau? O misiune despre care se vehiculează că a fost plătită în natură, cu 3.400 de maşini livrate către Valeologia din Chişinău. Alt mister nedesluşit: destinaţia automobilelor, căci se pare că acestea n-au rămas în Republica Moldova, ci au fost duse în altă parte şi valorificate.

Iată, în mare, în ce a constat tranzacţia. În martie 1990, uzina a încheiat un contract, care i-ar fi fost impus de către Centrala de Autoturisme Piteşti, al cărei şef era, la acel moment, posesorul unui mandat de director la ARO. Actul de comerţ s-a făcut prin Auto Dacia Piteşti, astfel că la uzina care a livrat maşinile n-a rămas niciun document. În urma acestui contract, unei firme numite Valeologia, din Chişinău, care era un fel de asociaţie agricolă de întreprinzători, nici măcar societate comercială, i s-au vândut de la ARO, de pe stoc, 3.400 de maşini, plus piese de schimb.

Din punct de vedere contabil, operaţiunea a fost încheiată printr-un proces de compensare cu vopsea. La 20 de milioane de dolari, valoarea celor 3.400 de maşini, “preţul” însemna în jur de 130 de vagoane de vopsea, adică necesarul pe câţiva ani buni. Vopseaua auto are o valabilitate de numai şase luni de când a fost elaborată, după care poate fi aruncată, nemaiputând fi folosită în fabricaţie. La Vopsitorie, în momentul în care sosea vopseaua, era consultat certificatul de calitate, pentru a exista siguranţa că materialul era în termenul de valabilitate. Apoi se vopsea o mostră, se usca în condiţiile instalaţiei din hala respectivă, după care se trimitea la laborator, unde se făceau analizele de duritate, întindere, desprindere, luciu ş.a.m.d. Abia după ce se parcurgeau toate aceste verificări, din care rezulta că este corespunzătoare criteriilor analizate, se încărca instalaţia cu vopsea şi se trecea la treabă. 

Or vopseaua livrată de Valeologia în compensare era însoţită de documente în care  figurau „îngrăşăminte chimice”, pentru a nu se plăti taxe vamale. Când şeful Vopsitoriei a văzut ce scrie pe certificat, de teamă că-şi pierdea serviciul, dacă introducea „îngrăşăminte chimice” în instalaţie, n-a folosit un gram de vopsea.    

Colaborarea dintre „Spetznaz-ul” românesc şi grupurile GRU, la Timişoara şi la Bucureşti, unul din secretele cele mai profunde ale „revoluţiei române”

Jurnalistul Vladimir Alexe descrie în amănunt, în lucrarea sa, „Ion Iliescu - Biografia Secretă; Candidatul Manciurian”, „Ventuza Valeologia”. „Acordarea de credite ilegale societăţii Valeologia, din Chişinău, o acoperire a mafiei ruse, kaghebiste. În iulie 1997, Curtea de Conturi a constatat că Bancorex a acordat, în perioada 1992-1993, credite în valută societăţii Valeologia, cu toate că firma din Chişinău nu era autorizată să efectueze operaţiuni de comerţ în România. Cu toate că ştia acest lucru, preşedintele Bancorex din acel moment a aprobat creditele, prin care Valeologia a achiziţionat autoturisme ARO româneşti, pe care le-a comercializat în spaţiul mafiotic ex-sovietic. Conform „Direcţiei de Combatere a Crimei Organizate” din IGP, prejudiciul adus Bancorex prin această activitate ilegală a fost de 3,9 miliarde lei şi 137 milioane USD, la o primă estimare. (...) Imediat, însă, a intrat în acţiune Mafia politică, interesată, în cel mai înalt grad, de muşamalizarea cazului. (...)”

Potrivit autorului lucrării citate, Vitalie Usturoi, patronul de la Valeologia, „mâna dreaptă în România a celerului mafiot rus Boris Birustein, stăpânul absolut, timp de mai mulţi ani, al mafiei moldoveano-ucrainiene, fost ofiţer în trupele speciale sovietice „Spetznaz”, a fost şi creierul afacerii „Ţigareta II”. Iată ce consemnează Vladimir Alexe despre „Mafia „Spetznaz” în România”: „Afacerea derulată în noaptea de 16/17 aprilie 1998, care a hipnotizat, săptămâni la rând, mass-media, a fost pusă la punct de Vitalie Usturoi (fost cadru al GRU sovietic, profil Spetznaz, misiuni în civil), împreună cu colonelul Truţulescu, la Galaţi, cu câteva săptămâni mai înainte, într-o cameră de hotel. Se ştie că Truţulescu făcea parte din comanda Batalionului „404” Buzău, cu specialitatea cercetare-diversiune în spatele frontului - adică „Spetznaz-ul” românesc - iar, în decembrie 1989, cei din „404”, aflaţi sub comanda maiorului Ghergulescu şi a lui Truţulescu, au acţionat - într-o interoperabilitate deplină - cu grupurile „visautniki” (civile) ale GRU, atât la Timişoara, cât şi la Bucureşti. Această colaborare a rămas unul din secretele cele mai profunde ale „revoluţiei române”, având în vedere, de pildă, contribuţia „Spetznaz” la „revoluţia de catifea” de la Praga, din 1989. „Frăţia Spetznaz” a funcţionat şi după „puciul lui Potemkin” (august 1991), de la Moscova, reunind într-o mafie pe ofiţerii ex-sovietici şi pe cei din fostele ţări comuniste. Pentru că în toate statele „Tratatului de la Varşovia” existau unităţi de tip „Spetznaz”, cu ofiţeri pregătiţi în URSS, la Odessa. După 1990, Vitalie Usturoi a devenit patronul celebrei firme Valeologia (Chişinău), acuzată pentru contrabanda cu arme şi substanţe radioactive în favoarea mafiei ex-sovietice „Komunitatea” (K). Sub regimul FSN, Bancorex a acordat credite importante Valeologiei; credite nerambursate până în ziua de astăzi. Apare, astfel, cel puţin ciudat că Parchetul Militar a exonerat din cercetările sale tocmai momentul proiectării afacerii derulate la Otopeni, în noaptea de 16 aprilie, penultimul tronson al traseului avionului AIR SOFIA. Cu atât mai mult cu cât Vitalie Usturoi a gravitat şi în jurul afacerii din 1994, de la Vila Lac Snagov, atunci când au fost surprinşi, în flagrant, ofiţerul SPP Vladimir Cumpănaşu şi hocheistul stelist Halauca, în timp ce traficau 4,556 kg de substanţă radioactivă.”

20 de tehnicieni trimişi la Chişinău, la service, şi niciun ARO pe teritoriul Moldovei   

Producţia anului 1990, la ARO, a fost de aproximativ 50 de milioane de dolari, dintre care 20 de milioane de dolari se pare că au fost făcute cadou în modalitatea descrisă. Întrebarea pe care şi-au ridicat-o, firesc, foarte mulţi: mai putea funcţiona o firmă din care a dispărut 40% din valoarea bunurilor executate în anul respectiv? În mod normal, nu. ARO a funcţionat. Cel puţin, aceasta a fost impresia care s-a dorit a fi creată, că ARO funcţionează pe mai departe, deşi, în realitate, doar s-a mimat funcţionarea ei, intenţia fiind, de fapt, lichidarea societăţii. Cel mai concludent exemplu că s-a urmărit, încă din primii ani după revoluţie, eliminarea lui ARO, nicidecum aducerea ei în rândul constructorilor auto ai lumii civilizate, îl reprezintă vizita întreprinsă pe platformă, în primăvara anului 1990, de către omul de afaceri Ion Ţiriac, alături de o delegaţie a companiei Mercedes.

Intenţiile serioase ale nemţilor au fost desfiinţate printr-un sabotaj înfiorător, de care au fost responsabili - probabil, istoria o va dovedi - oamenii serviciilor de la ARO, pentru care a fost „floare la ureche” să mobilizeze o coloană de protestatari, instigaţi cu lozinca „Nu ne vindem ţara!” Elicopterul a aterizat în parcarea de la Poarta 1 a fabricii, eliberată de automobile pentru primirea oaspeţilor, cărora, în loc de pâine şi sare, li s-a servit o porţie zdravănă de huiduieli motivate de un patriotism fals pentru uzina care aparţinea poporului. Scandalul iscat de muncitorimea care n-a vrut „să-şi vândă ţara”, în care, la 25 de ani distanţă de acel moment istoric  pentru ARO, se moare de foame, i-a făcut pe musafirii veniţi cu planuri de investiţii să nu se mai uite înapoi când au părăsit platforma de la Câmpulung. 

Revenind la cazul „Valeologia”, directorul Constantin Ivan n-a vrut să semneze contractul, considerând că este ilegal. Cel care a acceptat să-l semneze l-a înlocuit în funcţie. Mai mult decât a semna contractul, succesorul lui Ivan şi încă un director au semnat nota de intrare-recepţie a vopselei în gestiune. N.I.R.-ul trebuia semnat de gestionarul de magazie, dar magazionerul a fost ocolit de această dată, ca să nu înceapă să pună întrebări. Fiindcă am amintit despre acest director, pe care mulţi l-au considerat ca lipsit de autoritate, Constantin Ivan, într-adevăr, avea atât de mult bun simţ, încât şefii de secţii îl minţeau şi îşi băteau joc de el în ultimul hal. La şedinţele de producţie, când se făcea analiza numărului de maşini fabricate, cei doi şefi de la Finisări şi Montaj începeau să dea vina unul pe altul, după un scenariu care se repeta periodic. Se certau în faţa lui, însă reprezentaţia era un teatru ieftin, deoarece, după ce părăseau biroul, redeveneau prieteni. Directorul, care nu dovedea cu vocea gâlceava celor doi, ca să poată depăşi faza ruşinoasă care avea loc zilnic, a comandat la tâmplărie un suport rotund şi un ciocănel. Ca să-şi poată ţină şedinţele, îi reducea la tăcere pe cei doi indivizi bătând cu ciocănelul în suportul de lemn.  

În condiţiile dispariţiei a 20 de milioane de dolari, uzina mergea din ce în ce mai rău şi acumulase datorii peste tot. În 1992, producţia scăzuse de la 1.000 de maşini pe lună la 600. Un dezastru amplificat şi de faptul că se fura în capul gol. Prăduitorii intrau noaptea şi, cu tractoare cu lama în faţă, spărgeau zidul din beton şi ieşeau cu camioanele cu piese în spate. Contractul cu Valeologia prevedea un tehnician în service la 150 de maşini. În total, peste 20 de tehnicieni. Spre sfârşitul anului 1990, un reprezentant al uzinei a fost trimis într-o delegaţie la Chişinău şi, normal, s-a întreţinut cu angajaţii de la ARO detaşaţi la service. Ceea ce i s-a părut extrem de curios: nu mai exista obiectul muncii, adică nu era nicio maşină ARO în Republica Moldova

Evenimentul Muscelean