Menu
TRAFIC

Afirmaţiile brutale ale senatorului Nicolae au afectat şi imaginea partizanilor musceleni din familia Arnăuţoiu

  • Written by Evenimentul Muscelean
  • Hits: 170

b_400_250_16777215_10_images_2232_Clipboard07.jpg

Revoltat de jignirile aduse rezistenţei anticomuniste de către senatorul Şerban Nicolae, care ar fi spus că partizanii anticomunişti erau „mai degrabă împotriva intereselor României”, jurnalistul Rareş Bogdan, realizatorul „Jocuri de putere”, de la Realitatea TV, a dedicat o ediţie a emisiunii supravieţuitorilor ororilor comuniste. Invitaţi în platou au fost diplomatul Cristian Diaconescu, istoricul Marius Oprea, Oreste Teodorescu, Oana Stănciulescu, Alex Cautis, Stelian Negrea, Octav Bjoza, preşedintele foştilor deţinuţi politici, dar şi fiica celebrului partizan muscelean Toma Arnăuţăoiu, Ioana Voicu Arnăuţoiu. În direct, în timpul emisiunii, a intrat şi singura supravieţuitoare a familiei Arnăuţăoiu, Elena Ion Arnăuţoiu, sora partizanilor Toma şi Petre Arnăuţoiu.

Ioana Voicu Arnăuţoiu a explicat care sunt punctele din afirmaţiile senatorului care nu sunt susţinute

Fiica celor doi partizani, invitată la emisiunea „Jocuri de putere”, a explicat care sunt punctele în care afirmaţiile senatorului PSD nu sunt susţinute, oferind şi exemple din îndelungata cercetare făcută de Ioana Voicu Arnăuţoiu despre partizanii din munţi şi, în special, despre grupul din care au făcut parte părinţii săi, Maria Plop şi Toma Arnăuţoiu. „Vreau să vă spun câteva cuvinte despre partizanii de la Nucşoara. Aş începe cu Toma Arnăuţoiu, care este exact exemplul despre care vorbea domnul Nicolae în primul paragraf. A terminat Şcoala de Cavalerie, a luptat doar pe Frontul de Vest, a fost rănit şi a avut o mare „vină”: ultimul loc în care a fost încadrat a fost Regimentul de Gardă de la Palatul Regal. Fals faţă de ceea ce a spus domnul Nicolae: şi Armata, şi Jandarmeria au fost reformate profund, în 1946. Arnăuţoiu a fost scos din Armată, deşi fusese un ofiţer exemplar. E un nonsens ce spune domnul Nicolae. Că domnia sa consideră că a lupta împotriva regimului înseamnă să îţi doreşti un regim străin, asta ţine de democraţie. România, care a fost democraţie până la instaurarea comunismului, avea acest joc al politicii, în care oamenii puteau alege şi sprijini partidul în care credeau. În munţi nu au luptat doar militari, întâmplător, în grupul de la Nucşoara erau şi doi militari, ceilalţi erau ţărani, pentru care comunismul a însemnat să rămână fără mica lor proprietate, cum a fost şi cazul lui Gheorghe Rizea. Pentru ei, a pierde proprietatea era un lucru esenţial, ca şi minciuna pe care se baza noul regim comunist, oamenii care au ajuns la putere nu erau cel mai des şi cei mai muncitori dintr-o anumită localitate. Ei vroiau nu să vină la Bucureşti şi să dea jos primul ministru, ci să intervină când schimbarea regimului era ajutată şi de evenimente politice din Europa. Ei vroiau să anihileze puterea locală. Niciun grup de partizani nu şi-a propus să vină la Bucureşti să schimbe lucrurile.”, a povestit Ioana Voicu Arnăuţoiu, la Realitatea TV.

Câmpulungeanca Elena Ion Arnăuţoiu, în direct la Realitatea TV: „Vă mulţumesc că nu lăsaţi să se uite jertfa înaintaşilor noştri”

În timpul emisiunii „Jocuri de putere” a fost contactată telefonic şi Elena Ion Arnăuţoiu, sora partizanilor Toma şi Petre Arnăuţoiu, care locuieşte în Câmpulung. Prin câte a trecut şi suferit, doamna Elena Ion a avut un mesaj emoţionant, mulţumind celor care nu lasă să se uite jertfa înaintaşilor. Aceasta a fost îndemnată de realizatorul Rareş Bogdan să povestească amintirile ei despre cum au fost acei ani de început de comunism pentru familia din care provine. „Am aproape 99 de ani şi sunt cuprinsă de emoţii văzând ce relataţi dumneavoastră la televizor. M-au mişcat foarte mult şi mi-au redeschis rănile sufleteşti, care nu sunt vindecate. Eu sunt fiica învăţătorului Ion Arnăuţoiu şi a Laurenţiei Arnăuţoiu, sora mai mare a lui Toma şi Petre Arnăuţoiu. Am copilărit împreună şi apoi a fost o legătură sufletească între noi, fraţii, puternică. Am fost alături de ei întotdeauna, până când, în închisorile comuniste, şapte ani, am pătimit pentru ei. Educaţia pe care am primit-o de la tatăl nostru, care a fost învăţător, şi educaţia pe care am primit-o în familie a fost: totdeauna să ne iubim ţara, să ne iubim patria, să fim cinstiţi şi să ne iubim regele. Asta a fost educaţia pe care ne-a dat-o tatăl nostru, ca învăţător, nu numai nouă, copiilor lui, ci tuturor generaţiilor de la şcoală, pe care i-a condus ca director şi învăţător în comuna Nucşoara. Doi dintre fraţii mei au fost militari, Toma şi Neluţ, cel mare, Ion Arnăuţoiu, care a fost locotenent activ de Cavalerie. A murit după doi ani şi opt luni de front în Rusia, fiind decorat cu cele mai înalte decoraţii române şi germane. A călcat pe o mină şi a murit în Crimeea. După aceea, Toma, ofiţer de Cavalerie, iar după aceea a trecut la escorta regală, chiar în garda Regelui Mihai. Când Regele Mihai a abdicat, majoritatea ofiţerilor de carieră au fost deblocaţi din armată. Toma şi-a iubit foarte mult cariera şi foarte mult ţara. A fost o durere imensă până s-a hotărât să plece, să facă o acţiune în munţi. După cum ştiu, cele mai multe acţiuni din munţi au fost conduse de militari. Toma nu a admis sub nicio formă să rămânem sub ocupaţia rusească şi comuniştii să ne conducă ţara. A hotărât, cu împuternicire din partea ambasadelor franceze şi engleze, americană, ca să facă această organizaţie. Şi a făcut, după cum se ştie, organizaţia în munţi. Au crezut că, într-o perioadă foarte scurtă, vor veni americanii şi ne vor elibera de ruşi şi de comunism. Acest lucru nu s-a întâmplat. A durat nouă ani chinul în munţi. Vă spun că a fost cea mai longevivă organizaţie anticomunistă din munţi, până când au fost trădaţi de către un prieten şi au fost executaţi. În 1958, când au fost ei prinşi, odată cu ei au fost arestaţi şi cei despre care s-a presupus că au avut legătură cu ei în acea perioadă. Printre aceştia am fost şi eu arestată. Am stat la Securitate, la Piteşti, nouă luni, în anchetă, unde nu am văzut cerul şi nu am pus piciorul pe pământ, împreună cu toate femeile, cele care au fost cu soţii lor şi cu părinţii lor în legătură cu fraţii mei, în munţi. Şi am aflat toată viaţa pe care au dus-o ei acolo, tot chinul pe care l-au întâmpinat în perioada aceea. După ce s-au întocmit dosarele de anchetă, am fost împărţiţi în şase loturi şi am fost judecaţi la Piteşti, de Tribunalul Regiunii a II-a Bucureşti. Primul lot a fost al celor condamnaţi la moarte, cei 16, care au fost condamnaţi la moarte, după aceea cei cu 25 de ani, cu 20 de ani, cu 15 ani, cu 10 ani. Eu am fost în lotul cinci, cum au socotit ei, cu vină mai puţină, pentru omisiune de denunţ. Ne-au judecat, ne-au dus la Jilava. În închisoare la Piteşti, vizavi de celula mea era cea a tatălui meu. Şi acum am în memorie cuvintele pe care le spunea tatăl meu când îl aduceau de la anchetă, noaptea, cu lanţuri la picioare: „Împuşcaţi-mă, nu mă mai bateţi, că nu mai pot!” Au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit din glasul părintelui meu şi, de atunci, nu l-am mai văzut. După câte se ştie, a murit în 1962, în închisoarea de la Botoşani. Am fost în aceeaşi celulă cu toate femeile care au fost în legătură cu fraţii mei şi, o perioadă, au adus-o şi pe mama mea, care, în 1949, când au plecat fraţii mei în munţi a fost arestată şi a făcut şase ani de închisoare. Şi, când i-au prins pe fraţii mei, a fost luată din nou, ca să-i mai dea, că a fost puţin şase ani, pe care i-a făcut ca mamă, care şi-a ajutat copiii. Într-adevăr, a fost foarte dureros, nişte chinuri groaznice. Veneau săracele de la anchetă bătute şi chinuite, dar o dată nu le-am auzit spunând un cuvânt urât la adresa fraţilor mei sau regretând că i-au ajutat. Din contră, au dat dovadă de un caracter deosebit. Au fost clipe extraordinar de dureroase. În ziua în care a trebuit să-i judece şi condamne la moarte pe cei 16, ne-am trezit dimineaţa cu zgomot de lanţuri la picioare şi strigăte de disperare. Strigau: „Nu ne omorâţi, că n-am făcut nimic rău!” Ştiau că-i duc să-i condamne la moarte. A fost ceva infernal. Nu vă spun că femeile din celulă, care le-au recunoscut vocile, au început şi ele să ţipe, să-şi smulgă părul de pe cap de durere. Şi mama mea era lângă mine. A căzut în genunchi, şi-a rupt hainele de pe ea şi se ruga: „Doamne, nu-mi omorî copiii!” A fost o durere groaznică, nu am să uit în viaţa mea aceste clipe nemaipomenit de dureroase. După scurt timp, nu am mai auzit niciun fel de zgomot. A urmat judecata, iar cei judecaţi, fiecare lot, era dus la Jilava. Aici, mama mea a fost rejudecată. Au fost mama, Elisabeta Rizea şi mai multe femei din sat. La Jilava, eu eram într-o celulă făcută pe sub pământ, în fostele cazemate ale Regelui Carol I, unde se ţinea armament cândva. Nu aveam Bucureşti, era bolnavă de inimă şi ea avea voie să stea singură în pat. M-am rugat de ea ca s-o primească şi pe mama. Şi a vrut, mai ales că toate mă simpatizau, iar mama s-a odihnit acolo. Am întrebat-o pe mama: „Spune-mi, cât te-au condamnat?” Şi mama, săraca, nu înceta să-mi sărute mâna: „lasă că-ţi spune mama mâine”. Am fost mulţumită că mama mea se odihneşte, iar eu am urcat la mine în pat. Dar, peste cinci minute, se aud iarăşi zăvoarele de la uşă:„Dumneata, aia de sus, ia coboară încoace”. M-au luat şi m-au dus la birou, noaptea. Acolo era ofiţerul de serviciu, care le primise pe mama şi pe cele care au fost în lot cu ea. Am salutat cum se obişnuia, cu „să trăiţi”, iar el m-a întrebat cum mă cheamă. I-am spus, mă cheamă Ion Elena. „Minţi!” Am zis: „Cum pot să-mi permit să mint?! Când aveţi în faţă dosarul meu de judecată şi buletinul meu de populaţie.” „Cine era femeia căreia i-ai sărutat mâna?” Iar eu i-am zis că era mama mea. „N-ai ştiut că n-ai voie?” „Să trăiţi, vă rog să mă iertaţi, n-am ştiut că n-am voie să sărut mâna mamei mele care m-a născut şi m-a crescut.” „N-ai voie şi pentru asta te bag la carceră până-ţi putrezesc oasele!” M-au dus în celulă, iar, peste cinci minute, au venit şi au luat-o pe mama, cu bagaj cu tot, şi au băgat-o pe ea la carceră. Întâmplător, acolo în carceră mai era o doamnă doctor din celulă de la mine, care făcuse gălăgie că nu ne dau hrană cum trebuie. Mama i-a spus doctoriţei ca, atunci când se va întoarce în celulă, să-mi transmită că nu e supărată pe mine că e la carceră, ci că e bucuroasă că m-a mai văzut. A fost ultima dată când mi-am văzut mama. După aceea, pe mine m-au mutat la Miercurea Ciuc, la Arad, iar mama, după patru ani de stat la Jilava, a fost dusă la Miercurea Ciuc, a răcit şi, la câteva zile după ce a ajuns acolo, s-a îmbolnăvit. I-au făcut o injecţie, iar mama a murit strigând:„Copiii mei, copiii mei!” A fost înmormântată acolo, la Miercurea Ciuc. După 1990, s-a ridicat un monument în cimitirul din Miercurea Ciuc şi am fost chemate toate cele care am făcut puşcărie acolo, să facem un parastas în memoria celor care au murit în acea închisoare. Am fost la parastas, am văzut şi crucea unde prima era trecută o măicuţă, iar a doua, cu litere mai mari, era scris numele mamei mele: Arnăuţoiu Laurenţia, mama partizanilor din munţi, Toma şi Petre Arnăuţoiu. În curând, împlinesc 99 de ani, sunt suferindă că nu cunosc mormintele părinţilor şi fraţilor mei. Mulţumesc din suflet tuturor celor care nu lăsaţi să se uite jertfa înaintaşilor. Îmi dau seama că sunteţi alături de noi, cei care am fost în închisoare şi ne cunoaştem suferinţa noastră, dar şi a lor, a celor care şi-au jertfit viaţa. Nu au plecat în munte pentru ca să-şi apere averea impresionantă pe care ei nu o aveau, au plecat în munte ca să-şi apere credinţa, demnitatea şi libertatea poporului român. Asta au dorit din tot sufletul, dar prea puţini mai recunosc acest lucru în zilele de astăzi. Vă mulţumesc că nu lăsaţi să se uite jertfa înaintaşilor noştri.”

The most visited gambling websites in The UK