Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Menu
TRAFIC

„Nevoiaşii” pe care îi ajută Primăria să pună mâna pe casele sale

  • Written by Magda BĂNCESCU
  • Hits: 469

Cum s-a potrivit că, în perioada în care primarul nostru îi dă bice roabei cu hârtii de trebuinţă Ministerului Dezvoltării, ca să ne ridice scumpătatea de bloc social, ne-am pricopsit cu reclamaţia unor cetăţene dintr-o casă naţionalizată, probabil, aflate şi ele printre persoanele vizate de găselniţa imobiliară plasată în Grui. Cazul, foarte interesant, contrazice gândirea lui Liviu Ţâroiu, care vrea să ne convingă de bunele sale intenţii cu nişte năpăstuiţi aflaţi în imposibilitatea materială de a-şi cumpăra o locuinţă a lor. În teorie, acest „Burj Khalifa” între cutiile de chibrituri comuniste, ca înălţime a valorii date de un proiectant cu capul în nori, un „zgârie-buget” până la sânge, se face pentru cei mai nefericiţi dintre noi. Adică tineri căsătoriţi, pe care vârsta sub 35 de ani i-ar ajuta să primească un ANL, dar nu-i ajută „punga”. Lista potenţialilor beneficiari îi ia în calcul - declarativ, căci realitatea ne-a arătat cine sunt socialii închipuiţi - şi pe câmpulungenii prea bătrâiori pentru ANL, pe tinerii obligaţi să părăsească centrele de plasament la majorat, mamele şi taţii singuri, invalizi de gradele I şi II, pensionari, veterani şi văduve de război, persoane oprimate de regimul comunist, chiriaşi scoşi din case naţionalizate şi, atenţie, alte persoane şi familii considerate „cazuri sociale”, stabilite de comisia Primăriei. Selecţie cu dus-întors, căci neajutoraţii, după cum am remarcat, sunt de la partide, Primărie, Poliţie ş.a.m.d. Având precedentul blocurilor sociale 9 şi 10, unde amărâţii sunt o raritate, avem îndoieli puternice că blocul apreciat la peste 5 milioane de euro, cu TVA (amănunt scăpat la relatările anterioare), va fi ocupat de cine merită.  

Zilele trecute, ne-a fost dat să întâlnim un caz care ne cam strică teoria îmbulzelii la noile apartamente, în privinţa cărora opoziţia lui Liviu Ţâroiu este convinsă că vor ajunge numai la piloşi, aidoma posturilor din Primărie. Deci, treaba cu caracterul social e poveste de adormit ministerul, care plăteşte „damblaua” Primăriei. Căci dacă Primăria ar fi corectă şi l-ar pune pe directorul de la Social, plătit cu o leafă de bază de peste 100 de milioane, să facă anchete serioase, ca să afle cât câştigă „nevoiaşii” din blocurile sociale, n-ar mai fi necesar pardaful din bani publici pentru un imobil nou. Îi scoţi pe chiriaşii despre care Primăria ştie sigur că nu mai au dreptul, din cauza veniturilor, să stea în casele destinate celor săraci şi salvezi o cheltuială. Care, în opinia lui Ţâroiu, nu e departe de adevăr. Adică proiectantul n-ar fi scos din burtă cele 5 milioane de euro. Dar dacă te-ai angajat că faci plocon lucrarea unui constructor căruia i s-a deşirat limba până la podea la vederea sumei pe care statul este dispus s-o toace…, cum să mai baţi în retragere?! 

Într-o casă de pe bulevard, pe la jumătatea distanţei dintre „Bărăţie” şi „Motanul Încălţat”, o ruină de neînchipuit că poate adăposti oameni, mai trăiesc trei chiriaşe ale Primăriei: bunică, fiică şi nepoată. Nu este prima dată când femeile apelează la ajutorul ziarului nostru, aşa că au ştiut cui să se adreseze, simţind, zic ele, o hărţuire din partea proprietarei hrubei. Adică, în 42 de ani, de când locuiesc în casa naţionalizată, nu le-a băgat nimeni în seamă, iar acum, dintr-odată, s-au înteţit musafirii nepoftiţi, care pretextează că au plângeri la adresa lor. În special, din cauza mirosului, care bineînţeles că există în putregaiul în care ţi-e teamă să intri, la vederea exteriorului, din care se desprind bucăţi de lemn şi zidărie. Cât le-au ţinut „finanţele”, femeile şi-au îmbunătăţit partea lor de clădire, dar e nimic pe lângă consolidarea care-i trebuie imobilului. Pătruns înăuntru, îţi vine inima la loc, căci scara pare solidă, pereţii aşijderea, iar podeaua nu scoate sunetul cunoscut, de scârţâit iritant, din pricina vechimii. Pare destul de ţeapănă, prin comparaţie cu alte coşmelii în care ne-am mişcat cu sentimentul că ne prăbuşim cu etajul. Venit de la bloc în camerele acestea largi, înalte, cu luminatoare pe tavan, lucrate cu o artă pierdută până la noi, n-au cum să nu te impresioneze holurile generoase şi camerele în care n-ai senzaţia de înghesuire. Ce frumuseţe trebuie să fi fost mobilată, îngrijită şi însufleţită! Acum, e goală şi mizeră, după moartea celorlalţi locatari, susţin singurele rămase în imobil, trei femei, care nu-şi pot imagina viaţa în altă parte. Căci nu cunosc o „altă parte”. Plouă în ea, dar, în ciuda degradării produse de infiltraţia apei, partea de clădire prezentată nouă de chiriaşe pare că se ţine destul de bine. Adică am văzut mult, mult mai rău de atât. Dar probabil că un expert ar contrazice impresia de siguranţă avută, repetăm, după experienţe mai brutale vizual şi olfactiv. Am fost în case cu ditamai gările între nivele, cu scări care se mişcau, cu podele fragile şi pereţi prăbuşiţi.

Însă temerea locatarelor nu este că se vor trezi, într-o zi, cu plafonul peste ele, ci că vor fi date afară dintr-o locuinţă pe care altul ar părăsi-o bucuros dacă i s-ar oferi ceva mai bun. Lor li s-a oferit ceva mai bun, în care aveau condiţii civilizate, cu tot ce presupune un trai normal: gătit, igienă, intimitate. Nu ca acum, când dorm trei într-o cameră, ca să nu ardă multe lemne. Nu mai spunem că baia, o încăpere sinistră, întunecoasă şi largă, vine la pachet cu o pneumonie, fiind obligat să ocoleşti, proaspăt îmbăiat, jumătate de casă, ca să ajungi de la etaj, unde e cada, la parter, unde e dormitorul. 

Ele au avut şansa să se mute, dar i-au dat cu piciorul. Cine le-a oferit-o? Un om de afaceri, asemenea altora care au cumpărat case pe bulevard, conştienţi de valoarea terenului, a ajuns, se pare, proprietar al unora dintre spaţiile în hardughia cu pricina. La vederea acestuia de câteva ori în clădire, femeilor le-a cam îngheţat sângele în vine, realizând că afaceristul o vrea pe toată. Adică să cumpere şi partea Primăriei, în care se încăpăţânează să reziste mama, fiica şi bunica. Ce-i trebuie atâtea case? N-are destule?, s-au amărât amărâtele că un ins avut se uită să le scoată în stradă, bănuiesc ele, pe mână cu Primăria. Ce-au povestit femeile se leagă cu ce-a povestit Ţâroiu la Consiliu, când a justificat necesitatea blocului social: să-i scoată pe locatari din locuinţele degradate, să le repare (aici deja „miroase”), iar spaţiile reabilitate să ajungă la alţi solicitanţi. Poveşti! Ascultându-le pe aceste femei simple, care nu vor să se dezlipească de căminul lor sărăcăcios, înclinăm să le dăm dreptate. Cel care a simţit valoarea locului plănuieşte să pună la pământ acea bucăţică de istorie mucegăită, dar nu poate cu trei suflete în ea. Aşa că vin controale de la Primărie.

The most visited gambling websites in The UK