Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Logo

Au alungat Mercedes cu huiduieli. Cu nemţii printre ei, nu mai puteau lucra cu sticla de ţuică pe strung

Prostie, orgoliu, manipulare diabolică. Muncitorii au distrus singuri viitorul copiilor lor, urlând împotriva celui mai puternic fabricant de maşini din lume

 

Cu ce i-au prostit instigatorii trimişi de directori să aţâţe mulţimea care se mândrea că “muncea, nu gândea”: „Mercedes vrea să punem pe poartă firma Mercedes - ARO, nu ARO - Mercedes”!

b_400_250_16777215_10_images_1978aro1.jpgCu jumătăţi de directori nu poţi conduce o fabrică. Momentul în care inginerul Dumitru Dobriţoiu a simţit la maximă intensitate acest adevăr dureros l-a reprezentat venirea la ARO a delegaţiei de la Mercedes, un moment ruşinos în istoria uzinei. Mai ruşinos decât cele în care comportarea maşinilor noastre avea ca rezultat refuzul de semnare sau de continuare a unor contracte cu parteneri externi, din statele occidentale. Şi atunci, poate, nu era maşina de vină, cât era atitudinea neserioasă a unor şefi din uzină, care nu asigurau service-ul la capacitatea dorită de importatorul de ARO şi, mai ales, piesele de schimb la timp, în cantitatea şi calitatea aşteptate. Maniera halucinantă în care a fost alungat Mercedes de la Câmpulung a reprezentat o mărturie a declicului sfârşitului, despre care acum, la aproape două decenii şi jumătate distanţă de producerea acelui episod jenant, mulţi spun că n-a fost întâmplător. Poveştile ţesute în jurul sosirii companiei germane la Câmpulung sunt multe şi diferă de la narator la narator. Inginerul Dobriţoiu ne-a prezentat varianta sa, ca martor al discuţiilor care s-au purtat între partea musceleană şi cea germană, adusă la Câmpulung de omul de afaceri Ion Ţiriac. Un nume iubit şi de musceleni, Ţiriac reprezenta o garanţie în plus a seriozităţii relaţiei ce urma a fi stabilită între cei doi constructori de automobile: ARO cel abia ieşit din comunism şi Mercedes, o maşină născută învingătoare. Mulţi dintre foştii angajaţi ai întreprinderii visează cu ochii deschişi cum ar fi arătat astăzi platforma industrială dacă nemţii ar fi fost primiţi cum se cuvine la Câmpulung, în loc să fie conduşi spre ieşire în huiduieli. Vorba povestitorului cu care vom reconstitui un fragment din episodul cu care ne-am făcut de râs şi ne-am condamnat singuri la distrugere, ce minte diabolică a putut manipula nişte oameni fără minte, care se mai şi mândreau că ei „muncesc, nu gândesc”! Iată în continuare cum angajaţii de acum 25 de ani, traşi pe sfori de o conducere al cărei interes nu avea nimic în comun cu o perspectivă pozitivă pentru ARO, au sacrificat viitorul copiilor lor, împinşi de sărăcie să părăsească ţara „nevândută” de părinţi investitorilor redutabili. Cum a fost Mercedes care, după ’90, a vrut să facă maşini la Câmpulung.

„Muncitorii erau cu pancarta... cine îi dirija, Dumnezeu ştie, dar îi dirija bine”
    Probabil că istoria va scoate la iveală adevăratul motiv al unor manevre odioase, prin care s-a dat cu piciorul, nebuneşte, unei şanse cum nu s-a arătat pentru alte fabrici de profil. Mercedes la ARO! Este adevărat că românii se aflau sub imperiul unei lozinci induse de sus: „Nu ne vindem ţara!”, numai că la ARO a fost mai mult decât o opoziţie la intrarea pe platformă a unuia dintre cei mai redutabili fabricanţi de maşini din lume. Trebuia distrus ARO. Declinul ARO n-a fost întâmplător. Respingerea uneia dintre cele mai puternice companii auto susţine ipoteza, potrivit căreia lui ARO nu trebuia să i se dea şansa unei modernizări, ca să iasă în lume cu o maşină îmbunătăţită, primită bine şi pe pieţe cu alte pretenţii, diferite de cele ale statelor socialiste, pe care, câteva decenii la rând, ARO a intrat fără strâmbături din nas din partea clienţilor.              
    La acea vreme, motivaţiile nu mergeau atât de departe în viitor. Într-un viitor în care o întindere virană, moartă, de pe care au fost şterse halele de producţie, lua locul forfotei muncitorilor şi zgomotului utilajelor de lucru, auzit până şi din Mateiaş. Nu, atunci, motivele unora dintre instigatori erau generate, mai degrabă, de propriul interes. Adică de a nu-şi pierde funcţiile, de a se prădui pe mai departe, de a nu se schimba atmosfera relaxantă care înlocuise disciplina de dinainte de Revoluţie ş.a.m.d. Cel puţin, aşa susţine inginerul Dumitru Dobriţoiu, un om ridicat dintre muncitori, care rămăsese unul de-al lor.     
    „După ’90, „halatele albe” începuseră să cadă în derizoriu în faţa muncitorilor.”, povestea Mitică Dobriţoiu, el însuşi purtător de halat alb, pe care, în ciuda acestui „fenomen”, oamenii din fabrică îl simpatizau. „Muncitorii erau cu pancarta... cine îi dirija, Dumnezeu ştie, dar îi dirija bine. Aveau lozinca asta tâmpită, care mă sâcâie de fiecare dată când îmi aduc aminte: „Noi muncim, nu gândim! Nu ne vindem ţara!” De fiecare dată când mă întâlnesc cu ei, îmi spun că am avut dreptate. Era o coloană imensă plecată de la Matriţe spre uzină, care striga aceste cuvinte... asta era o chestie care mă zdruncina. „Înghiţeau” faptul că eram „halat alb”, dar eram de-al lor. Pe atunci, fabrica era plină de „halate albe”, fiindcă veniseră mulţi ingineri. Erau destui care plimbau halatele de colo-colo, dar erau şi dintre cei care munceau pe brânci.”, ne-a introdus inginerul Dobriţoiu în atmosfera existentă în fabrică în momentul sosirii delegaţiei germane, însoţite de Ion Ţiriac.  
    Moldoveanul care a prins rădăcini în pământul Muscelului în urmă cu 41 de ani îşi aminteşte ca şi când s-ar fi întâmplat ieri ziua în care a fost convocat la uzină, ca să asiste la discuţiile cu delegaţia de la Mercedes. În sală s-au adunat în jur de 20 de persoane, cu membrii conducerii, în frunte cu directorul Aurel Nicolescu. „S-a negociat, s-a bătut palma, după ce au văzut noile linii... ne înscriam pe coordonate cu Mercedes, veneau ei cu motoare... Noi mai aveam adus aici ceva de-al lor, din motoarele lor, mai experimentam noi. Era o treabă aşa cum a fost la Dacia. La Dacia, dacă Stroe - şi am colaborat cu el - a fost director adevărat, după ’90 n-a primit la el niciun pititel de propagandist. Oamenii au muncit şi uitaţi-vă unde au ajuns! Concret, cei de la Mercedes voiau să facă o maşină, pe „scheletul” lui ARO, cu motor de Mercedes. Bineînţeles că aduceau modificări, dar dacă n-aveau nicio bază de plecare...”, a continuat relatarea angajatului care a luat parte la discuţiile cu investitorul.  

b_400_250_16777215_10_images_1978aro2.jpg„Nu mai ascundeţi sticlele de ţuică, fiindcă vă găsesc în formă de şurub! Nu mai ieşiţi oameni dacă vă agaţă strungul”
    La Câmpulung, baza de plecare exista. Dar a lipsit mintea muncitorimii, din care liderii fabricii, care au urmărit jocuri obscure, au făcut ce-au vrut. Ce s-a ticluit, ca să se dea cu piciorul unei şanse cum nici într-o mie de ani nu se ivea? Cum au lucrat „postacii”, cum le spune în glumă Mitică Dobriţoiu, după ultimul trend în materie de incitatori, celor care au scos masele de salariaţi ca să strige contra intrării Mercedes în ARO? „Oamenii erau buluc la poarta fabricii, la Poarta 1, înăuntru şi pe dinafară, şi strigau lozincile lor preferate. Aşa gândeau oamenii atunci şi nu puteai să le scoţi din creier acest lucru. Strigau să li se spună ce se întâmplă. A ieşit afară din şedinţă unul dintre ingineri şi le-a zis: „Am bătut palma cu Mercedes. Dar un inconvenient s-a arătat la “mantinelă.” „Care e acela?”, au întrebat oamenii. „Mercedes vrea să punem pe poartă firma Mercedes - ARO, nu ARO - Mercedes.”
    A sângerat orgoliul muscelean fără pereche! „S-a lucrat psihologic asupra creierului oamenilor. Era un vacarm, de nu mai putea să iasă Ţiriac cu neamţul! Vă imaginaţi ce era acolo?! Am ieşit, am discutat cu oamenii, am intrat printre ei şi le-am cerut: „Treziţi-vă! Cine v-a spus treaba asta?”, s-a străduit Mitică Dobriţoiu să-i convingă pe angajaţi că erau zvonuri aruncate cu un scop. Dar muncitorii nu şi nu, fiindcă nu pomeniseră altceva în afară de ARO. Şi asta n-a fost tot, pentru că aţâţarea mulţimii răzvrătite, care se împotrivea propriului viitor, a atins şi alte coarde sensibile. „O să vedeţi voi ce va fi! După ce vine patronul, n-o să mai lucraţi cu sticla de ţuică pe strung!” Pentru că au fost şi astfel de perioade. Mă speriam când îi vedeam că stau cu sticla de ţuică pe strung. Mă cunoşteau şi ştiam ce fac. O ascundeau şi eu le spuneam: „Băieţi, nu le ascundeţi, că vă găsesc în formă de şurub! Dacă te agaţă strungul, nu mai ieşi om de acolo.” A fost libertatea asta şi prost înţeleasă, pentru că, dacă încercai să-i constrângi cu ceva, erai comunist.”, este relatarea incredibilă a inginerului Dobriţoiu, care te face şi acum, la aproape 25 de ani de la nesăbuinţa crasă de care au dat dovadă salariaţii, să-ţi strângi pumnii de furie.      
    „A plecat neamţul, căruia nu i-a mai trebuit nici bandă de montaj, nimic. Ce lovitură a primit atunci Ţiriac, un om de bună credinţă! Ne pricopseam şi noi aici.”, spunea cu amărăciune că astfel s-a năruit o şansă pentru urmaşii protagoniştilor acelei scene uluitoare, care şochează şi în zilele noastre. Cum au respins muscelenii Mercedes, din trufie, din prostie, din lipsă de viziune, din spirit de turmă călăuzită de „o minte diabolică”. „Asta ne-a lipsit nouă. Inteligenţa. O manipulare completă!”, a adăugat Dumitru Dobriţoiu, pentru care vinovaţi de inocularea lozincilor cu vânzarea ţării dacă deschid porţile companiilor cu bani şi interes de a investi au fost cei cu „halate albe”. „Dacă venea Mercedes... n-ar fi ţinut pe oricine.”, lucru de care Mitică Dobriţoiu s-a convins mai târziu, când a lucrat la Colibaşi, la Dacia Renault. „Nu te ducea capul, nu conta că e tata primar.”, a precizat acesta.                      

“Îmi suna în urechi radio-ul, la care cânta „Lambada”, şi auzeam vocea lui Petre Roman: „Industria noastră este un morman de fiare vechi”
    Cu jumătăţi de directori, cum au fost cei aflaţi la conducerea lui ARO când s-a urlat fără discernământ un „nu” categoric producătorului german de autoturisme, nu poţi duce o societate la progres. În cazul lui ARO este posibil să nu se fi dorit şi urmărit acest lucru. Acţiunile şefilor de la ARO indicau o direcţie care n-avea de-a face cu relansarea fabricii, dezvoltarea şi impunerea ei în rândul companiilor de profil de pe mapamond. „S-au străduit de o aşa manieră ca să intrăm şi în colaps cu banii, cu plata. A fost totul gândit. Spuneau atunci că nu mai avem fonduri. Cum? Eram la început, făceam export în peste 50 de ţări. Din fabrică plecau, zi şi noapte, garnituri întregi de maşini.”, este de părere inginerul Dobriţoiu.
    Încheiem această relatare, care are la bază confesiunile unui om în sufletul căruia nu s-a stins revolta pentru inconştienţa unui colectiv care s-a lăsat păcălit, în loc să lupte pentru locurile de muncă, cu o mărturisire în aceeaşi notă. „Când mă duceam pe pistă, îmi suna în urechi radio-ul, la care cânta „Lambada”, şi auzeam vocea lui Petre Roman: „Industria noastră este un morman de fiare vechi.” Îmbătrânind, peste ani, am înţeles unde bătea omul acesta. De fapt, au vândut toată industria la fier vechi. Am avut în Fabrica de Matriţe maşini de coordonate aduse din Cehoslovacia nou-nouţe, erau în vaselină. Le-au tăiat cu flacăra. Le-au făcut fier vechi. Maşini nou-nouţe, cu care lucrai la micron, ca medicul, la cravată. Nu pot să dau o dimensiune a cantităţii de matriţe pe care le-am avut. Aveam materiale scumpe, aduse prin colaborare, materiale înalt aliate.”, a conchis Dumitru Dobriţoiu, cu ajutorul căruia am adăugat serialului despre ARO o dovadă a contribuţiei muncitorimii, cot la cot cu a directorilor, „jumătăţilor de directori”, la dezastrul plâns de pomană astăzi.

Evenimentul Muscelean