Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Menu
TRAFIC

Echipe de musceleni detaşate la Tractorul Braşov au pregătit motoare pentru Fiat

b_400_250_16777215_10_images_1985aro.jpgCând au fost trimişi la întreprinderea braşoveană, li s-a spus că vor lucra pentru ARO

 

Episodul cu numărul 476 al serialului despre Uzina ARO, maşina şi oamenii săi, pe care Evenimentul Muscelean îl publică de peste cinci ani, a fost realizat cu ajutorul lui Petre Arsene, un muscelean get-beget, care a experimentat mai multe sectoare de activitate în cei 27 de ani lucraţi pe platformă. Motor (vechi şi nou), Mecanicul Şef - Întreţinere instalaţii de ridicat, Montaj General, Cutia de Viteze, Control, Finisări, Vopsitorie, Centrul General de Comercializare ARO - service şi opţionalele maşinii au fost domeniile încercate de angajatul dispus să-şi ofere şi în prezent serviciile pentru ARO. Mai precis, să se alăture iniţiativei pe cale să se contureze la Câmpulung de a-i ajuta pe posesorii de automobile vechi să le restaureze şi să le dea astfel viaţă. Nu s-a vindecat de ARO, aşa cum nu se pot vindeca toţi cei ale căror suflete au fost sfâşiate de sfârşitul brutal al unei uzine distruse intenţionat. Dar asemenea “oamenilor mici” de la ARO ale căror destine au fost hotărâte de “oameni mari”, care au pecetluit însuşi destinul Muscelului, prin acţiunile deliberate de a încetini, până la oprirea definitivă a “motorului” zonei, Petre Arsene s-a resemnat cu gândul că asta ne-a fost scris. Îi mărturiseşte soţiei că încă se visează noaptea la uzină. “Ce-a fost şi ce-a rămas! A fost de mâncat o pâine bună.”, spunea el cu amărăciune. Mai cu seamă că n-a avut experienţe prea plăcute în sectorul particular, spre care s-a orientat după plecarea de la ARO, în 2003, pe când avea 45 de ani, deci, fiind încă în putere de muncă. 
 

Când a primit detaşarea la Braşov, i s-a spus că va face motoare pentru Câmpulung 

 

Petre Arsene, de loc din Godeni, s-a născut pe 25 februarie 1958. A urmat în comuna natală Şcoala Generală, apoi, între 1973-1976, Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini, la clasa mecanici auto. În două săptămâni de la absolvire, aşa cum era regula vremii, pe 26 iulie 1976, s-a angajat la Întreprinderea Mecanică Muscel, la Secţia Motor, amenajată şi dotată cu logistica adusă de la Braşov. În timpul şcolii, Petre Arsene a făcut practica în Motorul vechi, aşadar, a luat contact cu condiţiile de muncă şi din această parte a uzinei. În 1979, a fost recrutat pentru satisfacerea stagiului militar, fiind repartizat tocmai la Iaşi, la o unitate de grăniceri. Deşi departe de casă, după cum ni se confesa, i-a prins bine că a făcut armata la distanţă de Muscel, pentru că a văzut Moldova. Când s-a liberat, în 1980, a revenit la fabrică, unde, la fel ca în momentul angajării, după absolvirea Şcolii Profesionale, a fost preluat de directorul Victor Naghi, pentru o mică discuţie despre locul de muncă dorit. În momentul în care a finalizat cursurile profesionale, îşi aminteşte Petre Arsene, directorul uzinei îi chema în biroul lui pe tinerii absolvenţi, în grupe de câte zece, şi îi lua la întrebări despre sectoarele în care voiau să muncească. Restul aşteptau afară, pe un culoar lung, cât dura “interviul” cu colegii intraţi la Naghi înaintea lor. Acesta îi măsura pe băieţi din cap până în picioare, îi întreba din ce localitate se trag şi unde le-ar plăcea să-şi practice meseria. 
La fel se întâmpla când angajaţii se întorceau la serviciu, la încheierea stagiului militar. Nu proceda în această manieră cu toţi liberaţii din armată, la câte mii de tineri ajunseseră să ocupe un loc de muncă la I.M.M., dar pe Petre Arsene l-a chemat la el, ca să poarte încă o discuţie despre viitorul său la fabrică. “Îmi aduc aminte că, după ce am venit din armată, m-a întrebat de unde sunt. “Din Godeni”. “Pe la voi sunt prune multe.”, a făcut Naghi dovada că ştie câte ceva despre împrejurimile Câmpulungului. “Sunt, tovarăşul director.”, a confirmat tânărul. “Ţuică e?”, a venit următoarea întrebare a directorului. “E, dacă vreţi, vă aduc şi dumneavoastră.” “Nu-mi trebuie, bă, mulţumesc.”, Naghi fiind vestit pentru apelativul “bă”, în locul mai dulceagului “mă”, pe care, însă, nu-l folosea cu răutate. Petre Arsene, asemenea celor din generaţia lui, după moda vremii, îşi lăsase părul mai lung, amănunt care nu avea cum să scape atenţiei lui Victor Naghi. “M-am întâlnit cu el pe alee, la “Degussa”. “Ia vino încoace, bă! Îţi dau 25 de lei, să te duci să te tunzi.” “Lăsaţi, tovarăşul director, că mă tund.” şi, într-adevăr, angajatul a venit, a doua zi, la muncă proaspăt frezat. 
Când a revenit din armată, nu şi-a reluat locul avut anterior încorporării. O perioadă, a fost la “Instalaţii de ridicat”, în cadrul Mecanicului Şef. “Lucram la macarale, cricuri hidraulice (care nu erau atât de multe). Macarale erau, mai ales la Forjă. Şi la Montajul General erau macarale.”, a continuat Petre Arsene, care s-a ocupat de partea de întreţinere a acestor utilaje. Tot după armată a finalizat cursurile Liceului Industrial, pe care le-a urmat la seral. N-a făcut munca descrisă decât puţin peste un an, fiindcă era nevoie de oameni buni, calificaţi în meseria de mecanic, la Montaj General. Prin urmare, a fost transferat la Montaj General, dar numai pentru câteva luni. “La uzină era nevoie de motoare. Din acest motiv, am fost trimişi la Braşov, la Secţia T48 (n.r. Secţia Motor Fiat), la Tractorul, unde se făceau motoare. Aici ni s-a spus că suntem trimişi ca să facem motoare pentru Câmpulung, fiindcă uzina nu mai putea face faţă cererilor.”, a continuat relatarea acestuia.
Când colo, Petre Arsene şi mai mulţi colegi au nimerit într-un domeniu în care se lucra pentru Italia, sub coordonarea a doi consultanţi italieni. Angajaţii Uzinei ARO au fost aleşi, în primul rând, după calificare, celor de la Braşov trebuindu-le mecanici auto. Este adevărat că ei nu participau la asamblarea motoarelor, doar le rodau. Astfel, la Braşov, muscelenii noştri au lucrat exclusiv pentru Fiat. Nu ştiau ei prea multe şi era indicat să ştie cât mai puţin, să întrebe cât mai puţin şi să-şi vadă de treabă. Cei doi specialişti străini recepţionau motoarele realizate la Braşov, le ambalau în lăzi şi le expediau în Italia.  
 

După şase luni lucrate la Braşov, nemairezistând chefurilor nocturne ale colegilor din căminul muncitoresc, l-a rugat pe Poteraşu să-l aducă acasă 

 

Petre Arsene, om aşezat, liniştit, care, de mic copil, şi-a văzut de viaţa lui, nu s-a putut obişnui cu stilul dezordonat al unora dintre colegii cazaţi, ca şi el, la un cămin muncitoresc. Acolo, adunătură din toată ţara. Muncitori care chefuiau şi care tulburau odihna celor care nu le împărtăşeau pasiunea pentru petrecerile nocturne! Din cauza beţiilor cu care îşi ţineau treji colegii, musceleanul ajungea la serviciu obosit. Ca o compensaţie pentru lipsa somnului cauzată de gălăgia din cămin, pe timpul nopţii, era masa oferită la cantină. Meniul era bogat şi conţinea de toate. În magazinele din Câmpulung nu vedeai preparatele care se serveau la cantină angajaţilor întreprinderii în cadrul căreia îşi îndeplinea sarcinile detaşării şi Petre Arsene. Cantina funcţiona în regim de autoservire, iar beneficiarii puteau alege din multitudinea de feluri de mâncare ce doreau. Acasă, la Câmpulung, nu găseai mai mic. Decât şuncă, pâine, ouă şi alte câteva alimente de bază, şi acelea achiziţionate cu cartela, din cauza crizei care transformase magazinele alimentare în nişte spaţii deprimante ale sărăciei din anii comunismului. 
Petre Arsene a rezistat peste şase luni la Braşov. În toamna acelui an, s-a întâmplat să fie nişte ploi teribile, care au declanşat alunecări ale terenului în localitatea natală. În capul satului, unde era casa părintească, din pricina precipitaţiilor puternice, un grajd s-a dărâmat. Interlocutorul nostru, rămas fără tată la vârsta de zece ani şi învăţat de mic să se îngrijească de ale casei, aflând de pagubele din zonă, a venit acasă. A profitat de ocazie - ocazia nedorită, de altfel, în care s-a produs o stricăciune în gospodăria familiei - ca să-i povestească lui Nicolae Poteraşu, secretarul de partid de la ARO, ce greutăţi întâmpină la Braşov: nopţi albe din cauza petrecerilor muncitorilor, oboseala acumulată, fiindcă nu putea să doarmă şi altele. Nu i-a spus şi ce lucra acolo: că nu făceau motoare pentru Câmpulung, deşi, la nivelul lui Nicolae Poteraşu, acest “amănunt”, mai mult ca sigur, era cunoscut. Dar ca să nu fie bănuit că dezvăluie astfel de informaţii, Petre Arsene şi-a limitat doleanţa la atmosfera din căminul în care era cazat. S-a reîntors la Braşov şi, după cel mult două săptămâni, a fost chemat acasă. Alţii cu psihicul mai tare au rezistat un an, chiar mai mult. “Nu m-am speriat niciodată de muncă, dar nu-mi convenea regimul din cămin. Nu prea te odihneai şi conta şi asta, chiar dacă erai tânăr.”, şi-a motivat Petre Arsene decizia de a pleca de la Tractorul.
Ca o paranteză, când a fost adus aici de la Steagul Roşu SR, după cum i se spunea, a lucrat şi acolo o perioadă, direct în bancul de rodaj, nu pe linie de fabricaţie. Prima vizită a lui Nicolae Ceauşescu, la care a participat ca angajat al Uzinei ARO, l-a prins în bancul de rodaj, locul fixat în regia întâmpinării şefului statului. “Ne-au adus costumaţii, nişte combinezoane albe, curate. Toate motoarele, şase pe o parte, şase pe cealaltă parte, mergeau la relantiu şi noi aplaudam. Ne miram de ce aveam pe noi.”, povestea amuzat Petre Arsene, amintindu-şi momentul trecerii “fulger” a preşedintelui pe lângă muncitorii ferchezuiţi, cu scenariul învăţat.
 

Un arbitru de fotbal, angajat la ARO, şi-a pierdut viaţa într-un accident în care a ars de viu 

 

Duminica, a continuat interlocutorul nostru, oamenii erau chemaţi la fabrică pentru curăţenie. “Dădeam cu rumeguş şi benzină pe jos, unde aveam mozaic. Ieşeai de acolo ca drogat. Dacă te duceai la cârciumă să bei două - trei beri, ţi se părea că n-ai nimic, fiindcă nu mai simţeai nimic din cauza mirosului.”, relata acesta. Un angajat pe nume Pepenel, care a fost arbitru de fotbal, a sfârşit din cauza unui incident, în timpul căruia a ars ca o torţă vie. Aprovizionarea cu benzină se făcea cu ajutorul unor dubiţe. “Omul s-a împiedicat de un fir electric, care a făcut scurt şi, în contact cu benzina, s-a produs o flamă. El a luat foc şi a fugit cu flacăra în spinare. Fiecare dintre noi avea în spatele bancului o ladă cu apă şi o pătură îmbibată, un extinctor, ca în caz de ceva… Periodic veneau şi măsurau toxicitatea gazelor.”, cu toate că nivelul era în permanenţă depăşit, ne descria naratorul nostru măsurile de precauţie, care n-au funcţionat în cazul spontan, cu final tragic, amintit de acesta. 
Revenind la incidentul cu bietul Pepenel, colegii au fugit după el, l-au înfăşurat cât de repede au putut cu pătura, dar rănile suferite au fost mult prea puternice pentru a mai fi salvat. Dus la spital cu arsuri severe, bărbatul s-a stins la câteva zile de la accident.
A condus un ARO Spartana în timpul unei caravane, în scopul promovării maşinii pe litoral
Câţiva ani buni, Petre Arsene a lucrat la Cutia de Viteze, apoi la Control, deşi în acest domeniu n-ar fi vrut să ajungă, dar a fost obligat să accepte postul. Spre deosebire de alte sectoare în care a trecut forţat, el a cerut să fie transferat la Cutia de Viteze. Aici l-a avut ca maistru pe Mitu Isaia. “Eu îi mai spuneam: “Ne faci membri de partid… ne iei banii degeaba.” “Nu mai spune asta, că te iau ăştia şi te leagă.”, îmi zicea. Era unul dintre cei cu care ne permiteam să vorbim deschis. Atunci, lucram chiar la montaj la Cutia de Viteze, care tocmai fusese adusă de la Colibaşi (cutia de ARO mare şi numai reductorul de la ARO 10, iar cutia venea tot de la ei).”, spunea Petre Arsene, care, în acea perioadă, câştiga destul de bine. Din păcate pentru el, s-a trezit că este presat să intre la Control, nefiind oameni care să îndeplinească sarcinile serviciului respectiv. În regie avea salariul fix, dar a trebuit să se împace cu această situaţie. 
De la Control a fost detaşat la Finisări, iar de aici, la Vopsitorie - final, pentru trei luni. “Pe de o parte, mi-a prins bine, a precizat acesta, pentru că am văzut cât de cât şi alte secţii.” Ultima parte a activităţii, până în 2003, când a părăsit platforma, s-a consumat la Centrul General de Comercializare ARO. Aici a fost mecanic, dar făcea de toate. “Am fost şi în service, am fost şi în partea unde veneau maşinile standard din uzină şi se montau pe ele opţionalele. La partea electrică nu mă băgam. În rest, erau de sudat scăriţe, de pus trape, aer condiţionat, casetofoane, alarmă, închidere, ce dorea fiecare.”, şi-a descris acesta munca la CGC ARO.
În perioada în care a lucrat la service, a avut şi ceva probleme de sănătate. Din cauza uleiului ars, zona dintre degetele mâinii i se făcuse carne vie. A urmat un tratament şi s-a hotărât să se rupă de acest sector, în favoarea opţionalelor pentru maşină, despre care am relatat mai înainte. De fapt, la partea de opţionale a fost repartizat iniţial, la CGC ARO, dar, datorită cererii de mecanici, a fost trecut la service. O amintire frumoasă din vremurile în care activa la Centru o reprezintă o deplasare în scopul promovării maşinii ARO. Periodic, Centrul de Comercializare ARO organiza raiduri prin ţară cu autoturismul fabricat la Câmpulung, pentru a-i face publicitate şi a da posibilitatea clienţilor de a-i cunoaşte performanţele. “ARO, oriunde, oricând” i-a trezit interesul şi lui Petre Arsene, care s-a înscris pentru caravana prin Moldova, dar n-a avut succes. “Nu te lăsau să pleci, fiindcă aveau nevoie de tine ca muncitor. Îţi spuneau: “Tu te duci să te plimbi?”, era vorba lui Cornel Oancea. 
Totuşi, a prins o astfel de acţiune, la mare, în timpul căreia a condus un ARO Spartana. Pe durata unei săptămâni, s-a “plimbat” pe întreg litoralul românesc. Cel puţin zece tipuri de ARO au luat ochii turiştilor. Petre Arsene ne-a relatat o întâmplare cu un jurnalist faimos, de la un post naţional de televiziune, care a rămas blocat în nisip cu SUV-ul de producţie străină. Săritori, muscelenii au vrut să-l ajute să iasă din impas, însă acesta, foarte arogant, le-a cerut să-l lase în pace. 
Gică Stoenescu, la volanul unui ARO cu motor Toyota - au fost cele mai bune maşini, în opinia interlocutorului nostru - conducea pe plajă fără probleme. În schimb, şoferul lui ARO Spartana evita întinderea de nisip, temându-se că ar putea păţi la fel ca ziaristul bucureştean: să rămână blocat, să fie remorcat şi să se facă de râs, în loc să facă imagine uzinei şi lui ARO. “Lumea se strângea curioasă. El intra în nisip până la capac, la MRL. Erau cuplate înainte toate. 4x4 integral. Ieşea încet, frumos…”, sunt fragmente dintr-un trecut în care ARO, aflat pe nisipuri mişcătoare la uzină, făcea eforturi ca să nu fie înghiţit de gaura neagră căscată generos după '90. 

The most visited gambling websites in The UK