Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Logo

Deţinuţii de la Colibaşi au săpat fundaţia preselor uriaşe la Fabrica de Matriţe

b_400_250_16777215_10_images_stories_1970_1970-6.jpgNorel Georgescu, fratele lui Sandu Georgescu, patronul Restaurantului „Musceleanca”, a făcut parte din lotul de angajaţi ai Uzinei ARO instruiţi în RDG, la o fabrică de matriţe, care folosea o tehnologie avansată pentru perioada anilor ’70. Era nevoie de pregătirea angajaţilor de la Secţia Sculărie, selectaţi pentru a fi transferaţi la viitoarea Fabrică de Matriţe Auto ARO. Matriţele erau în construcţie, interlocutorul nostru fiind martor al acelui moment istoric: ridicarea anexei care funcţionează şi astăzi, ca proprietate a unui afacerist local, dotarea ei de către echipele de specialişti chinezi, care s-au perindat de-a lungul anilor, până la punerea în funcţiune a fabricii, instalarea unor prese de dimensiuni considerabile, a căror fundaţie a fost săpată de deţinuţii de la Colibaşi, scoşi la muncă, pentru reducerea pedepselor. După 31 de ani lucraţi în cadrul Fabricii de Scule şi Matriţe - dintre care patru „la patron”, după ce a fost cumpărată de Montana MG - Norel Georgescu a optat pentru Fontana, având ocazia să experimenteze condiţiile de lucru şi de retribuţie superioare la fabrica din Turcia şi, pentru scurt timp, la fabrica din Italia. Ca o coincidenţă, după ce asistase, cu câteva decenii în urmă, la înălţarea din temelii a FSM, Norel Georgescu a văzut, într-o proiecţie video, cu câţiva ani înainte de a prinde contur în teren, cum va arăta fabrica de la Schitu Goleşti.                                     

La nici trei săptămâni după ce a dat examenul la Grupul Şcolar, şi-a rupt mâinile
Născut în satul Capu Piscului, în comuna Godeni, pe 14 august 1951, Norel Georgescu a rămas un om al locurilor natale. „Când au trecut atâţia ani, de-am ajuns cărunt?”, se întreba, cu un zâmbet nostalgic, amintindu-şi de şcoală şi de angajarea la IMM. Era un copil, care îşi ajuta părinţii în gospodărie, când a susţinut examenul de admitere la Grupul Şcolar Industrial. Destinul a vrut ca băiatul să urmeze şcoala profesională, care califica lucrători pentru uzina constructoare de autoturisme de teren. De ce are interlocutorul nostru credinţa că i-a fost dat să ajungă la ARO? La nici trei săptămâni după ce a trecut de hopul admiterii, adolescentul şi-a rupt ambele mâini. Până să înceapă cursurile, şi-a văzut de munca la ţară, sarcina sa fiind de a paşte vitele pe izlaz, împreună cu alţi copii. Odată, tatăl l-a muştruluit că stă numai de hârjoneală cu băieţii, în loc să aducă acasă un braţ de lemne. Fiul s-a conformat şi s-a apucat să strângă câteva vreascuri, înainte de a se întoarce cu animalele acasă.
A ochit un arin, care, la o înălţime de patru-cinci metri de sol, avea câteva crengi uscate. Copilul s-a urcat cu intenţia de a le rupe, fără să-şi dea seama că s-a oprit pe o ramură verde. Când a făcut mişcarea de a apuca una dintre crăcile pe care intenţiona să le smulgă, braţul pe care stătea s-a rupt sub greutatea sa. „Arinul este un lemn care trosneşte dintr-odată, nu are flexibilitate precum carpenul. Am căzut în mâini.”, ne povestea Norel Georgescu incidentul suferit în urmă cu cinci decenii. Peste noapte a suportat dureri cumplite şi, a doua zi, doctorul Scarlat, de la Spitalul Minier din Schitu Goleşti, i le-a pus în ghips. N-a uitat nici acum, la cei 64 de ani ai săi, cum i-a sucit medicul mâinile, ca să-i aşeze oasele în poziţia corectă, de unde expresia „ţi-am rupt mâna”, deşi era ruptă dinainte de a „umbla” doctorul la ea. Ca o paranteză, tatăl lui Norel Georgescu a lucrat la Întreprinderea Minieră.
Dacă îşi fractura braţele înainte să dea admiterea, pierdea un an de şcoală. Angajarea la Întreprinderea Mecanică Muscel s-a produs pe 6 ianuarie 1970, când tânărul absolvent al Şcolii Profesionale a fost repartizat la Secţia Sculărie. A lucrat un an şi zece luni, după care a primit ordinul de încorporare în armată. Începuse liceul, pe care îl urma la seral. Când a revenit acasă, după finalizarea stagiului militar, a trecut prin altă păţanie, care era să-l coste trei ani de vechime în muncă, adică perioada armatei şi timpul lucrat înainte de a fi luat militar. „Era o lege ca, în termen de 15 zile de la liberare, să te reangajezi, ca să ai continuitate în câmpul muncii. Când m-am liberat, pe 13 iunie, m-am dus la uzină, unde maistrul Nicolae mi-a zis să vin la muncă de la 1 iulie. Eu, cel târziu, pe 28 iunie, trebuia să mă angajez. Maistrul Nicolae, în felul lui, avea dreptate. Ce rost avea să revin la serviciu pe 28, când puteam să-mi încep lucrul pe 1?! N-a ştiut, însă, cum era legea.”, relata Norel Georgescu. Norocul lui a fost o consăteancă din Coteşti, Bănăţeanu pe nume, care lucra la Cărţile de Muncă. „După o săptămână-două, îi spune domnului inginer Anuţa, adjunctul şefului de secţie Ivănescu. Ea mă cunoştea, fiind din aceeaşi comună şi aproape de aceeaşi vârstă. „Ce facem cu Georgescu Norel? E în situaţia de a pierde ce a lucrat înainte de armată, un an şi ceva, plus armata.” „De ce?” „N-a respectat angajamentul de a se prezenta la lucru în 15 zile şi a depăşit cu trei zile.” Pe cartea de muncă se vede că este modificat. Mi-au făcut un bilet de voie şi s-a rezolvat. Maistrul Nicolae a recunoscut faţă de inginerul Anuţa că n-a ştiut ce prevede legea.”, este o întâmplare din perioada de început a activităţii sale la uzină. 

Înainte de a fi transferat la Matriţe, s-a specializat în RDG
De-a lungul anilor, a lucrat sub conducerea a doi şefi de secţie mai importanţi, Gheorghe Ivănescu şi Ion Anuţa, iar, dintre maiştri, ni i-a amintit pe Stelian Rucăreanu, maistru şef, Nicolae Nicolae, Stelian Bădescu şi Ion Munteanu. Maistrul Nicolae, de loc din Şelari, nu mai este în viaţă. Inginerul Ivănescu, şeful Secţiei Sculărie, care stătea deasupra actualei Patiserii „Iepuraşul”, s-a prăpădit şi el de foarte mulţi ani. La fel şi Ion Anuţa, care se trăgea din Godeni. Stelian Bădescu era fratele directorului tehnic Nicu Bădescu, dispărut tragic într-un accident în Grecia, rămas sub semnul întrebării până în zilele noastre pentru foştii salariaţi.
Ca toţi cei din generaţia sa, Norel Georgescu a prins vremuri bune la uzină, unde muncitorii câştigau bine, cu o depăşire de 25-30% a retribuţiei de bază. „Executam ştanţe, matriţe şi dispozitive, mai întâi pentru uz intern, apoi am început să lucrăm şi pentru export.”, spunea Norel Georgescu.
În anul 1974, a fost trimis, împreună cu un grup de muncitori, la specializare în Republica Democrată Germană, pentru trei luni, în perioada septembrie-decembrie. Stagiul se desfăşura la o fabrică de matriţe din localitatea Schwartzenberg, în cadrul căreia au fost pregătiţi, în perioade succesive, viitorii lucrători de bază de la FMA Câmpulung. Cum încheia stagiul un grup, după trei luni, era înlocuit cu altul, trimis de Victor Naghi să se pună la curent cu procesul de fabricaţie a ştanţelor şi matriţelor.
Din grupul în care a fost repartizat Norel Georgescu au făcut parte Lucian Popescu, Ion Năftănăilă, Ion Bădală, Ion Lupşa, Ion Olteanu, Nicolae Manole, Marin Stan, Gheorghe Bratu, Ion Pană, Gheorghe Fătuloiu. Românii locuiau într-o pensiune dintr-o zonă apropiată oraşului Schwartzenberg, cum este comuna Lereşti de Câmpulung.
La finele anului 1974, muscelenii s-au întors acasă şi, după încă doi ani lucraţi la Sculăria din cadrul uzinei, au fost transferaţi la Matriţe.

Puşcăriaşilor li se dădea la masă o zeamă chioară de sfeclă fiartă, cu un cocoloş de mămăligă
În timp ce oamenii se specializau într-un domeniu în care nemţii erau avansaţi, la Câmpulung se lucra la finalizarea construcţiei Fabricii de Matriţe Auto. Un amănunt interesant pentru istoria ARO şi a Matriţelor priveşte realizarea acestei  anexe a uzinei, singura supravieţuitoare de pe platforma industrială. Am precizat, la început, că Norel Georgescu se numără printre martorii ridicării din temelii a FMA pe locul unor grajduri ale CAP-ului. De asemenea, a asistat la operaţiunile de montare a preselor aduse de chinezi, cărora le datorăm atât finanţarea clădirilor, cât şi dotarea lor. „O parte din prese se montau, iar pentru altele se săpa fundaţia.”, îşi aminteşte Norel Georgescu acele vremuri în care săpăturile erau executate cu deţinuţii de la Colibaşi. Fundaţia avea o adâncime de aproximativ cinci metri, fiind vorba despre nişte utilaje impresionante ca dimensiune, care bubuiau cu o putere formidabilă. Se amenajase o schelă, iar deţinuţii formaseră un lanţ uman, pentru a fi mai eficienţi la scoaterea pământului şi a bolovanilor din groapă.
„Am avut ocazia să văd când le aducea mâncare, povestea Norel Georgescu, uluit şi acum de sărăcia meniului, care nicidecum nu era pentru un bărbat care săpa o zi întreagă. Le dădeau nişte cocoloaşe de mămăligă. Cel însărcinat să distribuie mâncarea îi arunca fiecăruia bulzul ca la câine! Le mai dădeau nişte sfeclă fiartă, tăiată în bucăţi mari. O zeamă chioară, cu mămăligă! Dar deţinutul nu cârtea. Cum se pune problema acum, când peste tot se invocă drepturile omului!”, a continuat relatarea sa.
În Fabrica de Matriţe este şi munca deţinuţilor de la Colibaşi. Puşcăriaşii se înghesuiau la astfel de treburi, fiindcă li se scurta pedeapsa substanţial, chiar şi cu un an. Plus că era bine şi pentru condamnat, care sorbea o gură de aer proaspăt şi una de libertate. „Mai stătea de vorbă cu lumea. Ne mai cerea câte un deţinut: „Ia-mi şi mie cinci ţigări.” Îi dădeai de pomană, ştiind că suferă, fiind închis.”, ne mai spunea acesta. Alţii primeau, pe ascuns, un strop de alcool într-o sticlă de suc. În orice caz, s-a făcut treabă cu încarceraţii.

Evenimentul Muscelean