Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Menu
TRAFIC

Atelierul Design, elogiat la ediţia 2019 a „Raidului Eveniment - Câmpulung în amintiri” Bogdan Petry: „Această uzină putea să dăinuie şi astăzi”

  • Written by Evenimentul Muscelean
  • Hits: 200

b_400_250_16777215_10_images_images2_ziar_2019_August_2407_Clipboard03.jpg

Ediţia a XIII-a a „Câmpulungului în amintiri” - amintiri despre fabricaţia de automobile - s-a dorit un elogiu adus creaţiei artistice realizate în cadrul uzinei. Întreprinderea avea nevoie să-şi promoveze produsul, de aceea a înfiinţat un atelier, unde era pusă în practică strategia de publicitate a maşinii prin intermediul diferitelor materiale promoţionale. Atelierul Design era, însă, mult mai mult de atât, căci a existat şi o legătură directă între munca de aici şi activitatea de proiectare a autoturismului. Laurenţiu Sterian, unul dintre componenţii Atelierului Design, a fost dat de foştii săi colegi, prin evocările din Hala Motor, drept exemplu de profesionalism şi implicare în ceea ce însemna conceperea maşinii. „Raid Evenimentul” organizat de Emil Hagi, poposit, pentru două ceasuri, „acasă”, în locul de naştere a celor 39 de autovehicule îndreptate către Câmpulung, de sărbătoarea oraşului, i-a avut ca invitaţi, din partea compartimentului omagiat, pe arhitectul Mircea Mitoi şi colegii săi, Bogdan Petry şi Gigi Mitroiu. Ultimii doi, mai vorbăreţi, i-au delectat pe musafirii lui Emil Hagi cu amintiri savuroase din timpul serviciului la ARO, care a coincis cu anii tinereţii.                                    

Bogdan Petry: „Am înţeles că o echipă de studenţi de la Politehnică a creat un nou ARO, care n-are nicio legătură cu ARO produs aici, la uzină”

„Sunt emoţionat, pentru că, pentru mine, uzina asta a însemnat mult, aici am crescut… am venit de foarte tânăr, am lucrat cinci-şase ani şi această hală era foarte vie. Eu aşa o ştiu. Vie, cu tot felul de aparaturi, ca un labirint, plină de zgomot şi plină de viaţă. Şi doar în 25 de ani a ajuns un peisaj post-apocaliptic. Este impresionant şi am senzaţia că mulţi oameni care au lucrat la uzină şi văd ce se întâmplă acum nu este posibil să nu aibă un sentiment de revoltă mocnită. Pentru că această uzină putea să dăinuie şi astăzi. Secţia noastră de design a fost alcătuită de Mircea Mitoi, şeful meu de atunci, un bun şef şi un extrem de bun coleg. Am fost mai mulţi în acea secţie, şapte inşi: eu, Mircea, Gigi Mitroiu, Costică Boghez, Petrică Bumbulici, Luigi Şuta şi Sterian Laurenţiu, despre care aş putea spune că a avut cea mai importantă contribuţie din atelierul nostru, pentru că el a lucrat efectiv. A ajutat echipa de ingineri în proiectarea maşinilor. Chiar şi-a adus o contribuţie foarte-foarte importantă. Am fost o echipă foarte bine închegată, fiecare am avut parcela lui. Laurenţiu era specializat în conceptul maşinilor, în desenatul lor, lucra cu inginerii în mod direct, ce făcea el era un desen bine realizat funcţional. Apoi eram eu, Gigi şi Costică Boghez, care realizam afişe, felicitări şi tot ce ţinea de protocol şi de reclamă. Nu ştiu dacă am putut influenţa extraordinar de mult reputaţia uzinei, dar pot spune că ARO a fost cu adevărat o maşină bună, o maşină românească, puternică, bine făcută, care a fost răspândită pe tot mapamondul. Şi e regretabil că nu mai există, asta e clar. 

Am înţeles că o echipă de studenţi de la Politehnică au creat un nou ARO, care n-are nicio legătură cu ARO produs aici, la uzină. Am avea multe amintiri de depănat, întâmplări hazlii, pe care le-am petrecut în secţia de design, la acele momente ale socialismului în care am trăit. Dar chiar dacă am trăit într-un socialism destul de avansat, pot să spun că aveam supapele noastre de respiro şi eram nişte oameni liberi şi atunci. Şi gândeam cât se poate de liber şi nu erau atâtea constrângeri, cum s-ar crede.”

Gigi Mitroiu: „Aşa a rămas comoara ascunsă după acea pânză Hessian, pe care, după atâţia ani, pot s-o mărturisesc” 

„Exact în aceste locuri nu aveai unde să arunci un ac. Erau sute de maşini multiax care găureau blocul motor, în vederea asamblării lui. Acest loc era atât de plin, şi pe sus, şi pe jos, cum nu vă imaginaţi! Acum, este un loc gol, precum golul din inima noastră, a tuturor celor aproape 15.000 de angajaţi care am lucrat aici. Pentru mine au fost douăzeci de ani, dar au fost cei mai frumoşi ani ai tinereţilor mele. După absolvirea Şcolii Tehnice de Proiectanţi, am fost izbit de un afiş de la Poarta 1, care suna cam aşa: „ARO, cea mai înaltă facultate”. Am râs. Astăzi, îmi vine să plâng, pentru că, într-adevăr, a fost o înaltă şcoală. N-am mai întâlnit în ţară oameni atât de dotaţi, aveau cultură tehnică. Am mai lucrat şi în alte locuri în care nu ştiau să citească un desen tehnic. Revenind la vremuri mai bune, Atelierul Design aparţinea de Filiala de Proiectare. Circula un zvon că Filiala de Proiectare este creierul, cea care gândeşte, concepe, pe planşetă, această maşină şi piesele. Iar noi, cei care făceam reclamă în Atelierul Design, eram ochiul şi imaginea uzinei. Până să se constituie Atelierul Design, a existat un mare sufletist, Ticu Cristian, care făcea aceste lucruri. Reclamă, imagini, diplome, Cartea de Onoare a întreprinderii, felicitări, făcea foarte multe lucruri. Eu, personal, am învăţat multe lucruri de la dânsul. După ce conducerea a stabilit să se facă acest Atelier Design, unde, la un moment dat, erau doi arhitecţi, cinci tehnicieni, oameni calificaţi, mie mi-a revenit partea de reclamă, afişe, calendare, agende, expoziţii, postere şi multe alte lucruri.  

Pentru că suntem într-un moment de amintiri, mărturisesc că am trecut şi prin momente grele, dar şi amuzante. Tovarăşul director Giuvelcă ne cheamă în muzeu, ne aliniază pe toţi şi spune: „Aţi pus în Muzeul ARO o imagine cu raliul din deşert.” Era un ARO 243, cu motor de Ford, care a câştigat „Rally Dakar”. Concurenţii erau francezi. Fiind foarte cald în deşert, s-au pozat îmbrăcaţi în tricou şi pantaloni scurţi. La care directorul a înnebunit: „Vine Ceauşescu! Cum o să-l primesc cu ăştia care au luat în chiloţi concursul ăsta?! Nu mă interesează, rezolvaţi!” Noi am dat în bâlbâială, dar ne-a venit, la un moment dat, o idee. „Tovarăşe director, aceeaşi poză o am acasă. Numai că sunt îmbrăcaţi!” „Foarte bine! Ce-ţi trebuie?” „Maşina de serviciu, ca să mă duc după fotografie.” Bogdan, care era lângă mine, m-a întrebat: „Ce fotografie?” „Ia un calc, o hârtie şi copiază conturul picioarelor, pentru că eu mă duc să le cumpăr „pantalonii”.” Era celebra hârtie de fontă, din care eu mai aveam nişte rezerve acasă. Am luat prenadez, am luat tot… a decupat, a lipit „pantalonii” şi aşa au ajuns îmbrăcaţi cei doi câştigători. L-am rugat pe Bogdan să-i dea nişte dungi pe margine, unde se vedea albul. A dat nişte tuşeuri, a făcut rectificările de rigoare… şi vine toată conducerea. Se apleacă Giuvelcă, nefiind întru totul lămurit. „Tovarăşe director, dumneavoastră aţi avut două reviste. Eu v-am furat una dintre ele.”

Lucram nopţi întregi pentru prezentări atât pentru dezvoltarea uzinei, cât şi pentru vizitele conducerii de partid şi de stat. Aia era casa noastră. Singurul stimulent erau şefii care ne mai aduceau o cafea sau o ţigară bună sau o chestie bahică. Încă o provocare foarte mare am avut-o când trebuia să vină tovarăşul. Directorul a vrut o fotografie imensă, de trei metri şi ceva pe cinci metri, cu şeful statului. Este o întreagă odisee, să te duci în fototeca Comitetului Central, să obţii poza… Cineva m-a sfătuit să iau vreo 20 de fotografii, că mi le vor respinge. Ba că avea pete, ba că îi sună ceasul, ba că e într-o ureche ş.a.m.d. Până la urmă, am negociat pentru o fotografie în care era doamna, cu un câine labrador, care o mirosea cam pe la mijlocul dânsei, şi tovarăşul care făcea cu mâna. Acele trei imagini, fiecare de câte un metru şi jumătate, au compus tabloul mare, care trebuia lipit pe perete. Peretele era proaspăt vopsit şi şeful nostru, arhitectul Mitoi, a spus aşa: „N-o putem pune, pentru că va lucra.” Directorul s-a încăpăţânat: „Nu mă interesează, rezolvaţi-o!” Noi am sugerat să aducem lămpile pentru uscarea vopselei. Conducerea n-a vrut, pentru că nu era timp, aşa că au pus-o. În momentul în care au pus-o şi a lucrat acea fotografie, totul a fost o mare zbârceală. La care a venit şi m-a luat de gât: „Tu ai venit cu treaba asta, tu s-o rezolvi.” „Tovarăşul director, o acoperim cu pânză Hessian. Şi aşa a rămas comoara ascunsă după acea pânză Hessian, pe care, după atâţia ani, pot s-o mărturisesc.”

The most visited gambling websites in The UK