Menu
TRAFIC

Bogdan Muşatescu, fiul lui Tudor Muşatescu: “Constat cu aceeaşi durere, de câte ori vin, că nu se face nimic. Şi nu se face nimic, pentru că nu se vrea. Şi nu se vrea, pentru că nu vă e foame”

  • Written by Evenimentul Muscelean
  • Hits: 1045

b_400_250_16777215_10_images_2149_Clipboard03.jpg

Actorul şi omul de cultură Bogdan Muşatescu, fiul marelui dramaturg Tudor Muşatescu, s-a stins din viaţă pe 30 decembrie 2016. Înmormântarea a avut loc ieri, 5 ianuarie 2017, la Cimitirul Bellu. 

Bogdan Muşatescu a jucat în aproape 50 de piese, pe scena Teatrului Naţional, iar, de-a lungul carierei sale, a fost şi asistent de regie, a avut roluri în teatrul radiofonic şi în spectacole de televiziune. Puţini ştiu că ofiţerul cu mustaţă subţire, alături de Coca Andronescu, într-o superbă maşină de epocă aparţinând Reginei Maria, din capodopera cinematografică “Titanic Vals”, filmată la Câmpulung, în 1964, era Bogdan Muşatescu.

Născut la 1 iunie 1941, actorul Bogdan Muşatescu este fiul dramaturgului şi umoristului Tudor Muşatescu (născut în Măţău) şi a fost un foarte apreciat actor al Teatrului Naţional, timp de aproape cinci decenii, începând din 1964.

 

În septembrie 2011, Bogdan Muşatescu a acordat un interviu ziarului nostru, deschizând cufărul amintirilor pentru musceleni, mai ales că venea de câte ori avea ocazia la Câmpulung. Redăm în continuare dialogul cu marele actor.

b_400_250_16777215_10_images_2149_Clipboard04.jpgDragostea pentru teatru a existat în familia Muşatescu. Acesta este motivul pentru care cariera aleasă s-a îndreptat către scenă?

-Probabil, m-a influenţat tata, dar nu direct. Singurul sfat pe care mi l-a dat tata a fost: cum îţi aşterni, aşa dormi. Eu nu sunt un om care a făcut carieră în teatru, ci am fost mult timp în teatru şi sunt încă, spre bucuria mea.

Cum era Câmpulungul în urmă cu 60 de ani, pentru un copil crescut într-o familie celebră?

-Tatăl meu a adorat Câmpulungul în care s-a născut, cu bune şi cu rele. Îndrăznesc să spun că acest Câmpulung a rămas ca o pecete, ca un ideal, ca simbol pentru viaţa patriarhală pe care el a promovat-o. Nu era un tip a cărui operă să fie străbătută de o profundă filozofie, tata era un om care vedea lucrurile frumos, cald, tandru, cu mare sensibilitate, un om care vedea idealul în cămin. El a promovat întotdeauna ca idee familia, casa ca celulă socială de bază, fundamentală a societăţii, a echilibrului, a căldurii sufleteşti şi morale, adăpostul şi refugiul pentru fiecare, cuibul de unde ai plecat, căsuţa caldă a copilăriei, cu bunici, cu străbunici, cu nepoţi şi strănepoţi. Familia noastră era foarte unită, o familie foarte numeroasă. De altfel, pozele de epocă o demonstrează. 

Care a fost reacţia celor „pişcaţi” prin replicile pline de ironie adresate societăţii şi autorităţilor statului din operele tatălui, fiind binecunoscut faptul că Tudor Muşatescu avea un penel foarte ascuţit?

-El a ironizat foarte tare, era un bun satiric, de altfel, în „Titanic Vals” a supărat foarte tare autorităţile, ironizând obiceiuri care şi acum se practică, de exemplu, să transmiţi slujbele la radio. Pentru asta, Patriarhia a protestat vehement, cerând tăierea replicilor respective. Armata a fost profund şocată că Gigi Stamatescu, un ofiţer, îşi  abandonează copilul şi ar face de râs armata română. Tata a fost atacat virulent în ziare la vremea respectivă. Replica „fiecare votează cu cine vrea şi din urnă iese cine trebuie” a fost scrisă de Tudor Muşatescu, nu de altcineva. Dacă tata ar fi trăit în ziua de azi, ar fi fost unul dintre cei mai aprigi tipi din opoziţie, indiferent cine ar fi la conducere. Cât timp sunt oameni care pot fi acuzaţi de nemernicie profesională şi sufletească, tata i-ar fi ironizat cât îl ţinea condeiul. Şi îl ţinea bine. Nu ar fi fost partizanul nimănui, deşi familia mea era o familie de ţărănişti. Fratele tatei a fost deputat ţărănist şi secretarul lui Mihalache, iar bunicul meu, unul dintre fondatorii Partidului Ţărănesc, care apoi a devenit Partidul Naţional Ţărănesc, unit cu cel din Ardeal.  Cred că ar fi criticat cu cerbicie, avea condeiul foarte acid şi necruţător.

Există un aforism preferat, din multiplele „muşatisme” pline de înţelesuri?

-Aşa a scris tata „muşatismele”, cu multe înţelesuri. Da, îmi place o cugetare, o definiţie, mai bine zis, pentru că ceea ce nu se ştie foarte bine este că tata a făcut un dicţionar al Limbii române umoristice, unde pentru fiecare literă a alfabetului sunt date definiţii ale cuvintelor. Îmi place foarte mult, definiţia abisului: „Abisul este oftatul stâncilor.” Tata se juca cu vorbele, îşi imagina cum vorbesc obiectele între ele, ce ar fi spus animalele dacă ar fi vorbit. 

Cât de mult timp scria Tudor Muşatescu?

-Scria tot timpul. Erau momente când lucra zi şi noapte continuu, în special scria nopţile, erau nopţile lui. Când avea articole comandate, pe care trebuia să le predea până la o anumită dată, după ce termina, spunea că şi-a făcut lecţia. Spre sfârşit, începuse să scrie şi dimineaţa, pe terasa pe care o adora şi o îngrijea. Era tipicar şi rostuit în ascuţitul creioanelor, era foarte ordonat. Scria superb, citeţ, caligrafic. Îi plăcea să-şi ascută creioanele, dar scria şi cu peniţa. Îi plăceau caietele mari, a scris, în ultimul timp, pe diferite soiuri de ceasloave rămase de la contabilităţi, chiar de la teatrul lui, care erau de socoteli, nu-i plăcea să scrie pe foi. Foarte rar folosea caietul de dimensiuni normale.

Băiatul unui dramaturg celebru se juca la fel ca orice copil de vârsta lui?

-Tata a vrut fată, trebuia să mă cheme Ioana. Bunicul meu, în secret, şi mama, la fel, fără să ştie unul de celălalt, îşi doreau băiat. Eu am respectat secretul şi am ieşit băiat. A fost foarte dezamăgit tata în primele secunde, dar apoi, aşa cum mărturisea în scris, m-a iubit foarte tare. Şi eu pe el. Se juca foarte mult cu mine şi, bineînţeles, el era preferat bietei mame, care, mamă fiind, era cu: „spală-te pe dinţi”, „şterge-te la nas”, „nu sta cu coatele pe masă”, „stai drept”, „ţi-ai făcut lecţiile?”, „nu te duci la fotbal” şi aşa mai departe. Sigur că, în sufletul unui copil, tatăl e preferatul, ne jucam, aveam soldaţi cu care ne băteam, inventa tot felul de jocuri, luptam împreună. Sigur, era plăcut, în loc să stau să scriu lecţiile.  Şcoala am făcut-o la Bucureşti, m-am născut acolo, sunt bucureştean, ca date biografice, dar, sufleteşte, muscelean. Veneam aici în vacanţă, cât am mai avut casa, adică pe la 4-5 ani, apoi, după ce s-a vândut casa, veneam la un unchi de-al meu, un tip cu un haz grozav. 

Este adevărat că, aproape orice a scris, Tudor Muşatescu s-a inspirat din viaţa socială, mondenă şi culturală din Câmpulung?

-A fost foarte legat de urbea lui şi aici s-a şi trezit poetul din el. Tot aici a reuşit să publice primul lui volum de versuri. Toată familia noastră, care era unită şi foarte mare, era aici. Tata a fost foarte bun prieten cu marele sculptor Constantin Baraschi, un om politic contestat, un tip ciudat, care era băiatul cusătoresei care venea la noi în casă. Tata fusese cu Titi coleg de bancă, bunica mea a văzut de Titi, care era ucenic la un ceasornicar. A observat că modela foarte frumos şi, atunci, a intervenit şi l-a trimis la studii la Paris, iar de acolo s-a întors fiind sculptorul Constantin Baraschi. La fel, s-a întâmplat şi cu un alt mare sculptor, mai puţin cunoscut, dar foarte popular, care a făcut aproape toţi soldaţii din România de pe monumente şi care se numeşte Dumitru Măţăuanu. La fel, a fost ajutat, aşa era atunci, familiile bogate, cum era şi familia Alimănişteanu, trimiteau oamenii cu burse la studii în Franţa. Era ceva obişnuit, nu numai în Câmpulung Muscel. Iată nişte lucruri pe care ar putea să le facă şi azi bogaţii noştri, să construiască edificii de cultură şi cămine de copii. Eu am fost impresionat de realizările pe care le-a făcut, o biserică, aici, în Câmpulung, din punct de vedere al ajutorării copiilor, inclusiv şcoala, nu o numesc din motive tehnice, ca să zic aşa. Dacă se vrea, se poate, că nu sunt bani, e o minciună, nu se dau unde trebuie, sunt nişte bani care nu aduc alţi bani. Un cămin pentru copii orfani nu-ţi produce nimic.

Tudor Muşatescu este simbolul marcant al Câmpulungului, nu ar trebui, totuşi, să existe o Casă Memorială care să-i poarte numele? O Casă de Cultură aflată în renovare de aproape un deceniu şi o înfundătură sunt singurele care poartă pecetea scriitorului.

-De ce mă întrebaţi pe mine? Credeţi că aş avea eu vreo putere? Nu există Casa de Cultură „Tudor Muşatescu”. Nici n-a existat vreodată. Ce era acolo, am fost de multe ori, nu am pomenit nicăieri. Nu putea nimeni să-i spele parchetul? E greu, dacă suntem intelectuali, să punem mâna pe mop? Asta este! Nu ne interesează! Întrebaţi un copil de pe stradă, să vedeţi dacă ştie cine a fost Tudor Muşatescu. Când s-a pus plăcuţa aceea pe casa unde a trăit tata, Manolescu a întrebat nişte copii pe stradă: „Aţi auzit de Muşatescu?” „Nu.” „Dar, de Moşandrei, aţi auzit?” „Nu.” Aici a cui e vina? Nici a lui Manolescu, nici a lui Muşatescu. Nici sistemul nu e de vină, ci cei care conduc. Sistemul nu se face singur, sistemul este creaţia unor oameni. Atâta timp cât interesele sunt altele, nu ştiu... Eu ştiu că a existat o vreme când marea „tehnică” a fost să se şteargă şi s-a reuşit aproape, iar consecinţele se trag azi. Identitatea fiecărui oraş, plăcerea de a spune: eu sunt muscelean, sunt mândru că sunt din Câmpulung, de unde e ăla, ăla... În toate oraşele există un „ăla” de care să fii mândru, şi în Tecuci, şi în Calafat. Nu ştiu dacă există la Calafat un loc de unde a tras prima dată Carol I cu tunul şi a zis: “Asta-i e muzica ce-mi place”. Acolo ar trebui să se facă pelerinaje, acolo s-a tras o salbă de tun a independenţei române, asta nu ţine de politică, nici de comunişti, nici de liberali. Nu ne cultivăm. Suntem naţionalişti? Nu poţi să fii internaţionalist. Toate casele astea frumoase, pe care e scris „aici e casa lui cutare” ar trebui să fie îngrijite. Tudor Muşatescu a fost în manuale, copiii citeau la şcoală “Titanic Vals” şi ştiau. Trebuie stârnit interesul, e normal ca unui copil să îi placă mai mult să joace fotbal decât se citească despre Muşatescu. Scriem la Ministerul Culturii să facem Casa Memorială „Tudor Muşatescu”. Ce ne zic? N-avem bani, poporul e sărac şi, între timp, se vând 250.000 de manele pe secundă, care nu se impozitează. Nu spune nimeni să nu asculţi manele. Nu e vorba de ceea ce se cere, ci ceea ce se promovează. Renumita brânză de coşuleţ din Muscel este acum de Sibiu. La Rucăr, femeile lucrau borangic, făceau cămăşi şi marame, fote din ţesătură, pe vremuri. Toată protipendada română era îmbrăcată în costum naţional românesc, majoritatea din Muscel. Îl purta şi Regina. A deschis la Paris un magazin unde se vindeau bluze, ii, făcute la Rucăr. 

Ce ne puteţi spune despre filmările de la “Titanic Vals”? Ce amintiri vă leagă?

-Nu am mai găsit prima imprimare a filmului în arhiva televiziunii. Există banda cu „Titanic Vals” cu distribuţia care a fost, dar este tăiată o parte din ea. Au dispărut din televiziune multe. Sunt momente care sunt unice, e păcat să se piardă. Ofiţerul acela subţire, care era tot timpul cu Coca Andronescu şi stătea cu ea într-o maşină superbă, care a fost a Reginei, eram eu. Maşina avea 12 cilindri, geamurile erau din cristal, cauciucuri Dunlop, cauciucurile naturale, care erau puse la filmare. Mergeam numai cu 40 km/oră, să nu se strice maşina. Era la modă atunci, încă nu apăruse Trabantul. Ne claxonau şi râdeau de noi, că mergem prea încet. Tata spunea că actul I a fost scris în casa unde e făcută poza de la Rucăr. Casa nu mai e a noastră. Pantofii cu care era încălţat tata erau ai mei, dar au devenit pantofii lui. Apoi şi-a cumpărat alţii, pentru că ai mei erau mari, dar erau uşori, erau comozi, îi luasem de la magazinul sătesc, nu erau franţuzeşti.

Cum găsiţi Câmpulungul de acum?

-Câmpulungul de acum este un Câmpulung al amintirilor. Cum e posibil să laşi să se construiască casele acestea de prost gust? Aici nu e un arhitect, nu se poate să nu fie un centru de urbanism? Ştiţi ce urâţesc casele? Viaţa. Când treci pe lângă o casă urâtă, nu-ţi vine să intri.  Dacă voi aşa vreţi să fie, nu aveţi decât, e treaba voastră, dar blocurile acestea noi, care au fost făcute în timpul glorios al Partidului Comunist, din centru, de la Primărie, până pe Bulevardul Pardon, pătratele acelea nenorocite, sunt blocuri pentru care s-au distrus nişte case. Asta strică farmecul Câmpulungului, balcoanele închise, scorojite, duhnind a mizerie şi a sărăcie. Acest loc are bani şi poate să producă bani, nu numai cu turismul, ci şi cu costumele populare, aici avem ceea ce se numeşte industria locală, nu de făcut opinci, de făcut de mână, manual. Aveam un cojoc făcut la Rucăr, se întorcea lumea pe stradă după mine, toţi întrebau unde l-am făcut. Chemaţi oameni inteligenţi, adunaţi-i, să-şi dea cu părerea. Hidrocentrale mici se fac peste tot în lume, curge ca prostul Râul Târgului degeaba. Rucărul a avut pe vremuri centrala lui, există încă urmele. Sunt multe lucruri de făcut! Toate zonele acestea minunate! Cât s-a promovat icoana făcătoare de minuni de la Nămăeşti? Cum se ajunge la Cetăţuia lui Negru Vodă? Ar trebui să fie puse indicatoare de aici, din centru, până la Cetăţeni. E greu de făcut, n-avem fonduri..... Faceţi o grevă să nu mai intre nimeni în oraş până nu repară drumul Piteşti-Câmpulung. Puneţi o barieră. Constat cu aceeaşi durere, de câte ori vin, că nu se face nimic, şi nu se face nimic, pentru că nu se vrea, şi nu se vrea, pentru că nu vă e foame. Mă iertaţi dacă sunt rău, dar... nu vă e foame.

The most visited gambling websites in The UK