Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Menu
TRAFIC

„Când am luat maşina, era zăpada de peste o jumătate de metru şi am avut curaj să trec, împreună cu copiii, Oituzul”

b_400_250_16777215_10_images_1979aro.jpgCei trei băieţi ai inginerului Dumitru Dobriţoiu au făcut şcoala pe ARO; de mici, ştiau motorul pe de rost 

„Noi ne-am luptat cu „microanele” şi ei cu milioanele!”, este concluzia amară a inginerului Dumitru Dobriţoiu, la capătul a peste patru decenii de muncă, pentru care statul l-a răsplătit cu „fabuloasa” pensie de nici 12 milioane în cap! „De noi n-a avut nimeni grijă când s-a plămădit legislaţia, spunea acesta mâhnit, referindu-se la grija parlamentarilor de a-şi vota nişte pensii de-a dreptul nesimţite, după cele ale magistraţilor şi ale altor categorii privilegiate. „Am fost nişte pălmaşi „nenorociţi”. Mie nu mi s-au pus studiile, nimic. După 40 de ani de muncă, ce pensie „valabilă” am! 1.199 lei. Acesta este calculul de la „fantoma” de Casă de Pensii Argeş.”, îşi descărca amarul inginerul Dobriţoiu, un om legat de Fabrica de Matriţe şi de tot ce a însemnat ARO. „Dacă eram chemat la serviciu noaptea, nu exista să spun că nu suntem acasă. Mă sunau la 12 noaptea, că nu merge o ştanţă, la 12 noaptea mă duceam.”, povesteşte un om dedicat profesiei. N-a urmărit să se caţere pe o funcţie, deşi îl ajuta „echipamentul” din dotare. Chiar şi când s-a ivit ocazia, a avut grijă unul dintre superiori să i-o „reteze”. Pe când era şef la Normare, la Matriţe, Dumitru Dobriţoiu a primit de la unul dintre profesorii universitari de la Braşov, fost coleg de facultate cu superiorul său, o scrisoare de recomandare către acesta. Cadrul didactic îl avea la suflet pe interlocutorul nostru, un om plăcut, cu umor, care făcea atmosferă la şuetele cu dascălii. Apreciindu-l, profesorul a aşternut câteva rânduri pe hârtie, a pus scrisoarea într-un plic sigilat şi i-a înmânat-o studentului Mitică Dobriţoiu, ca să i-o predea şefului. Acesta s-a conformat. Urmarea: după două zile, l-a mutat din secţie, la Bene şi remorci. „L-am întrebat ce a avut cu mine. „Ştii tu!”, îmi răspundea. El credea că am citit-o - nici în ziua de astăzi nu ştiu ce a scris - şi am venit la el să mă „ungă” şef pe undeva. Dar el mi-a tăiat craca de sub picioare.”, este un episod neplăcut, pe care l-a depăşit cu optimism.                             
 

b_400_250_16777215_10_images_1979aro2.jpg„Meseria asta era foarte ingrată. N-aveai voie să te duci la restaurant cu muncitorii” 

Într-o perioadă a îndelungatei sale activităţi începute, în 1974, la uzină şi continuată, între 1976-2013, la Fabrica de Matriţe, Dumitru Dobriţoiu a fost secretar al comisiei de examinare, la examenele pentru obţinerea unei gradaţii de către angajaţi. Avansarea în gradul profesional se făcea pe bază de cunoştinţe, practice şi teoretice, demonstrate în faţa unei comisii. „La practică ştiam ce poate fiecare. La teorie îi deschideam în faţă examinatului un desen de ştanţă şi îl puneam să-mi scoată o poziţie din ansamblul general. Cine vedea ştanţe mi-o scotea şi trecea, cine nu... mai venea o dată la examen.”, descria Mitică Dobriţoiu activitatea pe care a desfăşurat-o timp de patru-cinci ani. Întrucât se cunoştea cu băieţii pe care îi verifica, inginerul Dobriţoiu le cerea să se pună la punct temeinic înainte de a se prezenta în faţa comisiei. „Deşi eram foarte deschis cu ei, lucrând atâţia ani în Fabrica de Matriţe, nu le-am permis să ne tragem de şireturi.”, a adăugat angajatul FSM, care obişnuia să refuze politicos invitaţiile din partea colegilor ori subalternilor tocmai din cauza „incompatibilităţii” între poziţiile ocupate de acesta şi o relaţie cu salariaţii care depăşea cadrul profesional. Altfel spus, nu voia să-şi facă „obligaţii” în rândul colectivului. 
Una dintre aceste poziţii deţinute de-a lungul anilor, care impunea, profesional, o distanţă de angajaţi, a reprezentat-o funcţia de şef al Tehnologiei Normare - norme şi normative, la Matriţe, domeniu care ţinea de Organizarea Producţiei din cadrul Uzinei ARO. „Îi aveam acolo şefi pe Corneliu Mercan, pe Teodor Bârzu, pe Nicolae Voicu, pe Manole. Noi, care lucram la normare, aparţineam de uzină. Tot ce se raporta la capitolul norme, timpi şi mâncarea omului, căci aceea era baza, era în uzină.”, a continuat acesta. Nicolae Poteraşu, secretarul de partid de la ARO, îi chema periodic la raport pe normatori. „Băieţi, s-au depăşit normele. Producţia nu iese ori a ieşit producţia şi normele sunt prea mici.” Colaboram permanent şi  ne echilibram, fiindcă noi făceam normare în ansamblu. Nu făceam normare pe „bucăţică”, deoarece nu aveam timp... eram puţini. Aveam în jur de 20 de tehnologi.”
Aşadar, normarea se realiza în ansamblu. „Venea un pachet de desene, venea colaboratorul, întrucât lucram şi cu terţi externi - nu eram mulţumiţi numai cu ce lucram aici, după ce ne-am dezvoltat - apoi „desfăceam” desenele la inginerul Herţa. Directorul îmi cerea: „Mitică, să nu care cumva să scapi ceva nescris!” Făceam normarea în ansamblu. Ne imaginam matriţa de un anumit calibru - cine avea experienţă - şi estimam la 3.000 de ore, 5.000 de ore, 10.000 de ore, 15.000 de ore. Vă daţi seama ce răspundere era?! Să dai cu 2.000 de ore mai puţin şi să se ajungă, vorba aceea, să se termine mămăliga şi să nu vină usturoiul?! Era o răspundere colosală. Am trecut şi prin aceste faze. Meseria asta era foarte ingrată. N-aveai voie să te duci la restaurant cu muncitorii.”, a continuat relatarea lui Dumitru Dobriţoiu. 
Pentru el şi, în general, pentru toată lumea, era bună disciplina. „Disciplina muncii era disciplină, dar, după ’90, s-a strâmbat treaba.”, sunt vremuri pe care interlocutorul nostru le regretă, din acest punct de vedere, pentru copiii şi nepoţii lui.  
 

A exploatat ARO-ul cumpărat în 1983 timp de 28 de ani!

Când a venit el la Câmpulung, în 1974, la ARO se făceau maşini de 17 ani. ARO a fost, o jumătate de veac, cea mai bună carte de vizită pentru Câmpulung. Altceva în zonă - exclus de aceeaşi notorietate, care trecuse dincolo de graniţele ţării din primele momente ale exportului - n-am prea avut. Mina, Cimentul, Melana, lemnul, oieritul, pomicultura, agricultura (mai pe sponci), toate la un loc nu cântăreau cât cântărea ARO de unul singur. Maşina era maşină, vorba inginerului Dobriţoiu. Era un produs atractiv, care-ţi lua ochii, te făcea să-ţi doreşti să te urci la volanul ei sau măcar să mergi cu ea ca simplu pasager. Nu se putea compara cu un automobil un vagon de ciment sau unul de cărbune. ARO a intrat în sufletele românilor nu ca un brand, pur şi simplu, ci graţie produsului, a maşinii, pe care, în acei ani, toată lumea şi-o dorea. „Zimbrul Carpaţilor” i s-a spus atât de frumos, nu doar datorită performanţelor sale în teren, demonstrate la întrecerile acelor timpuri, dar şi din cauza rarităţii sale pe şoselele ţării, producţia fiind destinată aproape în totalitate exportului. Aşadar, ARO a fost comparat şi chiar şi-a luat supranumele unui animal rar, protejat prin lege, reintrodus în România (este vorba de două exemplare aduse din Polonia), în 1958, la un an de la apariţia automobilului românesc.    
În 1983, Mitică Dobriţoiu a achiziţionat un ARO 243. Atunci, ne spunea acesta, au fost oferite la vânzare primele ARO cu motor L27D, de fabricaţie autohtonă. Din prima serie s-au repartizat câte trei maşini pe secţie, pentru cei mai merituoşi dintre salariaţi. Cu ajutorul directorului Matriţelor, Nicolae Voicu, lui Mitică Dobriţoiu i s-a repartizat o maşină. A exploatat-o 28 de ani, timp în care i-a schimbat caroseria şi culoarea. 
„N-am stat cu mâinile în sân. Copiii mei ştiau motorul pe de rost, au făcut şcoala pe ARO. În garaj, demontam motorul, îl puneam în căciulă şi, dacă îi ceream lui Bogdan (n.r. băiatul cel mic), care avea 9-10 ani, să-mi spună de unde e şurubul cutare, îmi răspundea: „De la chiulasă” sau de unde era. Unii le-au luat şi le-au vândut, dar eu am păstrat-o.”
 

„Am avut maşină, nu-mi era ruşine să mă duc cu ea în Moldova”           

La ARO a întâlnit oameni de toată isprava, oameni doxă, tobă de practică, inventivi. Aceştia au format un nucleu „jos pălăria”, care au construit maşini în condiţii care, poate, pe unii îi fac să zâmbească. „Era Popescu motorist, era Niki Lungu, expert în motoare. La ARO, cât l-am folosit, în primul an şi al doilea, am făcut fişe de observaţie.”, povestea Mitică Dobriţoiu, căruia colegul Niki Lungu îi cerea să-l informeze în privinţa comportării maşinii când se întorcea din călătoriile montane. Frecvent testa ARO pe cărările Iezerului. „Cunosc munţii aceştia... şi copiii mei cunosc fiecare pietricică, cât am umblat eu cu maşina asta! Şi nu mi-a fost frică niciodată. Treceam Carpaţii iarna! În 1983, când am luat maşina, era zăpada de peste o jumătate de metru şi am avut curaj să trec, împreună cu copiii, Oituzul. Am avut maşină, nu-mi era ruşine să mă duc cu ea în Moldova. Era nevoie de îmbunătăţiri, dar cu cine era să faci?! După ’90, inundaseră titifoii şi nu mai puteai să spui nimic. Când am venit aici, era marele om, care a fost un director adevărat, un promotor al autoturismului românesc, Victor Naghi. Aducea oameni la uzină din toate „văgăunile”, mai jos de Malu cu Flori, până la Domneşti. Trimitea maşinile de serviciu după ei, ca să-i aducă la muncă. Aşa a început munca. Nu era aşa simplu să faci o maşină.”
Apoi Dumitru Dobriţoiu l-a amintit pe contabilul de „nota 100”, Nicolae Mărgăritescu. „Nu-i trebuiau studii multe, dar îi mergea toată fabrica prin cap. Am avut oameni. Noni Gâlcă, vecin la Şelari, a fost membru al aceleiaşi promoţii a Facultăţii de Subingineri a uzinei. Mircea Ceauşescu, Aurel Cojanu (în promoţia următoare). Când trec podul de la uzină şi văd ce este sub Măgura... Când am venit prima dată, era la poartă parcul, cu o căprioară şi un urs. Dimineaţa, Naghi se ducea şi-i dădea căprioarei să mănânce cu mâna lui. Ursul a fost mutat sub Măgura... o întâmplare nefericită a lui Pitulan, şeful de la Administrativ. A pierdut ursul! O săptămână, l-au căutat prin pădure. Până la urmă, l-au găsit. Era ordin de front. Dacă nu vine cu ursul înapoi...” 
 

„Mă chinuiam să aduc rulmenţi şi ai noştri luau câte doi rulmenţi, scăpau cu ei pe la poartă şi-i duceau în Turcia şi-i vindeau!”

Revoluţia din Decembrie 1989 l-a prins la Braşov. Pe 22 decembrie, în urmă cu 25 de ani, se afla în Piaţa Sfatului din Braşov, împreună cu soţia. Copiii îi lăsaseră la ţară, în Moldova. Pe drumul de întoarcere către casă, s-au oprit la Braşov, unde Revoluţia chiar s-a simţit, nu ca la Câmpulung. „S-a tras acolo, am prins acele frământări, dar nu m-am dus să-mi dea cineva carnet de revoluţionar.”, este o dovadă a modestiei sale. „În ’90, Revoluţia ne-a prins descoperiţi rău de tot. O fi revoluţie pentru alţii, dar pentru mine a fost lovitură de stat, coordonată, dirijată cu echipe de filmare. Şi ce s-a întâmplat în Bucureşti cu studenţii, cu minerii, totul a fost regizat.”, a continuat inginerul care s-a nimerit în Capitală în timpul mineriadelor, „ruşinea lumii”, cum le-a numit.  
După gândirea sa, trei probleme erau de rezolvat după Revoluţie. „Să închidă graniţele, lucru care nu s-a întâmplat. Eram în fabrică şi mă chinuiam să aduc rulmenţi de pe nu ştiu unde, Braşov, Alexandria. Ai noştri luau câte doi rulmenţi, scăpau cu ei pe la poartă şi-i duceau în Turcia şi-i vindeau! Pânze de bomfaier! A doua: nu trebuiau desfiinţate CAP-urile, pentru că cei de la ţară îmbătrâniseră, cei plecaţi nu se mai întorceau la ţară niciodată, se menţineau CAP-urile şi se dădeau dividende, cum se numesc acum, la mare „tehnică”. Cea mai mare problemă pentru un om de stat: trebuia stabilizare.”, mai spunea acesta. 
 

b_400_250_16777215_10_images_1979aro3.jpgTatăl a trei băieţi şi bunicul a opt nepoţi 

Dumitru Dobriţoiu are trei băieţi, mijlociul călcându-i pe urme, în sensul că a învăţat aceeaşi meserie. Toţi sunt oameni aşezaţi la casele lor şi le-au dăruit părinţilor opt nepoţi. Cinci dintre ei, toţi băieţi, îi are de la fiul cel mare, preot la Rupea, care locuieşte la Zărneşti. A fost şef de promoţie la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu. Al doilea fiu continuă munca tatălui, fiind sculer matriţer. În prezent, este trimis cu serviciul în China. Asta îl doare cel mai tare pe Dumitru Dobriţoiu, că a „omorât” şcolile, a predat un an şi la Câmpulung, la Liceul Industrial, ca să-şi vadă copilul muncind peste graniţe, departe de casă, deoarece banii câştigaţi în ţară, oricât de mult ar fi strâns cureaua, nu i-ar fi permis să-şi construiască o casă. Al treilea băiat, calificat în şoferie, locuieşte în Câmpulung şi lucrează în domeniul construcţiilor civile. „Mă doare de şcoală, pentru că s-au desfiinţat şcolile şi nu mai au unde învăţa o „buche”. Şi nu se mai predă în şcoli meseria.” De când a avansat tehnologia, nici tabla înmulţirii n-o mai ştiu. Are telefon mobil, dar, după cum mărturisea, îl ajută să încărunţească mai repede. „E bună tehnologia, informarea este rapidă, dar cine mai poate să lucreze cu rigla de calcul? Eu lucram cu „scândurica” acasă. Dădeam kilogramele, tonele la o piesă cât această masă din ochi!”, încheia inginerul Dobriţoiu, nu înainte de a ne prezenta realizarea din plan personal: gospodăria încropită la Valea Mare, unde s-a retras după aproape patru decenii trăite la bloc. A ieşit la pensie în anul 2013, de la Matriţe, asta pentru că împreună cu Gheorghe Drăcea, răposatul Tiberiu Trică (director economic la Matriţe) şi fostul lider de sindicat Gheorghe Bucşoiu, a rămas la FSM, până la încheierea procedurii de lichidare. 

The most visited gambling websites in The UK