Menu
TRAFIC

Radu Demian, campionul naţional de rugby, este nepotul prefectului de Muscel Nicolau

  • Written by Evenimentul Muscelean
  • Hits: 1900

b_400_250_16777215_10_images_2194_Clipboard06.jpgRadu Demian (în stânga primarului Liviu Ţâroiu), alături de soţia Rodica, sora jurnalistei Sânziana Pop, directorul Revistei „Formula AS” 

Cartea despre generalul Teodor Nicolau, beneficiară a unei lansări la Câmpulung, în organizarea Revistei „Formula AS”, care a şi tipărit-o, s-a dorit un gest de recunoştinţă al directorului Sânziana Pop faţă de cumnatul său, descendent direct al fostului prefect de Muscel. Radu Demian, o somitate a rugby-ului românesc, a cărui valoare este recunoscută şi în prezent, în Franţa, poate, mai mult decât în România, este fiul uneia dintre cele patru fiice ale generalului originar din Vadu Moţilor, ajuns la Câmpulung pe când avea numai 18 ani. Constanţa, al doilea copil din cei şapte ai familiei Nicolau, alintată de cunoscuţi cu apelativul „Pajura Carpaţilor” pentru aspectul fizic deosebit, potrivit profesorului Samson Bota, autorul lucrării, s-a căsătorit, în anul 1937, cu avocatul Aurel Demian, de fel din Cluj. Frumoasa fiică a generalului şi-a urmat soţul la Cluj, unde s-au născut cei trei copii ai familiei Demian: Radu, în 1938, Ioana, în 1941 şi Horia, în 1942. Constanţa Nicolau, Demian, după căsătorie, s-a stins din viaţă în anul 1993, la vârsta de 75 de ani. Cu patru ani înainte, îl pierduse pe mezinul Horia, la doar 47 de ani. Talentat jucător de baschet, Horia Demian a activat, timp de 16 ani, în cadrul echipei „U” Cluj, fiind selectat, după cum aflăm din cartea scrisă de profesorul Bota, de 165 de ori în echipa României, cu care a participat la Campionatele Europene din 1961, 1963, 1965 şi 1967. „În semn de recunoaştere şi omagiere a acestor strădanii, Sala Sporturilor a primit, în 1993, numele „Horia Demian”, iar Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” i-a conferit titlul de profesor onorific.”, cităm din lucrarea „Generalul Teodor Nicolau, 1879-1952”. Fratele său mai mare, Radu Demian, campion naţional la rugby, a primit, de curând, încă o dovadă de apreciere a meritelor familiei sale, care a dat ţării atâţia oameni valoroşi în domeniul militar, medical, juridic, sportiv, învăţământ ş.a.m.d. 

Mărturisiri de suflet ale directorului Revistei „Formula AS” despre „Gigantul Carpaţilor” 

Profund emoţionat, Radu Demian, nepotul generalului Nicolau, a făcut parte din publicul prezent la lansarea cărţii despre personalitatea musceleană cu origini ardelene a cărei carieră profesională s-a consumat în timpul celor patru regi ai României. După retragerea din Armată, a fost primar al oraşelor Balcic şi Constanţa, iar între 1942-1945 a ocupat funcţia de prefect al Judeţului Muscel. Familia Nicolau a moştenit, de la mătuşa soţiei generalului Nicolau, o casă pe strada Doctor Costea (în vecinătatea Spitalului Municipal) şi o moşie cu casă în satul Suslăneşti. La Suslăneşti a trăit generalul după ce a pus punct carierei militare, în 1937. Aici a revenit după încetarea mandatului de primar al Constanţei, în 1940, şi tot aici a locuit după pensionare, în 1945, până în 1948, când cele două proprietăţi i-au fost naţionalizate, generalul devenind chiriaş în propria casă. Înainte să moară - în mai 1948 -, soţia lui Teodor Nicolau, titulara averii moştenite, a împărţit bunurile celor şapte copii.      

Revenind la evenimentul editorial de excepţie, desfăşurat în prezenţa unei părţi a colectivului redacţiei „Formula AS”, redactorul Claudiu Târziu, un prieten al Câmpulungului, pe care l-a vizitat de mai multe ori şi a realizat reportaje interesante despre oraş şi oamenii săi, mărturisea că: „Atunci când vin în zonă, deseori, trag la familia Demian, unde am onoarea să dorm în fostul birou al generalului Nicolau. Vă spun: are un duh foarte bun. Chiar a fost un om deosebit.”

 

b_400_250_16777215_10_images_2194_Clipboard07.jpgPrimirea lui Radu Demian (dreapta foto) în Gara Toulon de către căpitanul echipei, Christian Carrere

 

Însă cea mai tulburătoare confesiune despre nepotul generalului, Radu Demian, îi aparţine apreciatei scriitoare şi jurnaliste Sânziana Pop, fondatorul şi directorul Revistei „Formula AS”. Sora Sânzianei Pop este soţia rugbistului Radu Demian. „Pentru mine cartea are un destin special. Este prima carte pe care o publicăm la Revista „Formula AS”. N-am publicat niciodată cărţi, doar periodice şi reviste. Cartea asta are un motiv sentimental, pentru că în sală sunt cumnatul meu, Radu Demian, şi sora mea, Rodica Demian, doi oameni de care sunt legată profund, de-a lungul vieţii mele, cu care - pot să spun - am trăit înainte să ne cunoaştem şi cred că ne vom întâlni şi după ce vom muri. Mi-a dat Dumnezeu norocul să am alături de mine, în afară de familia mea şi colegii mei de redacţie, doi coechipieri de viaţă lungă, care sunt ei. Aşa că publicarea acestei cărţi a fost o modalitate de a-mi întoarce faţă de ei recunoştinţa, pentru bunătatea lor, pentru generozitatea şi pentru faptul de a-mi fi alături în momentele grele. Au fost tot timpul de partea mea, mă simt întreagă prin ei şi vă doresc tuturor să aveţi asemenea iubiri în familie, care să vă sprijine. Pentru mine, această carte este, în primul rând, o bucurie pe care pot să i-o fac lui Radu, pe care ştiu că o merită. Radu este un demn urmaş al generalului Nicolau. La rândul lui, a fost o mare personalitate românească. Radu este de la Cluj, este inginer de profesie, a fost unul dintre cei mai mari, dacă nu cel mai mare jucător de rugby al României, a fost căpitanul echipei naţionale, a jucat în Franţa, este o somitate. Francezii îi spuneau „Gigantul Carpaţilor”.”, l-a prezentat Sânziana Pop publicului, cu vocea gâtuită de emoţie, pe urmaşul direct al generalului elogiat în cadrul evenimentului de la începutul lunii iunie. 

„Am debutat într-un meci oficial în 1960, cu Franţa. În faţa a peste 60.000 de oameni, România a învins Franţa pentru prima dată în istorie” 

Profesorul Samson I. Bota preia în cartea sa o mărturisire a lui Radu Demian, pe care o vom prezenta  cititorilor noştri, în speranţa că le va trezi interesul de a căuta această interesantă lucrare, de a o lectura şi a-şi îmbogăţi biblioteca personală cu o scriitură valoroasă.

„Era prin ’52, intrasem la liceu în Cluj şi aveam 14 ani. Voiam să fac sport, dar echipa de baschet era deja formată, la fel şi cele de volei şi fotbal. Eu nu mai aveam loc în niciuna, deşi eram înalt şi destul de îndemânatic. Întâmplarea face că au venit nişte rugbişti de la Universitatea Cluj, care recrutau copii. M-am înscris imediat, deşi nu ştiam nimic despre acest sport. După selecţie, antrenorul mi-a spus că pentru mine trebuie să garanteze tata, ca să pot juca, pentru că eram atât de slab, încât mi se spunea „umeraş de haine”. Aici a fost o problemă, pentru că pe tata l-am convins foarte greu. Avocat, fiu de preot, pentru el singura valoare era cartea. „Ce-ţi trebuie ţie sport? Mai bine ţine-te de şcoală!” În final, l-am convins, dar cu condiţia să nu fiu solicitat mai mult de două ori pe săptămână, ca să am timp de învăţătură. 

Revenind la rugby, sportul acesta s-a lipit imediat de sufletul meu, m-a cucerit, aşa că, într-un an şi ceva, eram deja în prima echipă de juniori a Clubului Universitatea. După un timp, au început deplasările la Bucureşti, marele centru rugbistic. Am urmat apoi cursurile Politehnicii, iar în anul 1958 am fost selecţionat în lotul naţional de tineret. Am jucat toată viaţa coordonator de joc, am avut numărul 8. Tot în acel an am fost cooptat în echipa naţională a României şi am debutat într-un meci oficial în 1960, cu Franţa. A fost un mare noroc pentru mine, pentru că pe Stadionul „23 August”, în faţa a peste 60.000 de oameni, România a învins Franţa pentru prima dată în istorie. Chiar şi tata a venit la Bucureşti. A fost foarte mândru de mine, m-a privit cum eram purtat pe braţe de spectatori. Cred că acela a fost momentul în care s-a împăcat cu alegerea mea. Anul 1960, 5 iunie, scorul 11-5 România-Franţa, a fost un moment istoric şi, spre marele meu noroc, debutul lui Radu Demian în echipa naţională de rugby a României. Apoi, în anul 1961, am plecat la Bucureşti, unde era adevăratul rugby. Am devenit jucător la Griviţa Roşie. După venirea mea aici, am avut o perioadă cu adevărat fastă, pe care o consider perioada mea de glorie. Am cucerit de trei ori campionatul României, alături de mari jucători rugbişti. În anul 1964, am câştigat Cupa Campionilor Europeni, învingând campioana Franţei.

În urma victoriilor naţionale, cluburile străine au început să ne invite la diferite turnee. Norocul nostru a fost că eram „ceferişti” şi aveam transportul cu trenul gratuit. Mergeam în Europa cu vagonul de dormit. În ciuda vremurilor grele, traiul nostru era bun. Am jucat în marile centre de rugby din Franţa, contra unor mari jucători internaţionali, iar la începutul anilor ’70, am început să mergem în Marea Britanie. Lăsam vagonul la Paris, luam trenul până la mare, apoi luam vaporul peste Canalul Mânecii. 

În anul 1968, am plecat în Franţa. Eram căpitanul echipei naţionale şi am fost chemat de Clubul Toulon, să joc acolo. Eram primul rugbist român care juca în străinătate. Nu am plecat ca rugbist, pentru că, pe vremea aceea, nu era un sport profesionist, ci am plecat ca inginer la un stagiu de specializare. Francezii au găsit o uzină navală în zonă, mi-au trimis invitaţia şi aşa am plecat. Eram un sportiv bine cotat, jucam în aceeaşi echipă cu căpitanul echipei naţionale a Franţei, Christian Carrere. Cariera mi-a mers foarte bine, am câştigat cu Toulon-ul Cupa Franţei. Am luat-o cu mine pe Rodica, soţia mea, care mi-a fost de mare ajutor atunci când m-am accidentat. Când s-a căsătorit fratele meu, Horia, m-am întors din Franţa. După nuntă, mi s-a ridicat paşaportul şi nu am mai putut pleca în străinătate. Am continuat activitatea ca antrenor al echipei naţionale de rugby şi am fost ales secretarul Federaţiei Române de Rugby. 

În anul 2007, cu ocazia Cupei Mondiale de Rugby, care a avut loc în Franţa, am fost invitat la un eveniment special: „Legendele Rugby-ului Mondial”. Am fost reprezentantul României la acest eveniment. Am fost foarte surprins, dar şi emoţionat şi onorat, pentru că ştiu că existau şi alţi rugbişti care meritau să fie aleşi în locul meu. Francezii au organizat un eveniment cu totul special. Ne-au făcut să ne simţim extraordinar, ne-au oferit un program minunat, cu recepţii oficiale, cu interviuri, întâlniri cu miniştri, dar cel mai plăcut a fost să fiu în compania celor mai mari vedete ale acestui sport. Eu am fost jucător de rugby în anii ’60, nu am avut ocazia foarte des să mă văd cu gloriile acestui sport, însă acum m-am întâlnit cu toţi o dată. 

Organizatorii au ales să ne premieze chiar la finalul festivităţii de deschidere a Cupei Mondiale, înainte de meciul de debut. În Franţa, meciurile de rugby atrag mulţimi uriaşe, se cântă, se strigă, este o atmosferă de nedescris. Am trecut printr-un amestec de senzaţii unice, pe un stadion plin ochi cu optzeci de mii de spectatori, într-o atmosferă absolut copleşitoare, noi, „legendele”, am intrat pe teren alături de câteva regimente de rugbişti îmbrăcaţi în spartani, am dat turul stadionului, apoi a urmat momentul cu adevărat emoţionant: fiecare dintre noi am aruncat mingea către un copil îmbrăcat în culorile naţionale ale ţării respective. A fost un gest simbolic foarte frumos, care a încheiat festivitatea, iar apoi s-a pornit „vijelia” Cupei Mondiale.”

The most visited gambling websites in The UK