Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Logo

Linia de Skoda veche, schimbată cu ajutorul angajaţilor de la Matriţe, detaşaţi în Cehoslovacia, în ’86-’87

b_400_250_16777215_10_images_1977aro.jpgInginerul Dumitru Dobriţoiu 

 
“Am fost ca un călător cu pălăria şi umbrela agăţate în gară”, astfel se descrie inginerul Dumitru Dobriţoiu, al cărui destin l-a purtat, în urmă cu 41 de ani, peste Carpaţi, în Muscel. A prins rădăcini la Câmpulung, dar nu şi-a pierdut accentul moldovenesc. “Călătorul” a plecat din satul copilăriei, ca să facă şcoli, să înveţe o meserie, să urmeze o facultate. Aşa s-a trezit de la graniţa dintre Harghita şi Bacău, unde a văzut lumina zilei, tocmai la Câmpulung, la ARO. A fost profesor în comuna natală, dar a lăsat catedra pentru freză. Frezor, proiectant, subinginer, inginer, a avansat profesional pe măsura completării pregătirii cu o nouă şcoală, adăugată celei absolvite anterior. A trecut prin mai multe domenii: Sculărie - Atelierul Modelărie, Matriţe - Atelierul Coordonate şi Atelierul Proiectare Ştanţe şi Matriţe. Într-o perioadă, a fost şeful Tehnologiei Normare la Matriţe, domeniu care ţinea de Organizarea Producţiei de la ARO, avându-i ca şefi pe Corneliu Mercan, Teodor Bârzu, Nicolae Voicu, Manole. Un an a predat la Industrial. Aşadar, nu s-a plictisit în cei 39 de ani lucraţi pe platforma industrială de la Câmpulung. “Călătorul” Mitică Dobriţoiu a făcut schimbări inclusiv în planul personal, “migrând”, după 37 de ani în care a locuit la bloc - blocul de la capătul oraşului, cum îi spune imobilului din spatele Şcolii 7 - la casă, în satul Şelari, unde şi-a încropit o gospodărie de toată frumuseţea.  
 

A fost profesor suplinitor în comuna natală 

Interlocutorul nostru a venit pe lume pe 1 ianuarie 1949, în comuna Agăş, judeţul Bacău, pe Valea Trotuşului, “la podul peste Trotuş”, cum descria Dumitru Dobriţoiu locul naşterii sale, prezentat de Geo Bogza în reportajul “Pe Bistriţa şi pe Trotuş”. “Sunt mai aproape de “Pădurea Spânzuraţilor” a lui Liviu Rebreanu, unde au fost spânzuraţi Apostol Bologa şi sublocotenentul ceh Svoboda.”, mărturisea acesta. Este un moldovean înrăit, care n-a avut parte, în anii copilăriei sale, de conflicte etnice între moldoveni, ardeleni, unguri şi alte “naţii”, care convieţuiau paşnic. S-a născut într-o familie cu unsprezece copii, el fiind, asemenea lui Mihai Eminescu, al şaptelea. După cele şapte clase ale Şcolii Elementare urmate în comuna natală, a absolvit Liceul Teoretic din Comăneşti, regiunea Bacău, la profilul real. Asta nu însemna că elevii care studiau intensiv Matematica nu trebuiau să fie buni şi la materiile umaniste. Profesorul de Limba Română, de pildă, nu ţinea cont de profilul clasei. “Chiar aveam un motto pe caietul de lecturi particulare: “Cum stomacul te îndeamnă, zi şi noapte, la mâncare, / Astfel capul te doreşte la lecturi particulare”. Erau caiete de conspecte, care trebuiau cu sfinţenie păstrate.”, îşi aminteşte, după atâţia ani, ce accent se punea pe toate materiile şcolare, umane şi reale, acum cinci decenii. 
Între 1963 şi 1967, a urmat studiile liceale. “Trei ani am fost, pentru că n-am avut posibilităţi băneşti, profesor suplinitor la o şcoală, în comuna Agăş. După trei ani, m-am hotărât şi am plecat, pentru a mă califica la locul de muncă, la Întreprinderea de Utilaje de Piese de Schimb Miercurea Ciuc.”, relata Dumitru Dobriţoiu, care a lucrat aici timp de un an. Experienţa căpătată la noua slujbă l-a ajutat să urmeze Şcoala Tehnică la Suceava, la o întreprindere cu acelaşi profil. Cursul de specializare postliceală, cu o durată de opt luni, în meseria de frezor la maşini universale, l-a finalizat în 1973. 
 

Pe când era student la TCM Braşov, inginerul Albu l-a convins să vină la ARO 

În anul următor, a susţinut examenul de admitere la Facultatea TCM Braşov, curs de zi. Nu i-a fost uşor să urmeze o facultate la distanţă de casă, ridicându-i probleme cheltuielile cu gazda şi toate celelalte necesare traiului zilnic. Astfel, s-a văzut nevoit să se transfere la Subingineri. “Din întâmplare, pe holurile facultăţii din Braşov, în vara anului 1974, m-am întâlnit cu inginerul Gheorghe Albu, şef de Cadre la Întreprinderea Mecanică Muscel, unde dădea examenul prima promoţie de subingineri. Eram acolo, împreună cu decanul, şi s-a oferit chiar el să mă ajute. “Dacă băieţii vor să renunţe la cursurile de zi, dintre cei care n-au posibilitatea, au rămas zece locuri la Subingineri, la Câmpulung. Noi le dăm locuinţe, le asigurăm loc de muncă.” Gândindu-mă că nu are cine mă întreţine, la zi, am făcut pasul şi am trecut Carpaţii, împreună cu domnul inginer Albu.”, îşi aminteşte Dumitru Dobriţoiu cum s-a stabilit la Câmpulung, în vara anului 1974. Cât timp s-a aflat la Braşov, pentru scurt timp, a lucrat la Autocamioane.
Inginerul Albu i-a făcut angajarea la Secţia 1215 “Sculărie”, unde şef era inginerul Ivănescu. Acesta l-a repartizat la Atelierul Modelărie Metal, datorită faptului că noul angajat avea ceva experienţă profesională. Timp de doi ani, Dumitru Dobriţoiu şi-a desfăşurat activitatea la Modelărie, unde s-a ocupat de realizarea unor modele din aluminiu. “Am lucrat la modelul de aluminiu pentru crucile cardan de la ARO. Făceam modelele din aluminiu, care erau prelucrate, pe copiere, în oglindă. Modelul de copiere, cu blocul de W85 (care era cel mai tare material), mergea la Forjă. Aici, materialul tăiat la dimensiuni era băgat în cuptor. Era calculată dimensiunea, ca să nu iasă afară, fiindcă atunci crăpa materialul. Puneau pe berbec partea superioară, jos matriţa inferioară şi, când venea fierul încins în cuptorul roşu, până se făcea aproape negru… când îi făcea bătaia presa... de aceea se auzea în Câmpulung, când treceam podul! La Forjă se prelucrau toate piesele, în general, piese de ansamble, de transmisie, plus cardan pentru direcţie, pentru roţi, ş.a.m.d. A fost prima mea lucrare. Ceilalţi colegi lucrau chiulase, blocuri-motor, tot modele de copiere lucrate în aluminiu. Acelea se prelucrau uşor. Noi dădeam caracteristicile tehnice. Dacă eu greşeam crucea cardan sau blocul-motor, greşit era şi modelul, greşită era şi ştanţa de prelucrare la cald. Dar noi ne străduiam să avem rezultate bune.”, descria Dumitru Dobriţoiu prima parte a activităţii sale la I.M.M. 
A muncit din greu. Dimineaţa i se dădea de lucru la maşină, de nu avea timp nici să-şi arunce ochii pe o hârtie, pentru şcoală, iar profesorii de la Braşov nu erau deloc îngăduitori cu studenţii de la seral. Dimpotrivă, cereau mai mult decât de la ceilalţi.
 

“Nu s-au mulţumit cu fierul vechi, au luat la scărmănat şi pământul!”     

Tânărul student l-a avut ca îndrumător de proiect la Subingineri pe inginerul Nicolae Herţa. “Un om de o capacitate rară. Era mic la stat, dar  stăpân pe el. În 1974-1975, când s-a pus piatra de temelie la Fabrica de Matriţe… îmi aduc aminte, acolo era un grajd de boi. Până în fabrică, fiindcă nu erau secţiile, era lan de coceni, era agricultură şi jos era grajdul de vite. Această zonă de agricultură s-a transformat într-o fabrică de matriţe dotată în totalitate de China. Toate utilajele instalate acolo au fost aduse de chinezi. Cinci-şase chinezi lucrau pe câte o freză. În 1976, am fost transferat sub bagheta domnului Herţa, la Fabrica de Matriţe, unde am instalat primele linii de freze de copiere, freze universale, strunguri. Le mutam unde era nevoie. Atunci eram în formare şi trebuia să le ordonăm în aşa fel încât fluxul tehnologic să corespundă, să nu ne plimbăm cu piesele de colo-colo… tratamente, forjă, etc.”, a continuat relatarea inginerului Dobriţoiu. 
În permanenţă, românii care lucrau la punerea la punct a Fabricii de Matriţe erau supravegheaţi de chinezi, care coordonau întreaga acţiune. “Noi eram ca la un fel de specializare, pentru că ne documentau, ne puneau în temă, ca să ne putem descurca după ce plecau ei. Eram acolo câteva cadre tehnice care urmăream toate aceste treburi. Dar lucram, efectiv, şi la betoane, şi la turnat. Betoanele pe care le-au scos de la uzină… cu betoanele nu s-au mulţumit, au scos şi fierul beton din ele! Nu s-au mulţumit că au luat fierul vechi, au luat la scărmănat şi pământul! Zeci de metri! Vă imaginaţi ce înseamnă o presă de 15 tone, de 25, de 100, de 500 de tone, de 1.500 de tone, să scoţi fierul beton din ea!”, povestea cu mâhnire. 
Din acest moment, specializarea lui Mitică Dobriţoiu a devenit prelucrări la rece prin ştanţare. A lucrat la Atelierul Coordonate, după care a fost detaşat, doi ani, la Atelierul Proiectare Ştanţe şi Matriţe, fiind nevoie de cadre pregătite. Acela era, practic, “creierul”, baza Matriţelor. Atelierul a fost condus de un mare inginer, aşa cum îl numea Mitică Dobriţoiu pe Puiu Pescaru. Acesta l-a recrutat în echipa lui, la recomandarea lui Nicolae Herţa. În paralel, a lucrat proiectare ştanţe şi matriţe. Când s-a întors în atelier, a executat la maşină propriile proiecte. “Nu puteam da înapoi, întrucât colegii îmi spuneau: “Acesta este proiectul tău, te rugăm să-l execuţi. Tu ştii ce cote, ce toleranţe ai trecut acolo.” Dar am ieşit cu brio din toate încurcăturile.”, a precizat acesta. Până la finalizarea studiilor superioare, a fost şi frezor, şi proiectant, fiind folosit, graţie calificărilor dobândite, unde era nevoie. În iunie 1978, a absolvit Facultatea de Subingineri, profilul mecanic, în specializarea Tehnologia Construcţiilor de Maşini.   
     

Matriţele celor de la Mitsubishi erau perfect executate, copiate prin electroeroziune 

La aproape zece ani distanţă de momentul punerii în funcţiune a Fabricii de Matriţe, erau deja cimentate legăturile cu întreprinderi de prestigiu din lume. Una dintre aceste colaborări a fost cu Cehoslovacia, unde, timp de un an, echipe de angajaţi de la Câmpulung au fost detaşate la Skoda, pentru modificarea radicală a primului model de maşină. “Când s-a modificat linia de Skoda veche, am schimbat-o cu toată pregătirea de la Volkswagen. Atunci i s-a schimbat toată alura.” Şi cu ajutorul muscelenilor, au fost puse la punct toate matriţele.
Între 1986-1987, la Mlada Boleslav, echipe de angajaţi ai Fabricii de Matriţe Auto s-au succedat permanent, ai noştri fiind solicitaţi la pregătirea gamei de Skoda, pentru ceea ce ţinea de caroserie. Cei 15 angajaţi, cât număra o echipă, erau înlocuiţi periodic. Dumitru Dobriţoiu, coordonator la ştanţe şi matriţe, la toată gama, a fost “oleacă de vătaf”, cum şi-a descris rolul între muscelenii detaşaţi la Skoda, cunoscând toate detaliile. “Nu ne permiteam să ne facem de ruşine, pentru că acolo ne întâlneam cu Mitsubishi, cu nemţii (polonezii şi ungurii erau slabi).” 
Erau firme care veneau cu matriţe prelucrate numai prin electroeroziune. “Nu se lucra cu biaxul, cu mâna, cu omul. Japonezii de la Mitsubishi veneau cu ele copiate prin electroeroziune. Puneau electrodul pe matriţă şi ieşea perfect. Era ca un fel de “copy-paste”. Nu mai umblau cu biaxul, cu scula, cu freza. Prelucrarea era “oglindă”. Îţi făceai mustaţa în ele.”, îşi aminteşte Mitică Dobriţoiu, care ne asigura că muscelenii au avut, în acea perioadă, rezultate frumoase, determinate şi de ştacheta ridicată a firmelor din domeniu cu care intrau în contact. “La noi, mutai piesele, de la o operaţie la alta, pe presă, manual. Aici făcea o ambutisare, apoi o lua omul cu mâna şi o muta pe altă presă, pentru următoarea operaţiune. Acolo nu mai era aşa. Aveau prese automate. Era o linie de fabricaţie închisă, în care tabla pleca dintr-un capăt, îşi urma cursul, în derularea căruia nu intervenea nimeni, iar în celălalt capăt ieşea piesa finisată. Manevrele pe care noi, aici, le făceam cu oamenii, acolo se făceau în totalitate automat, cu ventuze. Acele mâini automate le mutau dintr-o parte într-alta. Era ceva inedit şi de foarte mare precizie. Dacă piesa nu se aşeza pe calapodul matriţei o zecime… dar se lucra la sutimi, la microni.”, a încheiat acesta relatarea episodului “Cehoslovacia”.
În 1997, Dumitru Dobriţoiu a obţinut diploma de inginer, ca urmare a absolvirii Facultăţii de Ştiinţă şi Ingineria Materialelor în cadrul Universităţii “Transilvania” din Braşov.               
 

Patru ani, detaşat la Dacia

Între 2001-2004, conducerea uzinei câmpulungene l-a delegat pe Mitică Dobriţoiu la Automobile Dacia, împreună cu o echipă formată din 30 de sculeri-matriţeri. “Am început cu Dacia 1300, punere la punct a întregii caroserii. A fost nevoie de remedieri la matriţe. Francezii erau acolo şi permanent doreau să scoată piese tot mai bune. Aproape patru ani, am făcut naveta la Colibaşi. Aveam maşina asigurată de fabrică, lucram de dimineaţa până la şapte seara… mai şi întârziam. Toată tăblăraia de la Solenza… haionul spate l-am lucrat împreună cu fiul meu, pe care l-am luat cu mine, ca să se călească.” Aşa cum s-a călit el la Modelărie, unde fusese băgat de inginerul Ivănescu şi de unde unul dintre superiori îl dădea afară, pe motiv că “un venetic a venit să mănânce pâinea altuia”. După două săptămâni în care tânărul a stat cu valiza în mână, măcinat de gândul de a pleca, nefiind căsătorit pe atunci, Ivănescu s-a impus: “Ori plec eu de la Sculărie, ca şef de secţie, ori pleci tu de la Modelărie, dacă mai aud că-l dai afară din atelier!” Şeful de secţie a aflat de frecuşul la care era supus proaspătul angajat de la colegii de serviciu cu care Mitică Dobriţoiu s-a împrietenit imediat, datorită felului de a fi, de a vorbi, datorită tactului pedagogic. După intervenţia şefului de secţie, care a mediat diferendul izbucnit fără motiv, Mitică Dobriţoiu s-a “înşurubat” rapid în treburi şi n-a mai avut probleme. Integrarea în colectivul de la uzină s-a produs cu uşurinţă, deoarece colegii îl simpatizau, fiind foarte ataşaţi de el şi el de ei. 
Evenimentul Muscelean