Menu
TRAFIC

La bâlciul de Sfântul Ilie veneau negustori de pe întreg cuprinsul Balcanilor şi din Vestul Europei 

  • Written by Evenimentul Muscelean
  • Hits: 587

b_400_250_16777215_10_images_2205_Clipboard06.jpgVersiunea veritabilă a târgului de odinioară, reconstituită într-o expoziţie deschisă de ziua protectorului spiritual al Câmpulungului   

În total contrast cu peisajul urban sluţit de rămăşiţa vulgară a bâlciului de odinioară, în holul Muzeului Municipal a fost reconstituită, de Sfântul Ilie, o fărâmă autentică a tradiţiei locale, care aduna la Câmpulung, potrivit oratorilor invitaţi de gazde să sporească atractivitatea evenimentului, târgoveţi de pe întreg cuprinsul Balcanilor, chiar şi din Vestul Europei. În cinstea protectorului localităţii şi a sărbătorii sale, care o transforma într-un furnicar de negustori şi muşterii, nu numai la jumătatea verii, ci la fiecare sfârşit de săptămână, a fost pregătită pentru publicul muscelean versiunea veritabilă a bâlciului de Sfântul Ilie, graţie unei colecţii minuţios concepute, din care să nu lipsească niciuna dintre mărfurile vândute în târgul tradiţional. Expoziţia vernisată de „Sânt-Ilie” a adus în faţa iubitorilor satului românesc, cu frumuseţile sale curate, simple, aproape tot ce se găsea la „sborul” anual, ţinut la scară mai mică în fiecare duminică, atunci când, fiind sărbătoare, sătenii veneau la cumpărături. Ii, fote, legători, cioareci, opinci, covoare şi plocate, marame şi ilice, lămpi pe gaz, potcoave, cleşti, perii, ciocane, toporişti, coşuri, linguri, fuse, furci, suveici, ciubere, oale şi urcioare, farfurii şi diverse figurine ceramice şi, deasupra tuturor, tronând în sala Muzeului şi furând toate privirile, scrânciobul din lemn, recreat impecabil, aşezate laolaltă într-o colecţie reuşită, au oferit imaginea originală a obiceiului străvechi muscelean, păstrat, ce-i drept, până astăzi, dar într-o formă fără legătură cu negoţul practicat până la modernizarea şi denaturarea cutumei locale. Expoziţia „Bâlciul de Sfântul Ilie”, care a dat valoare calendarului Zilelor Municipiului, graţie tabloului bucolic recreat cu bun gust şi fidelitate, a fost completată de un debut expoziţional semnat Dan Ştefan, ale cărui realizări plastice au fost expuse câmpulungenilor cu aceeaşi ocazie. Amfitrionii au avut grijă ca, în afară de simţul vizual, să încânte şi papilele gustative ale musafirilor, servindu-i cu gogoşi şi sirop de brad.

Vedetele bâlciului de odinioară îi lăsau cu gura căscată pe copiii vrăjiţi de scamatoriile lor  

Directorul Alexandru Oprea i-a invitat pentru a-şi depăna amintirile despre bâlciul copilăriei lor pe consilierul local Gheorghe Sârbu, singurul reprezentant al administraţiei publice locale la eveniment, şi pe colegul Marin Popescu, cel care a condus una dintre secţiile Muzeului Municipal, Mausoleul Mateiaş. Profesorul Sârbu a mărturisit că-i face plăcere să rememoreze pentru muscelenii săi lucruri trăite în anii copilăriei, când marea bucurie, care punea capăt unei lungi aşteptări, se producea odată cu sosirea bâlciului la Câmpulung. „Sunt născut la doi paşi de Câmpulung, în comuna Lereşti, satul Voineşti, la 1 ianuarie 1944. Cunosc foarte bine tot ceea ce au traversat în timpul istoriei Câmpulungul şi zonele din jur. Bâlciul de Sfântul Ilie era o mare bucurie pentru noi, copiii, care-l aşteptam cu nerăbdare. Primul lucru pe care voiam să-l vedem: Titi Boldescu rupând lanţurile prin forţa mâinilor sale, a muşchilor lui. Ne tot gândeam cum reuşeşte să facă. Mergeam acasă şi încercam să rupem şi noi câte un lănţişor, dar nu reuşeam.”, sunt amănunte după care povestitorul a scormonit în memorie, pentru a le împărtăşi audienţei. Cum reuşea vedeta bâlciului să-i impresioneze pe ţâncii cu ochii mari de uimire nu ţinea de tehnică, ci de o scamatorie, ca la orice circ care se respectă. Picii, însă, după cum a mărturisit Gheorghe Sârbu, erau convinşi că manevra era reală, nicidecum că actul era o făcătură. „Mi-o mai amintesc pe coana Manda, care ieşea pe scenă, în bâlci, cu pălăria ei cu fulgi, şi dădea câte o replică din „Chiriţa în provincie”. Era nemaipomenită… se plimba frumos pe acolo, căscam gura, luam câte o replică şi mergeam acasă. Aveam o mare plăcere să ne urcăm în lanţuri, cu multă grijă, urmărind ca pe scaunul din faţa noastră să fie o domnişoară. Domnişoara respectivă trebuia să fie prinsă de noi şi să-i imprimăm, conform legii fizicii, un impuls, ca să meargă în lateral, apoi să vină înapoi. Făceam acest lucru, pentru că, vă daţi seama, la tinereţe, aveam un interes. După ce coboram din lanţ, nu ştiu dacă mai comunicam sau nu. Asta este o altă chestiune, pe care o intuiţi dumneavoastră. Cu toţii de-abia aşteptam să luăm un bilet şi să ne urcăm în căluţi. La circul cu animale… şerpi, maimuţe, păsări, de toate erau acolo. Nu uit papagalul la care mergeam neapărat ca să scoată bileţelul şi să ne prevestească norocul. Abia aşteptam să citim ce am câştigat graţie acestui papagal norocos. De asemenea, tonetele cu trompete, pistoale cu dopuri de rumeguş, cele cu dulciuri, vata pe băţ, bulzul din floricele... cumpăram de câţi bani aveam ce ne plăcea mai mult.”, le-a dezvăluit acesta câmpulungenilor plăceri nevinovate dintr-o copilărie modestă în tentaţii.

Profesorul Sârbu a lăsat pentru finalul expozeului său o demonstraţie pe care o savura cu nesaţ şi uluire de fiecare dată când se producea, fără să înţeleagă cum îi reuşea protagonistului manevra fără să cadă în cap. „Zidul morţii. Fiind profesor de Fizică, acum ştiu despre ce este vorba, dar, atunci, nu mi-am dat seama. Simplu de tot. Se închidea acea sferă, motociclistul pornea motocicleta, apoi demara într-un drum şerpuit, până ajungea la o anumită viteză, ca forţa centrifugă să depăşească aşa-zisa forţă centripetă, adică greutatea, şi el să nu cadă din tavan. Pentru noi era grozav cum putea să facă acel om lucrul respectiv. Că urmărea el pe vitezometru şi ştia la ce viteză nu putea să cadă este o altă chestiune care ţinea de cel care o executa. Ţinea cont de masa omului, de masa motocicletei, dar… era „Zidul morţii”, la care ne duceam să vedem lucruri extraordinare. Am stat şi m-am gândit că, în această perioadă, trecătoare pentru toţi, trebuie ca fiecare să aibă un mesaj pentru cei care urmează după noi. Să nu uităm că tot ceea ce se dezvoltă şi nu este util omenirii, dacă nu reuşim să-i punem stavilă, va fi greu de oprit mai târziu. Să nu uităm că educaţia şi credinţa sunt cei doi factori care ne ajută să devenim mai buni, să stăpânim ceea ce ne-a lăsat bunul Dumnezeu pe pământ.”, a încheiat acesta.   

„Cine mai poate ispiti un copil cu un „Hopa Mitică”  sau cu ochelari de soare coloraţi? S-a terminat!”

Alocuţiunea lui Marin Popescu având ca subiect tradiţia de Sfântul Ilie a captivat graţie detaliilor istorice, prezentate în stilul mucalit al naratorului. Cu bâlciul „este ca în celebra dilemă: ce-a fost mai întâi, oul sau găina? A fost mai întâi oraşul în care s-a dezvoltat bâlciul şi în care se ţinea târgul anual, în vremurile străvechi, sau bâlciul/târgul a determinat formarea unei localităţi, care, treptat, a devenit oraş? Noi ştim acum că este printre cele mai vechi localităţi urbane din această parte de ţară, dacă nu, cea mai veche. Se pierde în negura istoriei.”, a început povestea depănată de Marin Popescu. Potrivit documentării sale, „târgul se ţinea în poiana Sântilia, undeva la limita dintre Argeş şi Braşov, judeţele actuale, la frontiera de atunci, unde, fiind o civilizaţie pastorală, se întâlneau toţi cei care, vara, erau pe munte cu oile. Aveau toate culmile Făgăraşului, Piatra Craiului, Leaota, toată lumea se întâlnea acolo sus, din mai multe raţiuni. De siguranţă, în primul rând. Nu mai plăteau taxă când treceau frontiera din Transilvania, se întâlneau acolo la graniţă. Şi, în general, la manifestări de acest tip, autorităţile erau mai îngăduitoare. În toată lumea se organizează festivaluri şi, din când în când, era o perioadă de pace între Fisc şi cei care făceau comerţ, o perioadă în care era o oarecare libertate şi, atunci, înfloreau aceste manifestări. Bâlciul are o semnificaţie mult mai profundă. Este şi aspectul comercial, pe care îl vedem cu toţii, dar nu este numai acesta. Este un aspect social. Se întâlneau oamenii din diferite zone şi aveau ocazia să facă schimb de păreri, neavând televiziuni şi alte mijloace de comunicare. Veneau veştile din toată lumea, bineînţeles, într-o formă deformată. Cei care veneau de la bâlci transmiteau fel şi fel de minunăţii care se întâmplau pe lumea aceasta, fiecare după capacitatea lui şi după posibilitatea de a interpreta lucrurile. Aşa legăturile se duceau până în Germania, căci veneau produse şi de acolo, Rusia, Turcia şi toţi Balcanii ş.a.m.d.”

Aşadar, bâlciul era ceea ce limbajul modern denumeşte „platformă de comunicare”. Şi de socializare, a întărit Marin Popescu rolul evenimentului de schimbare a noutăţilor între participanţi. „Bacii de pe munte aflau dacă le-a crescut vreo pereche de coarne mai tari decât ale berbecilor lor, aflau ce se întâmpla în vale cu nevestele, ajungeau de-şi mai spărgeau nişte capete, îşi mai reglau nişte treburi. Până la urmă, spre toamnă, la răvăşit, se rezolvau problemele. Tot acolo aveau ocazia să ia cunoştinţă de metode noi de lucru în domeniul lor. Acolo erau aduse obiecte noi din zona industrializată pentru acele timpuri, pentru că Braşovul era cetatea de unde proveneau noutăţile.”, a adăugat Marin Popescu, fără a scăpa din vedere aspectul spiritual al evenimentului, care, chiar dacă trecea mai în umbră în această perioadă a anului, era legat de o sărbătoare religioasă. „Sborul „Sfântul Ilie” era o chestiune dominantă pentru locuitorii zonei. Aşa se face că mănăstirea, preoţii şi toate autorităţile religioase din zonă aveau un mare rol. Discret, dar lucrurile se desfăşurau sub protecţia lor. Aveau grijă de fiecare dată ca orice eveniment mai important din viaţa localităţilor din jur să fie legat de o sărbătoare religioasă, pentru a nu se uita, în primul rând. Ei ştiau că acum s-au calmat lucrurile, se fac schimburi economice, oamenilor le trebuiau alte unelte, veneau artizanii cu lucrurile lor şi le vindeau, făceau rost de bani, căci, după aceea, apăreau cei care strângeau dările. Acest aspect comercial, îmbinat cu cel social şi cu cel religios, conducea la o viaţă armonioasă care, din când în când, era stricată de faptul că se întâmplau destule fărădelegi pe atunci. Au fost perioade destul de lungi în care bâlciul nu s-a mai ţinut. Evenimente cum au fost „Ciuma lui Caragea” şi altele au întrerupt firescul desfăşurării activităţii. La un moment dat, bâlciul a fost coborât în oraş. S-a construit pe la 1527 Biserica „Sfântul Ilie”, unde este acum piaţa, acolo se organiza, acolo era târg de vite. Şi acolo a rămas şi târgul săptămânal. Sunt documente, mărturii, potrivit cărora veneau la bâlciul tradiţional negustori din toată zona Balcanilor. Puteai să vezi turci, sirieni, sârbi, ruşi, germani, braşoveni, etc. Era o lume pestriţă, o lume de bâlci, în care puteai să vezi orice, ale cărei ecouri au ajuns până spre zilele noastre. Noi, cei mai în vârstă, am apucat să vedem bâlciul după Al Doilea Război Mondial. Este  o perioadă în care lucrurile se desfăşoară din ce în ce mai accelerat, schimbările sunt din ce în ce mai evidente şi se produc cu o viteză extraordinară, aşa încât s-a cam pierdut legătura.”, a relatat acesta. 

Marin Popescu a mărturisit că, asemenea antevorbitorului său, şi el a descoperit bâlciul pe când era copil. „De la ţară fiind, venit la oraş, bâlciul era la ordinea zilei. Dar, la ora actuală, cine mai cumpără coase, furci, ii, fote, oale, tuciuri? Cine mai poate ispiti un copil cu un „Hopa Mitică” sau cu ochelari de soare coloraţi? S-a terminat! Trebuie să privim cu calm aceste lucruri, care vor evolua, generaţiile se vor adapta şi el va căpăta cu totul şi cu totul alte modalităţi de desfăşurare. Dar pentru noi, ca Muzeu, rămâne datoria de a prezenta mărturii istorice despre ce a fost şi cum a fost, să dovedim că nu suntem veniţi de ieri şi că nu ne-am uitat trecutul. Nu ne uităm părinţii, bunicii, obiceiurile. Să dea Domnul să fie linişte şi să nu se mai întrerupă niciodată, iar distracţia populară să aibă parte şi de educaţie!”  

Dan Ştefan, debut în arta plastică musceleană 

Profilul de artă plastică al instituţiei de cultură a primit şi el tributul sărbătorii, prin debutul expoziţional al lui Dan Ştefan, artist plastic aflat la început de drum. Acesta a invitat participanţii să se lase cuceriţi de îmbinarea armonioasă a culorilor, a clasicului cu modernul. El li s-a confesat celor care i-au admirat tablourile că expoziţia vernisată reprezintă un început produs la distanţă mare  de momentul absolvirii Şcolii de Artă. Ca să încânte ochiul şi sufletul privitorilor lucrărilor prezentate ca „supliment” al amintirilor legate de specificul sărbătorii de Sfântul Ilie, le-a adunat într-o colecţie, oferită vizual vizitatorilor Secţiei de Istorie şi Artă Plastică a Muzeului Municipal. „E.M.”

The most visited gambling websites in The UK