Menu
TRAFIC

O familie de români adevăraţi! Doi musceleni au investit într-un muzeu unicat, înfiinţat pe Chei

  • Written by Evenimentul Muscelean
  • Hits: 1202

b_400_250_16777215_10_images_2196_Clipboard05.jpgDâmbovicioara reprezintă, între comunele muscelene, cel mai puternic exemplu de mobilizare a comunităţii locale, într-un număr care-ţi face să tresalte inima de bucurie că într-o localitate mică sunt atâţia oameni cu respect şi dragoste pentru trecut. Mobilizare care nu aşteaptă imboldul autorităţilor locale pentru celebrarea unor datini tulburător de frumoase. Aşa cum este sărbătoarea Sânzienelor, despre care senioarele satului deapănă cu nostalgie poveşti având ca subiect un ritual repetat pe 24 iunie de generaţii de tinere nerăbdătoare să-şi afle jumătatea. Sâmbătă, ritualul a fost recreat într-un eveniment ale cărui anvergură, calitate şi fidelitate în reconstituirea unei tradiţii ancestrale n-au avut precedent în Muscel. În urmă cu patru zile, la Dâmbovicioara, deţinătoarea unui portofoliu impresionant de acţiuni de promovare a localităţii cu accent pe valorile locale tradiţionale - vestimentaţie, bucătărie, meşteşuguri - publicul a fost părtaş unui model de manifestare a iniţiativei private, la care autoritatea locală a avut statut de invitat. Dâmbovicioara, cu populaţia ei redusă, cantitativ vorbind, şi cu distanţa de „civilizaţia” urbană (un mare avantaj, de altfel, de a nu se lăsa alterată de degradarea morală de la oraş), a oferit o extraordinară lecţie de implicare a oamenilor, din voinţa lor şi din iubirea pentru înaintaşi şi locurile părinteşti. Dorinţa de a dărui celorlalţi o frântură de istorie locală a stat la baza demersului a doi tineri pasionaţi de traiul şi îndeletnicirile străbunilor, care au amenajat, sub forma unui muzeu, impresionanta colecţie de costume populare, obiecte de uz casnic, unelte şi utilaje de lucru,  adunate într-un timp scurt. 

Premieră pe Cheile Dâmbovicioarei

Premiera musceleană „livrată” de Dâmbovicioara într-o zi de triplă sărbătoare, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, Sânzienele şi Ziua Universală a Iei, se datorează unui parteneriat care funcţionează excelent: Asociaţia „Clubul Prieteniei” şi Centrul de Informare şi Promovare Turistică Dâmbovicioara, prin cele trei doamne, Carmen Bârloiu, Raluca Busioc şi Costina Pantea, sufletul şi motorul evenimentelor care „exploatează” simplul, firescul, naturalul oferite de incomensurabila moştenire a străbunilor. Pentru ziua de 24 iunie, acestea au pregătit ceea ce se numeşte cu adevărat un eveniment, ajutate de spectaculosul cadru natural al Cheilor Dâmbovicioarei. Au adăugat paradei straielor populare etalate pe vârste, bunici, mame şi nepoţelele de-o şchioapă, deprinse a purta portul muscelean dinainte de a face primii paşi, inaugurarea muzeului particular, destinat tuturor celor care împărtăşesc pasiunea soţilor Ţenţu pentru obârşia noastră, ca neam.     

Nu numai fetele şi femeile s-au aliniat spiritului zilei, prezentând costume autentice, moştenite de la străbunici, completate cu cununi de flori de câmp, căci au fost destui bărbaţi care au îmbrăcat cămaşa populară, ca un omagiu adus purtătorilor acestor minunate haine, în viaţa de zi cu zi, la câmp, la biserică, la horă, la şezătoare. Scopul ţintit de organizatori a fost atins: lume străină de aceste locuri, cazată la pensiunile din zonă, ori excursionişti de-o zi, s-au oprit ca să admire defilarea sătencelor, să vadă muzeul şi să surprindă, foto sau video, clipele minunate trăite la Dâmbovicioara. De aceea insistăm pe progresul înregistrat în munca de a impune localitatea musceleană între zonele din ţară cu tradiţie în a „aspira” turişti, progres datorat frecvenţei cu care se succed acţiunile prin care se „umblă” la coarda sensibilă a românului.

Un merit consistent la reuşita serbării munteneşti l-au avut soţii Ţenţu, gazdele numeroşilor participanţi nerăbdători să admire exponate preţioase prin vechimea şi raritatea lor. La muzeul de pe Chei a fost primit, cu pâine şi sare, alaiul frumoaselor dâmboviciorence, aşezate pe generaţii, începând cu fetiţele de grădiniţă, continuând cu mamele lor, urmate de vârstnicele din comună, într-o defilare pornită din satul Dâmbovicioara, care a umplut de culoare şi veselie culoarul dintre stânci. Atmosfera de optimism din curtea muzeului a primit un supliment consistent de energie pozitivă odată cu sosirea acestor păstrătoare ale folclorului local, unele dintre ele foarte tinere, care-şi educă copiii în acelaşi spirit în care au fost învăţate de mame şi bunici. 

Iniţiatorii proiectului cultural realizat pe Cheile Dâmbovicioarei au tăiat panglica inaugurală alături de primarul Dumitru Secăreanu, care a lăudat încontinuu ideea şi punerea ei în practică, printr-un demers fără precedent, dacă ne raportăm la numărul de obiecte adunate în cadrul expoziţiei, vârsta şi unicitatea, care ar stârni invidia unui muzeu de etnografie cu pretenţii.  

Lumea bunicilor, reconstituită impecabil

Liliana şi Dorinel Ţenţu au realizat din fonduri proprii „Muzeul Satului”, denumire de care aceştia nu s-au ferit, în ciuda recomandărilor primarului Secăreanu de a o evita, întrucât Primăria n-a dorit să-şi atribuie meritele pentru munca unei familii cu totul deosebite. Însă cei doi au menţinut titulatura tocmai pentru că şi-au dorit ca de investiţia lor să se bucure „satul”, comunitatea locală şi vizitatorii localităţii. Gândirea lor altruistă de a oferi ceva locurilor de baştină, de a servi aspiraţiilor comunităţii de a-şi consolida statutul de zonă turistică, recunoscută oficial la nivel naţional, îi face cu atât mai mult de apreciat.

După tăierea panglicii, primarul Dumitru Secăreanu spunea, în mesajul adresat publicului prezent, că este din cale-afară de mulţumit şi încântat pentru gestul generos al soţilor Ţenţu, doi oameni frumoşi şi pe exterior, şi pe interior. Turul colecţiei amenajate pe două nivele, datorită bogăţiei de exponate, cu ajutorul cărora au fost recreate încăperi complete dintr-o gospodărie ţărănească, a zăbovit mai mult în faţa utilajelor folosite în acţiunea de realizare a plocatelor şi hainelor groase, din lână. Uneltele de lucru - o roată păruială şi o roată îngroşală - reprezintă o moştenire de la socrii de la Rucăr ai lui Dorinel Ţenţu. Ele foloseau apa curgătoare a Dâmboviţei care învârtea roţile, pentru a scoate părul din sarică. „Prima manoperă a săricuţelor: se aduce sarica ţesută, se pune pe aceşti drugi, care, învârtind-o, îi scot părul. După ce este scoasă de la leasă - aşa se numeşte scosul părului -, va fi băgată în vâltoare („maşina de spălat manuală”, şi ea reprodusă în incinta muzeului), se ţine un sfert de oră la înmuiat, după care această roată, graţie cuielor şi temperaturii de peste 40 de grade, îi îngroaşă părul, o îndeasă. Aceasta ar fi operaţia finală în cazul saricii.”, a explicat o doamnă cu rol de ghid pentru musafirii sosiţi la inaugurare.                    

Au cucerit numaidecât privirile primilor vizitatori care s-au bucurat de minunăţiile colecţionate de cei doi tineri: tronul de mălai, zdrobitorul de cartofi, recipientul în care se ţinea sarea, ca să stea uscată, o centrifugă cu manivelă, cu ajutorul căreia era extrasă mierea din faguri, foalele de fierărie, un polizor cu pedale, perfect funcţional, căluşul de draniţă, decoraţiuni interioare, lucrate cu migală - vorba primarului, lucra gospodina la un ştergar câte o jumătate de iarnă - şi multe altele: piuă, crival dimie, sanie, găleţi pentru muls, putinei, cazan de ţuică, botă de apă, cufere, masă de olărit, furcă de tors, cântar de cereale, balanţă, masă de tâmplărie, tocător de cânepă, război de ţesut, rotan suveici, ferăstrău, joagăr, şa cal (din lemn), plug de arat, lopată de cuptor, ciur de mălai, storcător de fructe, jug de boi, maşină de cusut, calapod căciuli, etc.

Colecţia are şi un profund caracter personal, unele dintre obiectele recuperate şi prezentate aparţinând familiilor celor doi tineri. Cum este o măsuţă rotundă, joasă, care a aparţinut bunicii lui Dori Ţenţu, la care şi acesta a mâncat în copilăria sa. Toate perechile de opinci ataşate costumelor populare sunt purtate, ca dovadă a autenticităţii şi a faptului că şi-au servit purtătorii înainte de a se „odihni” în această lume ce redă cu acurateţe curăţenia şi modestia vieţii bunilor noştri. Obiectelor recuperate de la rude şi prieteni li s-au alăturat cele cumpărate din diverse locuri din ţară. Totul, în numai un an şi jumătate, de când s-a aprins focul dorinţei de a crea un loc cu totul aparte pentru comună.      

„Este o adevărată istorie.”, a concluzionat primarul Dumitru Secăreanu, însoţit pe durata vizitei de gazda Dorinel Ţenţu. O istorie care compensează strădaniile, banii şi timpul consumate de ctitorii muzeului, cu o imensă mulţumire că rămâne ceva în urma lor. În caz că v-am stârnit curiozitatea de a completa plimbarea duminicală cu un popas la „Muzeul Satului” de pe Cheile Dâmbovicioarei, programul este zilnic, între orele 09.00-17.00, vizitatorii beneficiind şi de serviciile unui ghid.                      

Poveşti de demult despre Sânziene şi costumul popular

Sărbătoarea Sânzienelor, motivul reunirii oamenilor dedicaţi unei pasiuni comune, n-a trecut în umbra evenimentului inaugural, fiind punctaţi toţi paşii specifici ritualului străvechi: hora în poieniţa alăturată şi aruncarea coroniţelor în apa curgătoare. Ce poveşti încântătoare au însufleţit camerele gospodăriei de altădată, depănate de dâmboviciorence care au împărtăşit frânturi de amintiri din tinereţea lor! „Această ie a fost îmbrăcată de mama mea, în 1955, când a fost mireasă. Fetele se măritau în costume populare cusute de ele. Bunica îi spunea mamei: „Dragă, mai ai puţin şi-ţi vine nunta! Iar tu moţăi în fundul sălii şi nu mai termini ia!” În sâmbăta nunţii, ia se închingura, adică i se adăugau mânecile, fota era deja ţesută şi cusută de bătrânele din sat, căci, în săptămâna nunţii, toate se pregăteau şi dădeau ajutor. Tatălui meu, provenit dintr-o familie săracă, i-a mâncat ursul vaca şi n-a mai avut ce tăia la nuntă. Mama era a treia din nouă fraţi… s-au descurcat şi a ieşit bine. La nuntă se serveau sarmale, cozonac, orez cu lapte, în străchini de lut, cu linguri de lemn.”, a povestit Lenuţa Andronic, născută la Valea Urdii. A urmat şcoala generală la Dâmbovicioara, liceul, la Câmpulung, iar serviciul l-a avut la Braşov, la o întreprindere. Ca tânără pensionară, a revenit acasă, ca să-i fie de ajutor mamei în vârstă de 82 de ani, prezentă şi ea la eveniment.

Viorica Ochi, din Podu Dâmboviţei, îşi aminteşte, la cei 75 de ani ai săi, cum se adunau mai multe fete în noaptea de Sânziene şi străbăteau nouă grădini. „Dar să fie casă întreagă! Culegeam sânziene pe care le puneam la căpătâi ca visăm ursitul.” Ursitul i-a fost alături 58 de ani, însă, din păcate, moartea i-a despărţit. Alinarea văduvei sunt cei patru copii. Doamna Viorica, îmbrăcată într-un superb costum popular, ne spunea că, într-o zi, nu cosea mai mult de un rând de flori de pe ie, atât era de migălos. „Trebuia să avem zestre când ne măritam. Ia o coseam eu, iar fota o făcea mama la război. Lucram de la Lăsata Secului de Paşti până la Paşti, când trebuia să mă îmbrac cu ea. Nu trebuia să aibă o vecină o ie la fel.”, sunt confesiunile unei muntence simple, cu care încheiem relatarea despre un eveniment care a ridicat ştacheta în materia aducerii în prezent a uriaşului patrimoniu spiritual şi cultural al Muscelului. Magda BĂNCESCU

The most visited gambling websites in The UK