Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Menu
TRAFIC

Cascador trecut prin cumpenele vieţii cu camionul, basculanta şi autobuzul de călători

b_400_250_16777215_10_images_1989aro.jpgLa începutul săptămânii, la I.R.T.A. avea loc o şedinţă cu toţi angajaţii, a căror participare era verificată ca la şcoală, prin strigarea „catalogului”. Cel care absenta era sancţionat la salariu. Din când în când, participa la instruirile cu salariaţii, pe teme privind siguranţa circulaţiei, accidentele produse în ţară, directorul de la Piteşti, Ion Popa. În responsabilitatea acestuia se afla tot ceea ce însemna activitate de transport în judeţul Argeş, I.R.T.A., şcoală de şoferi ş.a.m.d. Odată, la o astfel de şedinţă, îşi aminteşte Pavel Dorcioman, pe care directorul Popa îl remarcase la concursurile judeţene, în cadrul cărora şoferilor li se testau abilităţile de conducere şi mecanică, el a fost cel care a făcut prezenţa. Cel strigat trebuia să se ridice, iar directorul îl măsura cu privirea din cap până în picioare. „În tot judeţul erau sute de şoferi. Dacă aveai vreodată ocazia să stai de vorbă cu el şi nu te mai vedea patru-cinci ani, când îl reîntâlneai, te recunoştea. Dacă sufereai de ceva, el ştia.”, ni-l descria musceleanul din Coteşti pe superiorul de la judeţ al Întreprinderii de Transport, care îşi dădea seama imediat dacă omul din faţa sa avea probleme de sănătate. Atât de atent şi bun cunoscător al oamenilor era. „Om corect ca directorul Popa n-am întâlnit în viaţa mea. Dacă aveai un litigiu cu directorii, te duceai la el, el venea aici, chema toţi şefii, te chema şi pe tine, indiferent că erai şofer, erai mecanic, etc. Nu ţinea cont că unul era director şi altul era mecanic. Asculta pe toată lumea şi pe loc lua hotărârea. Era un om de o corectitudine nemaiîntâlnită.”, ne-a mai spus Pavel Dorcioman. Totodată, era şi foarte exigent. „Dacă n-aveai uniformă cum scria la carte, cămaşă bleu sau albă, cravată, costum şi şapcă... asta era uniforma de serviciu. Dacă n-aveai uniformă, n-aveai voie să pleci în cursă.”, sancţiunea urmărind să menţină disciplina în rândul angajaţilor I.R.T.A. În acest episod vom cuprinde câteva secvenţe desprinse parcă dintr-un film de acţiune, cu Pavel Dorcioman executând nişte cascadorii cât se poate de reale.          
 

b_400_250_16777215_10_images_1989aro2.jpgA fost la un pas să piară zdrobit de cupa unui utilaj care i-a trecut pe lângă cap şi s-a oprit în oblonul basculantei   

În 35 de ani de şoferie a trecut printr-o mulţime de peripeţii, unele atât de grave, încât putea să-şi piardă viaţa. A avut şi noroc, este adevărat, dar a ieşit cu bine din situaţii extreme datorită stăpânirii de sine şi a capacităţii de a lua deciziile cele mai bune sub presiunea timpului. Rezistenţa psihică i-a fost testată în momente de stres maxim de atâtea ori, încât, în câteva secunde, era în stare să ia hotărârea cea mai bună, care a însemnat nu numai salvarea lui, ci şi a pasagerilor de a căror siguranţă era răspunzător. Cel mai mare pericol din care a scăpat teafăr l-a ridicat un incident consumat în vremea în care lucra pe şantierul Combinatului de Lianţi. Materialul era cărat de la balastiera din Dragoslavele şi basculat la un depozit de dimensiuni apreciabile. „Undeva, sus, era o cabină şi cineva, cu ajutorul unei cupe, trăgea materialul şi-l introducea în utilajele care produceau betonul.”, a început interlocutorul nostru povestirea uneia dintre multele cumpene prin care a trecut. Cupa care ridica materialul spre utilajele respective funcţiona graţie unor cabluri, care îi permiteau să coboare şi să urce. „Eu am descărcat, am tras basculanta un metru-doi mai în faţă şi m-am dus în spate ca să închid oblonul maşinii. Pe când împingeam ca să închid oblonul, acela a dat drumul cupei - nu m-a văzut, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar să nu vezi ditamai maşina?! - şi am simţit când mi-a trecut cupa pe lângă ureche. S-a oprit, în cădere, în oblonul maşinii, pe care l-a strâmbat.”, ne spunea Pavel Dorcioman, care a rămas ţintuit locului, de spaimă, când a auzit bubuitura puternică. Şi, mai ales, când a realizat ce a lovit basculanta şi cât de aproape a fost să fie strivit de mecanismul pus în funcţiune din nesăbuinţa unui angajat! Numai soarta l-a ferit să nu sfârşească pe loc, cu capul zdrobit de maşină. Atât de înspăimântat a fost, încât parcă şi respiraţia îngheţase în el. Când s-a întors la muncitorul care manevra maşinăria, acesta încremenise şi el, văzând cum cupa trece razant pe lângă un om. „Ce faci, mă?!”, l-am întrebat, dar nu era în stare să scoată un cuvânt. Am rămas şi eu nemişcat o vreme şi mă gândeam în sinea mea: Extraordinar cum am scăpat! Puteam să fiu zob!”
Întrucât şoferii erau plătiţi la curse, „alergau” maşinile pe Mateiaş, mai să se dezmembreze şi nu alta! Coborârea se făcea cu viteză, întrucât se lucra contra timp. Într-unul dintre aceste momente, în care graba era cuvântul de ordine, Pavel Dorcioman îşi aminteşte că tocmai umpluse ochi cu benzină rezervorul. „Cum urci la Mateiaş, este o curbă în care şoseaua se apropie de bandă. Venind în viteză, când am intrat în acea curbă, mi-a fugit maşina de spate şi m-am sucit, ajungând în poziţie inversă. N-a trecut atunci nicio maşină şi nici n-am lovit în parapet, nici cu spatele, nici cu faţa. M-am sucit, m-am dus lateral, pe asfalt, şi m-am întors cu faţa în sus, invers de cum mergeam. Am stat şi m-am gândit de ce mi s-a întâmplat, fiindcă nu era prima dată când coboram cu viteza aceea. Mi-a curs benzină din rezervor (care era la jumătatea maşinii) în curbă, roata din spate a alunecat pe dâra de combustibil, iar maşina a intrat în derapaj şi s-a întors.”, este altă întâmplare, petrecută tot în perioada în care a lucrat la construcţia combinatului de ciment, din care a ieşit cu bine. N-a lovit glisiera, nu a intrat în şanţ, nu s-a răsturnat şi nici nu a venit din faţă alt şofer pe care să-l izbească în mişcarea de rotaţie a vehiculului. L-ar fi făcut praf cu basculanta.
 

Pe când lucra pe şantierul hidrocentralei de la Curtea de Argeş, a zburat cu camionul de pe şosea în râu

Primul accident - şi primul în topul întâmplărilor spectaculoase - s-a petrecut, însă, pe când lucra pe şantierul de la Bahna Rusului, pe Râul Doamnei, în vederea construcţiei hidrocentralei de la Curtea de Argeş. În acele vremuri de început, musceleanul conducea un camion „Steagul Roşu”. N-avea prea multă experienţă, întrucât abia obţinuse permisul de conducere. Prima zăpadă căzută în acel an mai mult a murdărit drumurile, dar a fost suficientă cât să-i dea de furcă celui de la volan. Şoferii cărau material de la Lunci. Pe Râul Doamnei, ultima localitate este satul Slatina al comunei Nucşoara şi mai sus de acesta este Lunci. „Se deschide valea, este un spaţiu larg de o frumuseţe nemaipomenită! Pe vremea aceea, la Lunci aveau IF-ul cei care lucrau la păduri. Aveau maşini cu care cărau lemnele, linie de trenuleţ pentru căratul buştenilor. La Lunci aveam şi noi balastieră, unde se sorta materialul. Erau nişte concasoare care zdrobeau piatra, după care era sortată, în funcţie de mărime.”, descria Pavel Dorcioman locul îndepărtat în care a muncit în anii de început ai serviciului. De aici, piatra era transportată de şoferi într-o zonă şi mai înaltă, unde se săpau tunelele pe sub munte. 
„Erau două văi. În dreapta, ne duceam la Bradu, la Baciu, sus, aşa îi spuneam, şi în stânga ne duceam pe Cernat, în sus. În dimineaţa în care a dat un pic de zăpadă, care a îngheţat, am încărcat maşina şi am pornit la drum. Am urcat pe vale, spre Cernat, acolo am descărcat, după care m-am urcat în maşină, ca să mă întorc. Eu mergeam ca vara. Dă-i drumul la vale! Nu erau pante mari, dar era gheaţă pe jos. Când să plec de acolo, au venit doi oameni la mine şi m-au întrebat dacă îi iau şi pe ei. „Vă iau.” Erau porţiuni de drum, în care două maşini nu aveau loc una pe lângă cealaltă. Într-o parte era stâncă, în cealaltă era apă. În partea cu apă era făcut un zid de protecţie, ca să nu „mănânce” râul în şosea. Pe porţiunile în care nu încăpeau două maşini, trebuia să aştepţi să treacă celălalt. Nu era circulaţie cine ştie ce. Eram copil, aveam 18 ani. Când luam pe cineva în cabină, mergeam ce mergeam şi acesta se mai uita la mine şi mă întreba: „Dumneata eşti şofer?”, povestea amuzat Pavel Dorcioman. 
Era mic de statură şi, din această cauză, pasagerii îl priveau cu o oarecare neîncredere. Pavel Dorcioman i-a luat cu el pe cei doi bărbaţi care aveau drum în aceeaşi direcţie şi a pornit cu repeziciune la vale, fără să ţină cont de starea drumului. „Noroc că a fost o porţiune lungă mai dreaptă. Din partea cealaltă, urca unul cu un tractor. Pe porţiunea asta de drum n-aveam loc să trecem unul pe lângă celălalt. Am zis să opresc. Când să pun frână... ce să pun frână?! Mai rău fugea! Atunci, mi-am dat seama ce mi se întâmplă. Cel cu tractorul, când a văzut cu ce viteză cobor, a tras tractorul lângă stâncă şi a aşteptat acolo. În timpul acela scurt, trebuie să iei decizii rapide, care soluţie este mai bună. Am zis: dacă intru în el, fac praf şi maşina, fac praf şi tractorul, îl omor şi pe el, murim şi noi. Aşa, risc maşina mea, ce-o fi o fi!  Când am ajuns aproape de el, la vreo zece metri, am zis că dacă iau volan dreapta, brusc, spatele o să fugă pe gheaţă şi sar în apă. Şoseaua era înaltă faţă de râu. Şi aşa am făcut. Am zburat cu maşina în apă. Nu era mare. N-am văzut o aşa minune! Maşina nu s-a răsturnat, nimic nu s-a rupt la ea, să se rupă măcar un arc, şi a venit în apă pe roţi. Şi nici noi n-am avut nimic. Am coborât, au coborât şi oamenii care erau cu mine... cei care treceau opreau şi întrebau: „Pe unde ai ajuns, mă, aici?” „Am zburat.”, le răspundea sincer tânărul, care se tot uita în jurul vehiculului, ca să găsească o cale de a ieşi din apă şi a ajunge la şosea. „N-am mers pe râu în jos mai mult de 50 de metri şi era o ieşire. M-am întors la maşină, m-am urcat şi am plecat. A fost o minune că am scăpat!”, mărturisea Pavel Dorcioman, care este convins că putea să se nenorocească şi pe el, şi pe însoţitori. Dacă destinul l-ar fi scăpat din ochi în acele momente critice. 
 

La Colibaşi, era să fie făcut praf de bena în mişcare haotică, din cauza lipsei unui bolţ  

Altă întâmplare, de data aceasta, pe şantierul de la Colibaşi, deschis pentru construcţia platformei Dacia. Musceleanul avea un obicei, atunci când bascula încărcătura, să stea cu un picior pe scară şi cu celălalt pe acceleraţie. În acea poziţie, urmărea cum era descărcat pământul. „Maşinile se basculau şi în spate, şi pe lateral. Bena avea nişte bolţuri care o ţineau. Dacă scoteam bolţurile de pe partea stângă, maşina se bascula în dreapta. Dacă le scoteam din dreapta, se bascula în stânga. Dacă le scoteam din faţă, se bascula în spate. Ce s-a întâmplat că s-a pierdut un bolţ de la bena din spate, din partea dreaptă! A ieşit şi s-a pierdut. Normal nu trebuia să se piardă. Când să basculez în spate, nemaiavând bolţul din dreapta... eu eram cu piciorul pe scară, uşa deschisă... eram aproape la nivelul cabinei, iar bena încărcată s-a ridicat deasupra cabinei. Şi, dacă n-a mai avut acel bolţ, bena încărcată a plecat, a trecut pe deasupra capului şi a căzut. „Cocă” putea să mă facă! Am scăpat din multe.”                                                 
Nici la volanul autobuzului, în cei 25 de ani lucraţi la I.R.T.A., n-a fost ocolit de belele. Cu basculanta, în caz de nenorocire, risca o viaţă, a lui, dar cu autobuzul erau atâtea în joc. Iarna, să treci toate dealurile şi să te duci la Bădeşti!, îşi aminteşte acei ani grei Pavel Dorcioman. „Dădeau cu sare, nu dădeau, curăţau, nu curăţau, ningea noaptea... Când vedeam că ninge şi trebuia să plec, mă îngrozeam, fiindcă ştiam ce păţesc pe dealuri.”, a făcut acesta legătura cu următoarea „aventură” produsă în vremuri în care actuala şosea naţională nu era construită şi se circula pe şoseaua veche. Când cobora de la Slănic spre Berevoeşti, erau nişte pante serioase. Într-o seară, când trebuia să ducă schimbul III la uzină - nu avea mulţi călători, la tura de noapte fiind mai puţini decât la cele de zi - a fost cât pe ce să dea de necaz. Pavel Dorcioman conducea un autobuz cu motorul în faţă. Aceste autobuze de dimensiuni mai mici, cu motorul în faţă, deserveau mai mult Întreprinderea Minieră. Pe partea din spate, vehiculul era mai uşor, patina sau derapa uşor. Pe când cobora spre Berevoeşti, pe gheaţă, autobuzul a plecat „sanie”. „N-am avut ce să-i mai fac. Făceam frână de motor, se oprea motorul. Am încercat toate manevrele. Oamenii, de frică, au fugit toţi în spatele maşinii. Noroc că nu urca nimeni. La ora aceea, nu prea era circulaţie. N-aveam unde să mă duc, s-o iau în dreapta, pe câmp, în stânga, n-aveam unde. Pe panta spre Berevoeşti erau numai case. Nu ştiu cum am făcut de am putut să ţin şoseaua. Mi-a ajutat Dumnezeu că am ajuns în vale. În asemenea situaţii, trebuie să ai prezenţă de spirit, să nu te pierzi, să fii lucid, indiferent ce s-ar întâmpla. Dar, când am ajuns în vale şi am realizat că am scăpat, într-o fracţiune de secundă, din vârful capului până jos, m-a luat un fior şi am transpirat leoarcă. Dar după ce am scăpat de pericol.”, relata Pavel Dorcioman un moment în care autobuzul care nu mai răspundea la comenzi a mers necontrolat pe o distanţă de o jumătate de kilometru, de la jumătatea coastei până în vale, unde s-a oprit. 
Şi n-a fost singurul. După autobuzul cu motor în faţă, lui Pavel Dorcioman i s-a încredinţat unul cu motorul în spate şi capacitate mult mai mare. La Godeni - nu era şoseaua asfaltată pe atunci - avea de urcat o pantă. „Aveam maşină bună. Cred că mai aveam cinci metri până ieşeam sus, când a început să patineze şi să o ia înapoi. Când eşti cu faţa, o mai controlezi, dar cu spatele ce să mai controlezi?! Când am văzut că n-am ce-i face, m-am gândit că ajung în curbă (o curbă care ridica probleme tuturor) şi mă duc pe câmp, pe coastă. Ce m-am gândit? Iau volan brusc stânga şi o bag cu spatele în maidan. Şi aşa am făcut, ca să nu prindă viteză, fiindcă, dacă prindea viteză, chiar că n-aveam ce să-i mai fac. La maşinile cu motorul în faţă, spatele este cam înalt şi teşit. Până să ajung cu spatele în maidan, a ajuns mai repede roata din spate în maidan. Atunci, a fugit faţa şi am venit cu faţa la vale. Puteam să mă răstorn, dar nu m-am răsturnat, căci, fiind gheaţă, a fugit. Am coborât şi am luat-o pe vale, pe Capu Piscului, şi am ajuns la Lăzăreşti. Era maşina plină de oameni!” 
A condus autobuzul cu motorul în faţă 11 ani, până a fost casat. Parcursese aproximativ 30.000 de kilometri peste norma de casare şi tot mai funcţiona. Dar nu l-au mai lăsat şefii de la I.R.T.A. să transporte călători cu vehiculul învechit. „M-au prins, într-o zi, cu ea în garaj şi nu m-au mai lăsat să plec.”, a încheiat Pavel Dorcioman. A ţinut atât de mult la autobuzele pe care le-a şofat în cei 25 de ani, încât a fost în stare să renunţe la propria odihnă, ca să fie îngrijite şi perfect funcţionale.

The most visited gambling websites in The UK