Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Menu
TRAFIC

95 de ani, trăiţi pentru ţară

  • Written by Diana BUMBENECI
  • Hits: 984

b_400_250_16777215_10_images_2273_coscodaru.jpgPovestea unui om ai cărui ochi transmit istorie în fiecare clipă. Ilie Coşcodaru, un bătrânel născut în 1923, este veteran de război, iar, acum, zilele sunt tot mai grele pentru acesta, însă tot are puterea de a ne povesti jurnale de război şi amintiri din viaţa sa.

Este din comuna Lereşti, are 95 de ani şi este veteran de război. Vorbim aici despre Ilie Coşcodaru, cel de-al treilea veteran din comună. Au fost mai mulţi, însă timpul, în trecerea sa, i-a luat cu el. Bătrânul Ilie locuieşte în satul Pojorâta, este un om cu suflet mare, o viaţă frumoasă, dar, mai ales, cu dorinţa de muncă. El face parte din categoria oamenilor buni şi cinstiţi, care au vrut să facă un lucru bun de-a lungul vieţii. După ce a fost luat în armată, la scurt timp a fost chemat în război. A fost, s-a întors, iar acum ne povesteşte despre acea perioadă. 

„Am fost în război, în linia I, la tranşee. Nu mi-a fost frică, atunci când nu ştiam ce să fac, mă mai ascundeam. Am fost şi lereşteni mulţi acolo. Când m-au anunţat că trebuie să plec, mi-a fost puţin frică. Acolo, jumătate dintre cei care erau cu mine au murit. Am avut şi un camarad alături. Devenisem buni prieteni, ba chiar mâncam o pâine amândoi. Dacă nu avea el, aveam eu şi tot aşa.”, povesteşte Ilie.

Este un om prietenos, dar, mai ales, credincios. Mai rar să vezi un om care repetă de nenumărate ori că nu renunţă la credinţa în Dumnezeu şi că doar aşa merge mai departe. „Mă rugam mereu. Am crezut în Dumnezeu. Erau cruci pe marginea drumului. Mă opream, mă închinam şi mergeam mai departe. Ştiam că lupt pentru ţara noastră acolo, cât am stat tot războiul, însă o făceam cu cinste. După ce m-am întors şi până de curând am mers la biserică. Acum nu mai pot.”, a continuat bătrânul. 

A avut o familie mare, acasă, la Lereşti, locul de unde nu a vrut să plece niciodată. Chiar dacă a întâmpinat mai multe greutăţi, a continuat să lupte şi să fie un om corect. „După ce m-am întors din război, reparam linia bombardată de avioane de la Chitila. Am mai lucrat acolo trei luni, apoi m-am întors acasă aici. La 27 de ani, m-am însurat şi am făcut patru copii. Unul dintre ei şi soţia nu mai sunt printre noi de 15 ani. De aici nu m-a bătut gândul să plec.”, a mai spus veteranul. 

La 95 de ani, bineînţeles că i-au apărut şi câteva probleme de sănătate, care acum îi afectează starea şi îi îngreunează traiul. Vede foarte puţin, asta deoarece are cataractă şi nici auzul nu mai este atât de bun. De unde bani să se trateze, dacă pensia de veteran de război pe care o are nu ajunge nici la 500 de lei şi nici vârsta, nici sănătatea nu îl mai ajută să muncească cu ziua. „Am tichet să-mi fac operaţii, dar mi-au cerut 30 de milioane şi le-am spus: nu am, domnule doctor, abia am ce să mănânc. Eu, toată viaţa, am lucrat greu, cum am putut, am fost şi măturar. Confecţionam măturile aici acasă şi mă duceam cu ele să le vând. Mereu am vrut să fiu cinstit. Pensia de veteran de război este de 420 de lei. Când mi-am făcut actele de pensie, nu am avut bani să-i dau celui de acolo, că sigur îmi făcea pensia de 10 milioane, ca la alţii. Aşa mergea treaba pe atunci, însă ce era să fac?”, a completat bătrânul Coşcodaru. 

Întrebat de către preotul Pahonţu dacă de-a lungul timpului, fiind rudar, a fost dat deoparte, acesta i-a răspuns cu seninătate că mereu a vrut să fie un om bun, înconjurat de oameni, să aibă prieteni şi să îi ajute. Mai povestea şi că a fost la baluri, dar stătea şi se uita la ceilalţi, rar juca şi el.  „Nu s-au luat de mine niciodată. Eu nu am înjurat pe nimeni, nu m-am certat cu nimeni, pe cei mai în vârstă îi ajutam mereu, acum nu mai pot. Aşa era viaţa mea pe atunci… am vrut doar să trăiesc în pace.”, completează bătrânul.

Am menţionat şi mai sus şi a povestit şi veteranul, că el a muncit greu, a muncit cu ziua… doar pentru că era rudar. Acesta spune cu o tristeţe nemărginită că a vrut să studieze, a făcut parte din cazurile celor care au vrut să studieze, însă, în perioada sa, mai erau din loc în loc dascăli care nu acceptau pe nimeni de etnie romă. 

„Ce mi-a fost greu a fost că eu nu am mers când eram mic la şcoală. Eu aş fi vrut, dar nu m-a vrut învăţătorul. Îmi aduc aminte că părinţii îmi făcuse ghiozdan dintr-o ruptură şi m-au dus la şcoală, dar învăţătorul a spus că nu primeşte rudari, pentru că îl supără destul alţi copii din sat. S-a rugat tata de el şi i-a spus că sunt cuminte şi că eu chiar vreau să învăţ ca toţi ceilalţi, dar ne-a trimis acasă. Mă îmbrăcam curat eu, eram liniştit, dar nu m-au vrut.”, a mai povestit Ilie Coşcodaru. 

Nepoţii şi strănepoţii săi merg la şcoală, învaţă şi apoi vin şi îi spun şi lui poezii despre ţară, despre natură sau alte lecţii învăţate. La finalul discuţiei, părintele Alexandru Pahonţu a transmis câteva cuvinte celor ce ajung să cunoască această poveste: „Înainte de a judeca şi de a cataloga oamenii după fel şi chip aş spune că simplul fapt că ei fac parte dintr-o etnie nu ar trebui să ne schimbe pe noi. Înainte de a judeca, să vă gândiţi că alături de ceilalţi, în război, a luptat fără teamă şi a ajutat şi acest om.”, spune preotul. 

Din atât mai trăieşte. La mila celor din jur, sprijinit de familie, cu speranţa pierdută de a mai vedea bine vreodată şi cu amintirile care nouă ne-au clădit istoria României, în suflet. 

 

 

The most visited gambling websites in The UK